Gabriel Andreescu: Temele „legii antilegionare” din perspectiva eticii memoriei
A asocia Uniunea Sovietică stalinistă implicată în procesele de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial cu „valorile şi principiile specifice păcii şi umanismului” compromite „gândirea” acestei secţiuni a Raportului final. Pericolul ca negaţioniştii de astăzi să invoce deformarea actului de justiţie de către Tribunalele poporului în scopul exonerării criminalilor responsabili pentru genocidul evreilor şi romilor, sau a diluării responsabilităţior este şi el real. Avem însă de contestat abuzul de interpretare, şi nu respectul pentru judecata istorică şi juridică rezonabile.
Relegitimarea Tribunalelor poporului
Unul din punctele cheie ale Legii 217/2015 este şi precizarea a ceea ce urmează să înţelegem în contextul acestui a
ct normativ prin genocid, crime contra umanităţii şi crime de război: cum este firesc, termenii denumesc infracţiunile cu acest nume definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale, Carta Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945 „şi recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda sau a oricărui altui tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a căror competenţă este recunoscută de statul român” (art. 6 (2)). În particular, această definiţie lucrează în legătură cu obligaţia de a se interzice „ridicarea sau menţinerea în locuri publice […] a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor de genocid contra umanităţii şi de crime de război” (art. 12).
Intenţia de legitimare a condamnărilor hotărâte la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial
[…] Una dintre cele mai problematice asumpţii ale filosofiei care a stat la baza Legii 217/2015 este că hotărârile Tribunalelor poporului trebuie considerate legitime şi constituie surse de autoritate pentru politicile publice privitoare la tratarea trecutului fascist. „Neregulile” ce li se pot reproşa ar fi marginale în raport cu valoarea lor juridică, nesemnificative din punctul de vedere al justiţiei istorice, irelevante uman.
Pentru cercetătorii perioadei, activitatea Tribunalelor poporului care au funcţionat în tot spaţiul ocupat de către trupele sovietice au natura unor manifestări de răzbunare, nu de dreptate. În 1945, la Budapesta aflată sub asediul trupelor sovietico-române, legea şi dreptatea „nu existau nicăieri, dar tribunalele populare funcţionau deja, iar execuţiile politice asigurau distracţia zilnică a unei gloate fără ocupaţie, ca în Roma de pe vremea lui Caligula”(1). Era de la sine înţeles că acuzaţii vor fi executaţi. Justiţia populară însemna că rezultatul proceselor se ştia de la început: „Un expert maghiar în drept a descris limpede scopul real al proceselor populare. Nu era vorba de încercarea de a-i pedepsi pe autorii crimelor de război pentru «simple încălcări ale legii», ci «de a-i face să ispăşească greşelile politice comise»”. Dacă hotărârile dădeau impresia de indulgenţă, ceea ce se întâmpla mai ales în cazul judecătorilor profesionişti, atunci intervenea presa comunistă ca să le amintească faptul că aceştia „au uitat cu totul că sunt judecători în numele poporului. Poporul nu se joacă cu documente, nu caută circumstanţe atenuante pentru criminalii de război, ci reclamă pedepse”(2).
Nu doar teritoriile ocupate de sovietici au recurs la falsa justiţie (3). În Grecia, şi comuniştii, şi anticomuniştii au făcut abuz de procese dându-le un scop politic. În zonele controlate de Armata de Eliberare Populară, tribunalele susţineau efortul de înfiinţare a unui stat socialist: „Multe persoane au fost executate după un proces grăbit, sau uneori chiar fără proces, de luptătorii de gherilă” (4). Şi cele întâmplate sub autoritatea trupelor occidentale au pus în discuţie standardele tradiţionale ale proceselor corecte5. Dar „cel puţin la Nűrnberg legea a fost luată în serios”(6).
Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România conţine observaţii nuanţate cu privire la cele două Tribunale ale Poporului care au funcţionat până la 28 iunie 1946, din Bucureşti şi din Cluj (7). Comisia confirmă faptul că „Uniunea Sovietică a avut o influenţă serioasă asupra echităţii procesului, iar unele dintre rechizitorii au avut puţin în comun cu faptele reale”(8). Utilizarea politică a proceselor, subliniată de Ian Buruma în cartea citată mai sus, este regăsită în evenimentele din România. Procesele au fost utilizate pentru discreditarea liderilor naţionali ai partidelor istorice, prezentarea acestora ca promotori ai fascismului, apărători ai „intereselor capitaliştilor şi boierilor”(9).
