Mintea lui clară a evitat şi hamul internaţionalismului proletar (un editorial din Scânteia lui Brucan aşa suna: Dezrădăcinarea naţionalismului), şi hamul „corectitudinii ideologhiceşti”.
Ghilimelizez: „Fiii proletcultiştilor sunt globalizatorii!” pufnea Bătrânu
„În uşa toamnei, la pomana de frunze
nimeresc în Edenul vindecător,
unde stau îngeri cu săbii pe buze,
sfinţi militari cu arma la picior,
iluzie divină într-un Cui de lumină,
turnurile norilor pasc pe vârfuri pădurile,
dacă n-ar fi asemenea raiuri,
aş ajunge să mă plângă caricaturile,
aş muri ca păsările cu tot cu graiuri”
Elisabeta Isanos, Scene din Ombria
Bătrânu, dragă Luca, n-a fost nici scandaliu, nici sfadasin, dar tabăra celor trei A, Arvinte-Adăscăliţei-Andriescu, i-a purtat sâmbetele. Şi-mi amintesc de-o întâmplare deloc întâmplătoare pe care am narat-o în Rău de România, un roman de-al meu cu cântec. Mă dusesem să-l iau pe Petru de la universitate şi l-am găsit în faţa unui afiş pe jumătate ars. Era afişul lui pentru lansarea cărţii Camera Sambô. Îmi amintesc şi data, 7 aprilie 2000, atât de tare m-a surprins gestul de-a da foc, cu bricheta, în holul Universităţii „Al.I. Cuza”, unei invitaţii la lectură.
„Din cinci afişe, puse la etaje diferite, trei au fost arse”, mi-a spus Bătrânu. Şi a continuat: „Constanţi mai suntem. Din moşi strămoşi otrăvim fântâni şi ardem grâne. E-n tradiţia rea să tocăm cărţi cu toporişca (aşa cum a păţit Sadoveanu), să le arestăm şi să le ducem la topit. Le-am şi mitraliat în decembrie ’89. Ca să nu mai spun ce-au făcut cu ele minerii lui Cozma”.
Da, atunci am avut revelaţia tembelismului „intelectocănimii” universitare, spre a o numi ca tine. Sigur că m-am întrebat cine o fi fost auctorele mârşăviei. Vreun securist devoalat de Petru în presă? („Gata cu rapoartele, vreau raporturi corecte”, le-a spus colegilor de catedră). L-o fi luat apa, mai exact vinul, pe vreun incendiar, excedat de noua apariţie editorială? Că sunt destui confi şi profi „la neputinţa” de-a publica măcar un studiu în „Anale”, ca Richard Valter, şeful de la Romanice. În catedra lui, lectoriţe leneşe şi erotopate n-au intrat niciodată în travaliul cercetării, ba chiar au fost ocrotite pentru nemuncă. Şi-au disputat şeful, cum narezi tu în Prolegomene la o teorie a cumetrialităţii universitare (ed. Opera Magna, 2014). Devenise reputaţie să te iubeşti cu Valter manu forte, cum îl poreclise Gertrude Sauer, care-şi luase lumea-n cap din cauza conducerii activisto-securiste.
„La câte au văzut culoarele facultăţii, ăsta-i fleac, mi-a ostoit Bătrânu supravoltajul. Lui Ioan Constantinescu i-au smuls plăcuţa cu numele de pe uşa cabinetului, imediat ce-a murit, iar în Mihai Drăgan au tras cu «sonete» lipite de uşa closetului până a murit”.
Dreptu-i că acolo le era şi locul, i-am spus Bătrânului. Ştiam şi cine era „anonimul”. Cineva care arăta ca Mel Gibson în Hamlet când jauseniza în seminarul de creativitate al lui Mihai Ursachi.
„Ştii care-i culmea ipocriziei? m-a testat Petru. Când îţi moare duşmanul pe care l-ai dorit redus la neant, dai anunţ la ziar că ai primit trista veste cu durere. Şi dacă vrei să te mai coste încă o para-două, îl numeşti pe răposat «intelectual rafinat» şi-i urezi să-i fie ţărâna uşoară. Asta după ce i-ai dorit tot greul pământului. L-ai bifat şi pe ăsta!”
Mi-a venit în minte, atunci, scrisa lui Mateiu Caragiale despre personajul său, Gore Pirgu: „suflet de hingher şi de cioclu”. Şi-s multe suflete din astea în Universitatea care ucide.
