Istoria cu miturile ei formative a ajuns o dexteritate deseori dispreţuită şi tinerii epocii de astăzi au fost crescuţi rupţi de un trecut care, vrând nevrând, îi priveşte
Suntem pe o planetă aflată „în flăcări” datorită unei încălziri neobişnuite, dar 
şi nu unor evoluţii precipitate ale fiinţării ei. Iernile sunt altfel şi existenţa tihnită la gura sobei, pe care am apucat-o în iernile copilăriei şi ale primei tinereţe ca longeviv înverşunat, acum aproape cu un veac în urmă, au rămas mai mult în amintire. Altfel sunt şi verile, dar mai ales felul nostru de a fi. Într-un răstimp tare scurt mutaţiile au fost uriaşe şi mai ales ritmul lor. Veacuri de-a rândul, evoluţia a existat, ceea ce este deplin firesc, dar schimbările erau departe de graba şi viteza pe care au căpătat-o în zilele noastre. Progresăm cu paşi mari, dar inegali, în privinţa oamenilor, a popoarelor şi nu suntem ca ceilalţi din regnul nostru animal, care au reguli imuabile cărora le sunt supuşi. Tindem să ieşim din rând, să o luăm înainte, să instaurăm uneori reguli noi, chiar dacă ne lezăm semenii.
Să ne afirmăm este firesc, dar unii încearcă s-o facă pentru propria lor afirmare, de dragul puterii, neţinând seama decât de sine, ignorând sau minimalizând pe ceilalţi. Egocentrismul se afirmă prea des dominant. Regulele moralei, cele ale traiului comun, recunoaşterea propriului loc cuvenit, fair play-ul mai ales, lipsesc în prea multe rânduri. În ansamblu, nu mai avem simţămintele celor din trecut şi cu care, cel puţin unii, am fost înzestraţi de educatorii noştri, părinţi sau rude şi oameni ai şcolii. Pentru unul ca mine, cel care vine aproape dintr-un alt veac, acele simţăminte continuă a fi prezente şi a fi învăţătoare, deşi, din păcate, au ajuns în multe privinţe un balast apăsător.
Îmi amintesc începuturile şcolii. Primele clase m-au ţinut acasă, un bătrân profesor – aşa îl văd eu astăzi, poate nedrept, în îndepărtatele mele amintiri – m-a pregătit şi dădeam doar examene de sfârşit de an la şcoala de lângă biserica Mavrogheni, dar din clasa a IV-a m-am „înregimentat” la Şcoala Clemenţa. Au trecut peste 80 de ani, dar amintirle mele sunt mai mult decât vii. Bunul profesor Arjoca mi-a marcat acel început de şcoală, dar şi de viaţă, deoarece până atunci trăisem într-o găoace.
A fost poate şi deoarece viaţa mea devenise şi în alte punct de vedere alta. Părinţii mi s-au despărţit şi eu am rămas cu tata, un om de o cinste şi o cumsecădenie rară, dar care făcuse din primul război mondial, îngropat de o bombă, o formă din ce mai acută de surzenie. Trecusem cu plecarea mamei într-o existenţă de linişte accentuată şi totodată, cu toată dragostea şi devotamentul tatei, într-o lume a tăcerii. Am avut marele noroc al resursei înlocuitoare: lectura şi aş adăuga al unei existenţe libere; eram de fapt, deşi împlineam zece ani, la propria mea cârmă. Am avut poate şi norocul de a fi „serios” şi mi s-a impus de la sine drumul pe care am apucat în viaţă. Fără îndoială, au contribuit însă şi spusele tatei şi ale celor două bunici, amândouă mult „citite”, care de mic mi-au dat învăţământul simplu de a-mi clădi viaţa cu forţe proprii, studiind ce mă interesa, dar mai ales considerând şcoala ca o temelie a propriei existenţe: „ai carte, ai parte!”.
Şcoala am luat-o din prima clipă ca un lucru serios, necesar şi util, un instrument de integrare în viaţa socială, de afirmare şi neatârnare. La liceu, tata m-a condus în prima zi şi în rest n-a mai călcat, acordându-mi încredere. Şcoala m-a încântat, mai ales prin comunitatea pe care am găsit-o, toate etniile şi toate categoriile sociale şi mai ales mi-a plăcut felul în care colegii mei se manifestau. Nu erau toţi eminenţi, doar câţiva, unii buni, alţii proşti, dar toţi cu ambiţia secretă de a izbândi, de a-şi găsi un rost prin şcoală. Diferenţele sociale nu erau prea izbitoare, deşi de la copii de bancher la cei de tâmplar fiinţau evidente diferenţe. Mama mă lua odată pe săptămână la ea şi o rugam să nu mă aştepte cu maşina în faţa şcolii, jenându-mă de colegii strâmtoraţi, ci pe o stradă lăturalnică.