Pedepsirea criminalilor de război a fost, în parte, rezultatul presiunii exercitate de URSS şi de forţele de ocupaţie sovietice, încât „mulţi români au văzut aceste procese ca fiind un act antinaţional, o încercare a străinilor şi a ajutoarelor lor locale de a se răzbuna pe soldaţii români care, conform acestei percepţii, şi-au dat viaţa pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei. Tragedia evreilor, fie că s-a întâmplat în România, fie în teritoriile aflate sub administraţie românească, devenea, în acest context, secundară, şi în multe cazuri nici nu a fost principalul punct de discuţie”(10).
În ciuda observaţiilor de substanţă enunţate, concluzia Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România este că
Dincolo de posibile stângăcii, de unele erori în derularea proceselor, de unele înclinaţii spre politizare, mai cu seamă în cazul lotului Ion Antonescu, procesele criminalilor de război s-au desfăşurat în baza unui temei legal. Acesta nu poate fi astăzi desconsiderat, aşa cum îşi propun cei care încearcă să reabiliteze persoane acuzate în aceste procese, pe considerentul că au fost procese comandate sau făcute de comunişti. Procesele s-au înscris într-un context politic şi o logică postrăzboi coerentă şi au avut un temei juridic asemănător procesului de la Nűrnberg. Acest temei instituţional a fost inspirat, pe de o parte, de legislaţia internaţională în vigoare privind războiul şi de situaţiile de război, precum şi de adeziunea învingătorilor la valori şi principii specifice păcii şi umanismului.
A asocia Uniunea Sovietică stalinistă implicată în procesele de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial cu „valorile şi principiile specifice păcii şi umanismului” compromite „gândirea” acestei secţiuni a Raportului final. Pericolul ca negaţioniştii de astăzi să invoce deformarea actului de justiţie de către Tribunalele poporului în scopul exonerării criminalilor responsabili pentru genocidul evreilor şi romilor, sau a diluării responsabilităţior este şi el real. Avem însă de contestat abuzul de interpretare, şi nu respectul pentru judecata istorică şi juridică rezonabile.
Filosofia CEDO de tratare a condamnărilor de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial
Mircea Vulcănescu este considerat una dintre personalităţile intelectuale, democratice, ale perioadei interbelice. A fost apropiat de cercurile şi publicaţiile ortodoxiste şi autohtoniste, dar a respins explicit violenţa, fanatismul, supunerea oarbă faţă de conducător, disciplina militară şi eshatologia tipice Mişcării Legionare (11). Sacrificiul făcut pentru a salva un coleg de detenţie (s-a aşezat pe cimentul umed al celulei pentru a „fi saltea” unui mai tânăr co-deţinut, bolnav, prăbuşit din cauza epuizării) constituie una dintre cele mai tulburătoare istorii ale manifestării umanităţii în sistemul concentraţionar comunist.
Cerinţa Institutului Wiesel, de a i se nega lui Vulcănescu dreptul la demnitatea publică a stârnit reacţii publice, pentru mulţi ea constituind un afront faţă de respectul datorat acestei victime a
comunismului. La 24 aprilie 2014, Primăria a răspuns Institutului Wiesel, refuzând solicitarea cu argumentul obţinerii avizelor impuse prin lege. Articolele 6 şi 12 ale Legii 217/2015 pregătite la iniţiativa Institutului Wiesel erau menite să închidă pentru totdeauna controversele în cazuri precum Mircea Vulcănescu.