L-am tras din faţa afişului ars. Toate vin şi toate trec,/ Înainte, Gutenberg!
„Aşa să ne-ajute Dumnezil”, a făcut el aluzie la o greşeală de tipar dintr-o altă carte a lui. Nu Dumézil, ci… Dumnezil.
Da, Luca, Bătrânu n-a scăpat nici acum de contestatari, nu-l tac nici acum. Aud că o femeie-comisar din facultate contestă munca mea de a-i tipări cărţile ETNO: Etnosofia, Etnoestetica, Etnofrumosul sau Cazul Mărie, Moartea formei, Antropologia, o ştiinţă neocolonială, Mioriţa. Dosarul mitologic al unei Capodopere.
Am ajuns deja la a opta: Istorie, genocid, etnocid. Că Petru Ursache n-ar fi fost bun orator (ca ea, activista compresor din şedinţele UTC/PCR, supranumită Zoia Kosmodemianskaia). O anunţ că, pentru Seria de autor „Petru Ursache”, în 2 aprilie 2015, Pearson (Prems Librexi) Braşov a acordat „Premiul «Ioan Petru Culianu» celei mai importante edituri care promovează istoria culturii şi civilizaţiei”, Editurii Eikon. Un premiu pentru aceeaşi serie de autor a fost înmânat temerarului editor Valentin Ajder, la Târgul de carte din Iaşi Librex, ăst văleat 2015. Basarabeanul Ajder urmează porunca a 7-a din decalogul celuilalt basarabean, Gh. Erizanu, directorul Ed. Cartier: „Dacă nu poţi face bani, atunci fă, cel puţin, cultură”.
Zoia Kosmodemianskaia trebuia să-l audă pe Valentin Ajder care, când a mulţumit pentru premiu, a spus: „Mai vedeţi altă serie de autor în tot Târgul Librex?”. E un fel de a râde pe Titanic: editologia e-n grea cumpănă. Prima ediţie din Camera Sambô arăta ca un caiet ieftin de geometrie. O scosese, în 1993, Coresi, o editură pizza din Bucureşti, a unui oarecare poet Poenaru. Îi spun pizza pentru că publicisticii pizza îi corespunde şi editarea pizza: la un kil de paranormal şi cinci linguri de naturism, scene de sex explicit cât cuprinde, plus un strop de Dumnezeu.
Casa asta editorială, instalată în fostul sediu CC al UTC, l-a lipsit pe Bătrânu de bucuria de a-şi vedea cartea într-o vitrină de librărie. În aranjamentul directorului general, o vindeau oficiile poştale, lângă felicitări muzicale cu pui de raţă, formulare de telegrame, săpunuri cu scorţişoară, pastă de dinţi… Editarea e formă fără fond dacă n-ai tiraj acceptabil şi difuzare bună. Editura Universităţii o scosese în haină elegantă. Numai că prima costa 700 de lei, faţă cu 54.000 lei vechi, preţul actualizat. „Am ajuns să nu mai am acces la propria-mi carte”, a constatat Bătrânu, pus în imposibilitatea financiară de-a oferi câte un exemplar celor dornici să-i citească volumul. Cea mai bună înfăţişare i-a dat-o tot Valentin Ajder, în 2008, ediţia a treia.
Bătrânu meu, dragă Luca, a crezut că va birui prin cărţile lui, dar aiasta nu se întâmpla în era socialistă. Duşmănia lui Vasile Adăscăliţei s-a amplificat cu fiecare carte a lui Petru, iar acest Adăscăliţei era „apreciat pozitiv” şi de PCR, unde activa ca propagandist, şi de Securitate, cu care era cumnat. Poate şi de Sereitatea reformată.
În primul meu an de facultate, ’62-’63, Adăscăliţei pisa şi pisa valoarea folclorului nou, realizarea artistică în „creaţia” nouă, cântecele populare noi şi viaţa nouă „zugrăvită”-n ele. Pe primele locuri în Bibliografia generală a cursului (am găsit-o de curând în arhiva lui Petru), V. Adăscăliţei nu se jena să treacă două articole ale sale din „Iaşul literar”: 1. „Leninismul şi problemele folcloristicii” (nr. 4, 1960); 2. „Cântecul popular nou şi Partidul” (nr. 6, 1960). Din programă nu lipseau teme ca Folcloristica marxist-leninistă şi Evoluţia folcloristicii româneşti după 1944, plus Specială privire asupra folclorului muncitoresc.
