Dana Oprica: Lămuriri ignorate sau mărturia lui Vintilă Horia după incriminările de la Paris (1961)
Dacă detractorii mei s-ar fi străduit să citească romanul meu, care este expresia autentică a ceea ce sunt, ei ar fi înţeles totul, inclusiv articolele mele din tinereţe. Ar fi aflat, printre altele, că un scriitor creştin nu poate fi antisemit şi că autorul unui roman despre exil nu e capabil să urască poporul exilaţilor prin excelenţă
Într-o după-amiază ploioasă primesc o pagină dactilografiată, în limba franceză, cu însemnări laterale încadrate imperios de un cuvânt spaniol vale, adică valid, găsită de propria fiică în cufărul încărcat cu frământări, justificări, întrebări şi aporii ale lui Vintilă Horia, care trăia sub bomb
ardamente de acuzaţii. Apărarea unui scriitor este opera sa, scena de unde îşi distribuie personajele care exprimă ceea ce gândeşte, sau scrisorile justificative, cu o unică voce, în care, cu simplitate şi demnitate, enumeră argumente care ţâşnesc din fântâna personalităţii văzută diacronic şi prin sincronicitate cu evenimentele.
La anunţarea câştigătorului premiului Goncourt în 1960 pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil, scriitorul român a fost acuzat în presa franceză, între altele, de antisemitismul pe care, se zice, l-ar fi conţinut două articole publicate în anii ’30 în presa românească. Pagina Academiei Goncourt afişează toate numele scriitorilor şi titlurile operelor premiate. În dreptul anului ’60, pe două linii – singurul, deşi pentru ceilalţi e suficient un rând –, sunt specificate următoarele: „Premiu atribuit lui Vintilă Horia, dar rămas nedecernat din cauza trecutului politic al autorului, inopinat dezvăluit”. Acest fapt îl determină pe Vintilă Horia să renunţe la premiu printr-o scrisoare adresată juriului.
Luna noiembrie este una plină de emoţii pentru editurile francofone care au publicat cărţile scriitoriilor participanţi, în limba franceză, şi care le-au trimis celor zece conform graficului anunţat pe site-ul Academiei; aşadar, este luna când prestigioasa Academie comunică numele laureatului, care înseamnă o remarcabilă recunoaştere.
Prima zi de marţi a fiecărei luni, mai puţin luna august, este motiv de întâlnire a celor zece academicieni în jurul unei mese în salonul Goncourt de la primul etaj al restaurantului Drouant. Nu sunt examene care să asigure intrarea în cercul academicienilor; doar plecarea sau decesul unuia dintre membri îi determină pe ceilalţi să propună scriitori care scriu în limba franceză; ca fapt divers, un scriitor spaniol, Jorge Semprun a fost membru al Academiei din 1996 până în 2011. Noul membru ales va prelua tacâmul în argint aurit (având gravate numele tuturor celor care l-au utilizat) celui pe care îl înlocuieşte. O negare categorică a unei recomandări e suficientă pentru a îndepărta un viitor membru. Acest sistem justifică numărul redus de membri, frecvenţa întâlnirilor şi dejunurile în comun, ceea ce implică o veritabilă prietenie între toţi. Academicienii nu sunt remuneraţi, nu trimit note de plată, nu se strigă prezenţa, sunt uniţi în numele şi în favoarea literaturii. Nici laureatul, căruia i se decernează premiul în timpul unui dineu în luna decembrie, nu se bucură de un mare câştig: un cec simbolic de zece euro. Doar scriitorii premiaţi la alte secţii, roman, nuvelă, biografie, primesc un cec de 3800 euro. Începând cu anii ’80 şi poeţii sunt apreciaţi, dar şi liceenii. În ultimii ani, Goncourt a inclus propuneri şi alegeri făcute de naţionali, în special studenţi, din Elveţia, Italia, Polonia, România, Serbia, Tunisia şi Orient.
Aşa a lăsat scris, în 1896, Edmond Goncourt, cel care împreună cu fratele său, Jules, reconsituise ambianţa saloanelor literare din secolul al XVIII-lea şi a numeroaselor dejunuri şi dineuri din secolul al XIX-lea, iar după moartea fratelui său, în 1870, crease „societatea literară”, devenită mai târziu Academie. Alphonse Daudet este cel care va trebui să înfăptuiască cele lăsate prin testament de prietenul său Edmond şi care, cu mici modificări, continuă şi astăzi.
Totul începe în 1884, când Edmond de Goncourt decide să deschidă pentru prieteni Grenier la al doilea etaj al clădirii din bulevardul Montmorency, 53, din Auteuil; întâlnirile, realizate în fiecare duminică, îi aveau ca invitaţi pe toţi cei care reprezentau floarea literaturii din acea epocă: Émile Zola, Jules Barbey d’Aurevilly, Julia Daudet, Alfonse Daudet, Guy de Maupassant, Stéphane Mallarmé, Pierre Loti, Jean Lorrain, Joris-Karl Huysman, Henry James, José María de Heredia, Jules Janin, Anatole France, contesa Greffulhe, Robert Caze, prinţesa Mathilda, Paul Bourget, Émilia, contesa de Pardo-Bazan, Paul Margueritte, Ernest Renan, Léon Hennique, Henri Murger, Roger de Beauvoir, 
Théophile Gautier. Între numeroşii scriitori care frecventează Grenier se regăsesc cei zece oameni de litere de talent care vor forma prima Academie. Edmond lasă fiecăruia dintre cei zece câte o rentă viageră de 6.000 de franci care se obţinea din vânzarea la licitaţie a propriei colecţii de opere de artă, tablouri şi bibelouri.