Am arătat că Tribunalele poporului nu au respectat cerinţele elementare ale unui proces corect. Acest fapt nu exclude în niciun caz eventualitatea ca persoanele judecate să fie responsabile pentru crime de război şi împotriva umanităţii, ori unele mai puţin grave, dar care le fac incompatibile cu comemorarea lor publică. Graţie cercetării sistematice efectuate de Institutul Wiesel pe acest subiect avem o enumerare a responsabilităţilor care ar putea fi puse pe umerii lui Mircea Vulcănescu: comentariile sale în cadrul şedinţelor guvernului răspunzând pozitiv solicitărilor de a se lua măsuri contra evreilor; faptul că nu a protestat împotriva acestor luări de poziţii, situaţii confirmate de stenogramele şedinţelor de guvern sau ale Consiliului de Cabinet unde s-au discutat acţiuni represive împotriva evreilor. Iată [un exemplu, şedinţa] de guvern din 20 martie 1941 în care s-a dezbătut un proiect de lege privind exproprierea bunurilor evreieşti [unde Mircea Vulcănescu a spus]: „Noi vom crea prezumţii obiective, prin care vom arăta cine trebuie să facă această dovadă [de evreu]… Ca să se evite abuzurile, trebuie ca să se spună pe ce bază considerăm noi că o anumită persoană este evreu”; „dacă adoptăm sistemul rigid al licitaţiunii, adică cine dă cel mai bun preţ acela ia bunul, atunci românii noştri sunt înlăturaţi”.
[…] Acceptând să facă parte din guvernul responsabil pentru Holocaustul transnistrean, Mircea Vulcănescu poartă pe umerii lui, indiscutabil, o pată umană şi politică. Însă, poziţia de Subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe nu permitea să ia decizii sau să contribuie decisiv la hotărârile antisemite ale guvernului. Exemplele găsite de Alexandru Florian arată, tocmai, că activitatea lui Mircea Vulcănescu se reducea la darea unor explicaţii şi sugestii tehnice privind hotărârile luate de alţii. Intervenţiile sale par legate mai curând de preocuparea de a asigura coerenţă şi evitarea abuzurilor. Contrar intenţiei, „probatoriul” Institutului Wiesel nu face decât să demonstreze injusteţea condamnării lui Vulcănescu la cei opt ani de temniţă grea, lipsa de legătură dintre pedeapsă şi fapte imputabile.
[…] Dintr-o perspectivă de drept şi de asemenea politică, dar nu şi ca problematică etică, „cazul Vulcănescu” are asemănări cu „cazul Albert Wass”, scriitor maghiar foarte popular în rândul comunităţii din Transilvania, cu recunoaştere literară şi în Ungaria. Wass a fost condamnat de Tribunalului Poporului din Cluj la moarte în contumacie, în luna martie 1946, pentru a fi fost responsabil în evenimentele care au dus la moartea unor români şi evrei din localităţile Ţaga şi Mureşenii de Câmpie.
În mai multe localităţi dominant maghiare din Transilvania şi în Ungaria, lui Albert Wass i s-au ridicat statui comemorative. Şi Institutul „Elie Wiesel”, şi Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea antisemitismului din România (MCA) au protestat faţă de prezenţa acestor statui. Aceste proteste şi tema statuilor a fost folosită de naţionaliştii români antimaghiari la cel mai înalt nivel politic pentru a ataca solicitarea secuilor pentru o autonomie a Ţinutului Secuiesc. Deputatul Ioan Stan a susţinut, în intervenţia sa în Cameră din 7 martie 2006. că „Agitaţia ce se încearcă a fi creată [privind autonomia Ţinutului Secuiesc] nu poate fi extrasă contextului scandalului bustului criminalului de război Wass Albert, amplasat în Parcul central din Odorheiul Secuiesc…”(12). Ioan Stan, membru (şi la un moment dat, preşedinte) al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI a fost implicat repetat în manipulări antimaghiare (13).
Statutul lui Albert Wass a fost invocat în anul 2015 la punerea sub acuzare a militantului radical Csibi Barna. Conform Dosarului nr. 1130/P/2014, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita, Serviciul de Investigaţii Criminale, Csibi Barna ar fi fost inculpat şi pentru încălcarea OUG 31/2002, întrucât inculpatul ar fi promovat public un citat al „criminalului de război Wass Albert (condamnat de Tribunalul Poporului din Cluj prin Sentinţa nr. 1 din 13 martie 1946 pentru crime de război)(14).
***
În legitimarea intervenţiei în cazul Mircea Vulcănescu, argumentul de fond adus de directorul Alexandru Florian în pledoaria sa din revista 22 este „obligaţia” Institutului Elie Wiesel de a aplica un act normativ, Legea 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, despre care susţine: „Această lege, pe care unele voci încearcă să o minimalizeze pe motivul că ar fi fost impusă de comunişti, este astăzi în vigoare. A discuta despre imperfecţiuni juridice sau de conţinut poate lua forma unui exerciţiu juridic de salon sau a unei dezbateri. Dar a nega legea şi efectele ei credem că poate crea un precedent pentru minimalizarea statului de drept. Ne place sau nu ne place [Legea 312/1945 s-a născut] în anumite contexte istorice şi politice care încă mai produc efecte şi ele sunt astăzi în exerciţiu”(15).