Exemple mobilizatoare? Iată-le: „Frunză verde ca molidul/ De când a venit Partidul,/ Partidul muncitoresc/ Mă învaţă să citesc”; „Codrule frunză măruntă,/ Viaţa mi se pare nuntă/ Şi Partidul drag e naş…”; „Floare albastră din colnic/ Ce n-aş da să fiu iar mic/ Ca să cresc din grija lui,/ Dragului, Partidului”. Şi comentariul: „Nespus de bogate sunt cântecele populare trezite la o viaţă cu totul nouă”.
Nici urmă de colind, de descântec, de legendă hagiografică. Erau vestigii burgheze. De ele se ocupa Petru Ursache, la seminar, ţinând „dreptarul învăţăturii”, ca s-o spun tot teologhiceşte (Romani. 6.17).
Tânărul asistent intra în sală în costumul lui maro, la două rânduri, care-l făcea foarte blond şi foarte palid, cu câteva fişe-n mâna stângă. Se plimba printre bănci, fără astâmpăr. Obişnuiam să mă strecor în ultimul rând ca să citesc pe sub bancă; să scap de prelegerile inadecvaţilor, unii de-a dreptul nătângi şi de trimiterile lor la V.S. Bielinski şi Cernîşevshi, la Gorki, Gorki, Gorki, la V.C. Plehanov şi G. Nedoşivin; facultativ, la Marcel Breazu cu Cunoaşterea artistică (Ed. Acad. R.P.R., 1960) şi la Andrei Băleanu cu Conţinut şi formă în artă (Ed. Ştiinţifică, 1959). Absolut obligatorii erau V.I. Lenin cu Organizaţia de partid şi literatura de partid (Ed. P.M.R., 1948) şi broşura lui Crohmălniceanu despre realismul socialist.
Cursul de Ştiinţa literaturii sau de Teoria literaturii, că nu mai ştiu, ţinut de I. Tiba ne năucea (nauka, pa ruski, înseamnă ştiinţă; cea mai importantă editură din URSS se numea Nauka). Tiba ne îndoctrina cu privire la caracterul de clasă al literaturii, cu partinitatea literaturii, cu problemele mari şi grele ale realismului socialist. Noroc de „principialitatea” lui Lenin, care pe toate le rezolva. Şto eta? Eta problema! Demonstra cacofonic Tiba că literatura e fenomen ideologic şi armă în lupta socială; că ea nu poate fi apolitică şi nepartidnică.
Baza teoriei literare ştiinţifice? Care alta decât filosofia marxist-leninistă şi teoria literaturii sovietice? Şi dă-i cu teoria leninistă a reflectării, cu lupta contra idealismului.
Moşteneam ce voia Lenin să moştenim; demascam teza „libertăţii de creaţie” a scriitorului apolitic; combăteam la maximum teza „reacţionară a „artei pure”, a „artei pentru artă”, cu origine în netrebnicii Kant şi Schelling. Scriitorul trebuia să se situeze decis şi just pe poziţia clasei muncitoare, nu pe poziţia cosmopolitismului burghez ori, vai!, a celui imperialist. Ca literatura să fie, cum ceruse Cernîşevski, „manual al vieţii”, iar scriitorii nu altceva decât „ingineri ai sufletelor omeneşti”, cum preconiza în broşura lui de doi lei jumătate, antecitată, inginerul Ov.S. Crohmălniceanu. Am găsit tot în arhiva lui Petru Planul procesului de învăţământ în an şcolar ’63-’64. Prima disciplină era Socialismul ştiinţific. Şi ce dosar bun aveai dacă predaseşi aşa ceva iniţial, ca Richard Valter, ca…
Nu eram informaţi, ci malformaţi cu citate leninoase. Asta voia să împiedice tânărul asistent Petru Ursache, apoi Bătrânu profesor. Mintea lui clară a evitat şi hamul internaţionalismului proletar (un editorial din Scânteia lui Brucan aşa suna: Dezrădăcinarea naţionalismului), şi hamul „corectitudinii ideologhiceşti”.