În La maison d’un artiste, Edmond Goncourt face o vizită prin încăperile destinate fiecare unei colecţii: micul salon îmbrăcat în stofă roşie adăpostea desene şi acuarele, marele salon ceramica lui Clodion, sala de mese prezenta obiecte din bronz, scara afişa albume japoneze, cabinetul era ornat cu porţelan de Saxe, budoarul era căptuşit cu covoare persane. Fraţii Goncourt făcuseră o arhivă de cărţi: Balzac în ediţii originale, altele distribuite pe sectoare, romane istorice, filosofice, sentimentale. Casa fraţilor Goncourt, al cărei proprietar este oraşul Paris, a devenit Casa scriitorilor şi a literaturii. Academia Goncourt nu are acolo nici un birou.
Primul proces verbal de constituire a Societăţii literare Goncourt datează din 7 aprilie 1900 şi consemnează faptul că cei zece au fost iniţial şapte: Léon Hennique, Joris-Karl Huysmans, Octave Mirbeau, Rosny Aîné, Rosny jeune, Paul Margueritte, Gustave Geffroy. Pentru a completa adunarea, Societatea îi include pe Léon Daudet, Elémir Bourges şi Lucien Descaves. Academia este recunoscută oficial în 1903, an în care cei nouă membri (Rosny jeune transmisese votul său lui J.-K. Huysmans) decernează primul premiu Goncourt: o scrisoare semnată de cei nouă academicieni prezenţi şi suma de 5.000 de franci, aşa cum lăsase scris Edmond. Jurnaliştii scriu despre eveniment, însă mai nimic despre autorul Antoine Nau, care rămâne un necunoscut. Abia anul următor prin romanul lui Léon Frapié La Maternelle [Grădiniţa], atât premiul cât şi autorul vor cunoaşte un răsunet. Membrii Academiei, fără sediu social, fără Grenier, continuă să se întâlnească la Drouant pentru a alege cea mai bună carte a anului. Cu timpul şi-au dat seama de importanţa şi utilitatea lor.
Aşadar, în 1960, acest prestigios premiu este atribuit scriitorului român Vintilă Horia care devine astfel singurul român răsplătit cu o astfel de medalie. Şi, încă de atunci, această medalie apasă dureros de greu pe umerii lui Vintilă Horia. Au existat tot felul de încercări, în special după 1990, anul în care românii începeau să-şi cunoască scriitorii şi să şi-i aducă, din exil, acasă, însă pe Vintilă Horia soarta îl trimite, după un secol de la naşterea sa şi aproape un sfert de secol de la moartea sa, tot mai departe de casa la care râvnea să ajungă. Legi izvorâte de curând în ţară ne determină să ştergem din memorie oameni care au făcut istorie în spaţiile în care au trăit. Când spui în Spania că eşti român, spaniolii peste 45 de ani te privesc cu admiraţie pentru că fie au fost elevii profesorului universitar Vintilă Horia, fie i-au citit articolele şi cărţile, care laolaltă au reuşit să schimbe modul de gândire a multora dintre ei, iar altora le-a deschis o lume întreagă.
Vintilă Horia însuşi doreşte să clarifice acuzaţiile care i se făceau şi, între însemnările sale, fiica lui, Cristina, găseşte un manuscris, în franceză, pe care mi-l arată. Văzând claritatea justificărilor şi cu permisiunea Cristinei, mi-am permis să-l traduc în limba română şi să-l includ în această lucrare pe care am prefaţat-o cu date, zic eu, necesare despre istoricul Academiei Goncourt, a fraţilor Goncourt şi a premiului pe care l-au instituit şi al cărui câştigător a fost acum 56 de ani românul, singurul, Vintilă Horia.
Manuscris din arhiva lui Vintilă Horia
M-au acuzat de asemenea de antisemitism. Eram în acel timp anti multe aspecte. Douăzeci de ani e vârsta Sturm und Drang. Eram contra oricărei idei, naţiuni sau popor care ar fi putut proiecta umbre ameninţătoare sau nocive asupra pământului ideal gândit de mine. Eram, în acelaşi timp, antirus şi antiungur, antigerman şi antibulgar, antiturc şi antienglez. De ce nu? Însă nu mi s-a reproşat niciodată această atitudine. Nu exista popor ideal la vârsta aceea, în afară de al tău propriu. La acea epocă afirmam că Bucureştiul este cea mai frumoasă capitală din lume…
Ceea ce mi se pare important, mai important decât ceea ce numim antisemit, este faptul că eu încercam să devin un bun creştin, de fiecare dată când mă chestionam pe mine însumi şi relaţiile mele cu lumea exterioară. Crize violente – una la douăzeci de ani, la marginea orăşelului Râmnicu Sărat, a doua la treizeci de ani, la Buenos Aires, alta la Orvieto, la patruzeci de ani – m-au ţinut departe de propriile izbucniri apropiindu-mă de mine însumi. Eu devin, încet-încet, şi după truditoare elaborări, un scriitor creştin. Toate resentimentele mele de odinioară mi s-au părut dintr-odată ridicole. Am avut nevoie de toate acestea pentru a ajunge la limpezimea de azi, în mijlocul căreia orice atitudine anti mi se pare fără fundament, deci antiumană.
Dacă detractorii mei s-ar fi străduit să citească romanul meu, care este expresia autentică a ceea ce sunt, ei ar fi înţeles totul, inclusiv articolele mele din tinereţe. Ar fi aflat, printre altele, că un scriitor creştin nu poate fi antisemit şi că autorul unui roman despre exil nu e capabil să urască poporul exilaţilor prin excelenţă. Însă judecă fiinţa mea de azi prin prisma vechilor mituri, în loc să procedeze invers. Şi se înşală ca întotdeauna, ca adevăraţi utopişti ce sunt.