Un astfel de mod de a privi lucrurile se confruntă cu principiile vieţii publice la două niveluri. Unul este cel al legitimării legilor. Legile sunt instrumente chemate să codifice valorile noastre de ordin practic sau etic. Dacă o lege nu corespunde standardelor noastre, ea devine caducă, trebuie abrogată sau schimbată. Al doilea nivel este al dreptului propriu-zis. O lege funcţionează într-un ansamblu de norme, iar echilibrul cu celelalte legi relevante, respectarea ierarhiilor şi aplicarea procedurilor este condiţia statutului de drept invocat în citatul de mai sus. Formula „Ne place sau nu ne place” se află în conflict nu doar filosofia, dar şi cu practica actului de dreptate.
Toate măsurile luate de stat care restricţionează libertatea de exprimare şi asociere trebuie să fie compatibile cu sistemul de protecţie al drepturilor omului instituit de către Consiliul Europei, în particular, în raport cu prevederile şi jurisprudenţa Convenţiei europene a drepturilor omului. Aplicarea oricărei legi, inclusiv a Legii 312/1945 în cazuri gen Mircea Vulcănescu şi Albert Wass, se supune standardelor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Un reper este perspectiva hotărârii Marii Camere în cauza Léhideux şi Isorni c. Franţa (16).
Justiţia franceză îi condamnase penal pe Léhideux, preşedintele Asociaţiei pentru Apărarea Memoriei Mareşalului Pétain (asociaţie care co-finanţase publicitarea) şi Isorni, autorul, pentru apariţia în anul 1984, în ziarul Le Monde, a unui grupaj publicitar care prezenta drept salutare acţiunile lui Philippe Pétain din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Judecătorii interpretaseră grupajul drept „apologie a crimelor de război sau a crimelor ori delictelor de colaboraţionism” (17). Materialul apărut sub autoritatea lui Léhideux şi Isorni repeta francezilor că au memorie scurtă dacă nu-şi amintesc fapte pe care autorii le interpretau drept favorabile lui Pétain, respectiv negative pentru alte personalităţi franceze ale perioadei.
Hotărârea definitivă a Marii Camere a fost adoptată la 23 sepembrie 1998. În analiza sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a susţinut că „nu îi revine ei sarcina să rezolve această chestiune [privind rolul lui Pétain], care ţine de o dezbatere în curs între istorici asupra desfăşurării şi interpretării evenimentelor” – cum ar fi „dublul joc” făcut de Philippe Pétain la Montoire18, descris de reclamanţi drept „de maximă ingeniozitate”, deşi, afirma guvernul, în anul 1984 istoricii de profesie erau cu toţii de acord să conteste o astfel de teză (§47). Genul acesta de fapte nu intră în categoria evidenţelor istorice, precum Holocaustul, a cărui negare nu se află sub protecţia art. 10 (libertatea de exprimare) al Convenţiei europene. […] Contează şi faptul că evenimentele la care se referă publicarea textului din Le Monde avuseseră loc în urmă cu circa 40 de ani. Abordarea lor astăzi trebuie să fie o alta decât cea care a urmat imediat după căderea Administraţiei de la Vishy. Asfel de dezbateri fac parte din eforturile fiecărei ţari să îşi dezbată trecutul într-un mod nepasional şi deschis. Or, rolul garanţiei oferită de art. 10 (2) este să ofere cuvântul nu doar informaţiilor sau ideilor favorabile, ori neutre, ci şi celor care şochează sau tulbură (§55).
Pe baza acestor argumente, Marea Cameră a hotărât (cu o majoritate de 11 la 6), că statul francez a încălcat libertatea de exprimare a reclamanţilor Léhideux şi Isorni (§56).