La liceu m-am integrat şi mai bine. N-am fost premiant, dar am avut repetate menţiuni şi mai ales mi-am fixat un ţel, dedicându-mă de atunci istoriei. În orice caz şi eu, dar şi cei mai mulţi dintre ceilalţi consideram şcoala ca un instrument necesar şi util pentru o reuşită în viaţă. Şi iată că am ajuns la comparaţii. Nu mai am impresia astăzi a unei atitudini similare faţă de carte şi este neîndoielnic un mare rău. Mentalităţile s-au schimbat. A învăţa nu este totdeauna ţelul principal, nu puţini au ajuns la credinţa că nu este cel mai nimerit mijloc de a promova în societate, cu nonşalanţă unii tineri, fără a gândi la viitor, se retrag dintr-o clasă deoarece li s-a oferit ocazia unei slujbe. Dar mai grav, au apărut şi se utilizează „mijloace colaterale”şi ceea ce este mai grav că acestea le caută şi le folosesc nu numai cei în cauză, pe care-i putem considera neştiutori ai binelui şi ai răului, ci familiile lor. Asistăm nu rareori la o întrecere neonestă, la confecţionarea prin influenţă ori şi mai grav prin corupţie a unor situaţii şcolare false, la o nedreaptă şi artificială înfăţişare a rezultatelor la învăţătură, deci, la o denaturare a realităţii cu urmări incalculabile pentru toţi.
Dar mai revin la vechile amintiri. Şcoala era considerată o cetate inexpugnabilă, când fireşte intervenea necesitatea unor schimbări acestea se făceau chibzuit, nu politiceşte şi la întâmplare. Învăţământul este un lucru foarte serios. Improvizaţiile pot duce la urmări catastrofale. Este drept că ritmul general al schimbărilor impune adaptări, dar acestea trebuie făcute chibzuit, respectându-se interesul general, cel al ţării şi al societăţii şi de asemenea ţinându-se seama de rolul esenţial pe care învăţământul trebuie să-l aibă în formarea unui om, al unui cetăţean, al unui cetăţean al lumii.
Omul nu se poate desprinde de comunitatea căreia îi aparţine. El este o parte a ei şi ca atare ar trebui să se manifeste. Îndepărtarea de ceilalţi, interesul propriu văzut strâmt, duce la o izolare nefirească. Comunitatea nu poate fi ignorată şi când aceasta se întâmplă consecinţele sunt grave pentru societate, dar şi pentru individ. Reperul patriei este încă valabil, până când nu se va instala o lume a egalităţii dintre popoare şi fiecare, fireşte, trebuie să lupte pentru dezvoltarea şi apărarea ţării, pentru afirmarea ei. Dar din păcate acest factor a cam dispărut din procesul de construire al omului zilelor noastre. În ultima vreme, în numele globalizării, în educaţie nu mai fiinţează acest obiectiv. Istoria cu miturile ei formative a ajuns o dexteritate deseori dispreţuită şi tinerii epocii de astăzi au fost crescuţi rupţi de un trecut care, vrând nevrând, îi priveşte. Nu mai vreau să amintesc pe tinerii din diaspora, crescuţi pe alte tărâmuri, ciulini duşi de vânturile aspre ale vieţii, care au fost desprinşi, fără voia lor, de o comunitate seculară.
Trăim necontenit schimbările, de la o zi la alta mutaţiile au loc, planeta are o evoluţie care o obligă la o reaşezare, în fiecare zi se mai înregistrează un pas mai departe. Suntem toţi unii ai altora pe întreg globul. Legăturile se accentuează, dar din păcate nu se renunţă la politica de forţă şi de dominaţie, deşi se asistă necontenit la un mers obiectiv care ne asigură în primul rând supravieţuire şi ne ajută să facem faţă marilor provocări. Primejdia unui conflict, care să nu poată fi limitat şi să ducă la sfârşitul acestei lumi, fiinţează pe o planetă unde există arme de distrugere capabile de a-i provoca sfârşitul. Înţelepciunea este necesar astăzi mai mult ca oricând să se impună pe întreg globul. Totodată, este necesar să avem puterea de a ne reaşeza această ţară la locul ei, într-o lume în care a ştiut să se afirme, să devină şi să-şi apere fiinţa.