Am prezentat în amănunte cauza Léhideux şi Isorni c. Franţa pentru relevanţa ei pentru cazul lui Mircea Vulcănescu ori a lui Albert Wass. Implicarea lor în evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial ridică asemănător ample dubii şi între istorici, şi în societate. Contextul juridic în care le-au fost evaluate faptele a încalcat standarde elementare ale actului de justiţie. În aceste condiţii, punerea acestor cazuri între limitele stabilite prin deciziile Tribunalelor poporului din anul 1946 constituie o inacceptabilă eroare din perspectivă istorică.
Trebuie remarcat în acelaşi timp că în cazul lui Mircea Vulcănescu nu este vorba despre încălcarea libertăţii cuiva de a aprecia viaţa filosofului, ci despre oportunitatea ridicării de monumente şi a atribuirii numelui său în spaţiul public (temă valabilă şi pentru Albert Wass). Politica autorităţilor în ce priveşte alegerea modelelor comunitare reprezentative poate şi trebuie să fie mult mai exigentă decât standardul acceptabil la nivel individual. Prin excesele de interpretare, prin caracterul deficitar al argumentelor, Institul „Elie Wiesel” a pus în umbră tocmai dezbaterea cu miză reală: pot fi Mircea Vulcănescu ori Albert Wass modele care să se bucure de recunoaştere comunitară prin comemorarea lor instituţionalizată în condiţiile ambiguităţilor care persistă şi care trebuie asumate? Poziţionarea extremă dintre oamenii politici maghiari şi români în interpretarea „cazului Wass” demonstrează cât de acută este nevoia dezbaterii libere, iar aceasta este indispensabilă stabilităţii democraţiei româneşti.
■ Fragment, Noua revistă de Drepturile
omului, nr. 4/ 2015
Note:
1. Ian Buruma, op. cit., p. 227. Buruma preia acest citat de la scriitorul Mărai, martor al evenimentelor.
2. Idem, p. 228.
3. În China, Armata comunistă a Rutei a Opta a început fără întârziere procese populare în care „verdictul se pronunţa repede, iar procedurile legale erau rudimentare, ca să nu spunem primitive”, în urma unor acuzaţii aduse de cele mai multe ori din cauza unor resentimente îndelung înăbuşite (Idem, p. 225).
4. Idem, p. 229.
5. Ian Buruma se referă la procesele lui Yamashita Tomoyuki, şi al lui Pierre Laval, prim minstrul guvernului de Vichy (judecat fără să fie audiat, insultat de membrii juriului) drept exemple ale încălcării grave a principiilor de drept.
6. Idem, p. 256.
7. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Polirom, Iaşi, 2005.
8. Idem, p. 321.
9. Idem, p. 330.
10. Idem, p. 325.
11. Vezi în acest sens ediţia din 2009: Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut (Eikon, Bucureşti).
12. Ion Stan - intervenţie cu titlul „Consiliul Naţional Secuiesc convoacă „Marea Adunare Secuiască” pentru a proclama autonomia Ţinutului Secuiesc”.
13. Vezi Aneza I, în Gabriel Andreescu, Extremismul de Dreapta în România, Editura CRDE, Cluj, 2005, pp. 85-99.
14. Citatul avea conţinutul: „Nu e nevoie să ne întoarcem ca străini acolo unde cândva eram acasă”.
15. Ibidem. Pentru a sublinia apelul la Legea 312/1945, nu am făcut referinţă la OUG nr. 31/2002, invocată deasemenea.
16. Într-un studiu din anul 2002 (Gabriel Andreescu, „Necesitatea amendării Ordonanţei de urgenţă nr. 31 privind organizaţiile şi simboluile cu caracter fascist, rasist sau xenofob”, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 23, 2002, pp. 8-20) considerasem cauza Léhideux et Isorni v. France relevantă pentru tratarea memoriei Generalului Ion Antonescu, având în vedere faptul că în acel moment, populaţia României era departe de a cunoaşte responsabilitatea acestuia pentru crimele din Transnistria. Apreciem că astăzi, după circa zece ani de clarificare a Holocaustului transnistrean, analogia Antonescu - Pétain nu mai este valabilă.
17. Cauza Léhideux et Isorni v. France, Marea Cameră, 23 September 1998.
18. Întrevederea din gara Montoire-sur-le-Loir din 24 octombrie 1940 dintre mareşalul Philippe Pétain şi Adolf Hitler, a pus bazele colaborării dintre guvernul de la Vishy şi Germania, după învingerea armatei franceze.