Ghilimelizez: „Fiii proletcultiştilor sunt globalizatorii!” pufnea Bătrânu. Şi cât de încet înaintase veacul până când „mafia de dobitoci”, cum le spunea G. Călinescu, Iosif Roitman Chişinevschi, Traian Şelmaru, Nikalai Moraru, care tăiau şi spânzurau în cultura interbelică, făceau vid ca să-i impună pe impostori (A. Toma, Deşliu, Mihu Dragomir, Frunză) au fost traşi pe linie moartă. Dej a făcut recurs la sentimentul naţional şi s-a putut reconsidera literatura cu amprentă etnică românească. Ca acum, personalităţile, individualităţile autohtonizante ca Nichifor Crainic ori Petre Ţuţea să primească alte lovituri de pedeapsă. În Amintiri deghizate, care se tot reeditează, Croh vede iarăşi roşu contra lor. Lui Crainic îi face un portret-simbol: „abandon al demnităţii omeneşti”. De ce? Pentru că, înfometat la Aiud, torturat prin foame şi sete, sorbea ciorba în care un evreu ungur scăpat de la Auschwitz îşi storcea ciorapii murdari: „Mai vrei o porţie, domnu’ ministru?” Şi Crainic mai voia. În plus, nara (scârbit) Crohmălniceanu, Nichifor Crainic se dezisese de Dumnezeu, tot în puşcărie. Croh s-a menţinut fruntaş ca luptaci pentru realism socialist. Dibuia rapid infiltraţiile decadente, alunecările naturaliste, izul suprarealist; în ’62, vedea în Cioran un promotor al fascismului; în Blaga, un „păcătos trupeşte”, şi tot păcătos, dar unul mistic, vis-à-vis de ateism; prin ’65 îi mai boxa pe „evazioniştii” Nichita Stănescu, Alexandru Lungu, Ion Rahoveanu, Negoiţă Irimia. Pe I.D. Sîrbu îl turna că „denigrează la modul cel mai grotesc întreaga noastră realitate”. Pe urmă a renunţat la lentilele Plehanov, uzând de lentile Todorov, Poulet, Spitzer, iute fiind la întoarcere de condei spre postmodernişti. Ca măsură de precauţie, prin anii optzeci, recunoştea într-un articol „importanţa poeziei patriotice” ceauşiste. Odată ajunsă la laşitatea profului universitar, utilizabil PCR, aş avea multe de spus şi o să le spun pe toate.
Dar să revin la seminariile lui Petru Ursache. Aşa fiind contextul temeinic marxistoid şi sătulă de predaniile ideologice sine studio et ira, cum inversa Păstorel dictonul clasic, preferam lectura slobodă, când puteam, în banca ultimă de la geam. Îmi aşezasem pe interval geanta enormă, ca un avertisment: pe-aici nu se trece. Petru a văzut ce intenţionam, a zâmbit, dar n-a spus nimica. Numai că n-a fost nevoie să citesc altceva clandestin, pentru că tânărul asistent interesa, mă interesa. Aveam ce învăţa de la el.
Şi trebuie necunoscut că generaţia mea a făcut şcoală bună datorită romanistului Ştefan Cuciureanu (nu lui Richard Valter), datorită lui Al. Dima (nu Corneliei Andriescu), lui Const. Ciopraga (nu lui N. Creţu), lui Mihai Drăgan (nu lui I. Agraviloaie), lui Ilie Dan (nu lui Vasile Arvinte), lui D. Irimia (nu lui Corneliu Dimitriu). Îmi amintesc de discuţiile/ dispute cu pătimaşul (şi pătimitul) Ion Constantinescu. Parcă-l văd suflând în paginile Mitului lui Sisif, să le deschidă.
Am găsit, în preţioasa arhivă a lui Petru (când l-a scos decanul Cuţitaru din micul birou, am cărat-o pe toată acasă) şi Programa cursului de Istoria literaturii române vechi, pe 1962-63. Ţi-o rezum. Trebuia predată importanţa slavilor în formarea poporului român (Statul feudal din Kiev, cnezatul Haliciului) şi a culturii slave. Figuri de seamă: tipografii slavi Dimitrie Liubavici şi Bojidar (sec. XVI). De ce crezi că era considerat important Ion Neculce? Pentru că „a susţinut politica lui Cantemir, de apropiere faţă de ruşi. „Cantemir? Păi Cantemir fusese cel mai apropiat de Mama Rasia, plecând acolo în refugiu; numai la curtea lui Petru I reuşise să intre în „cultura înaintată slavă”. Nicolae Milescu era şi el elogiat pentru legăturile cu Rusia şi refugiul acolo. La fel Antim Ivireanul, care milita pentru legătura strânsă cu Rusia, iar „contribuţia” îi fusese subliniată de scriitorul Leonidze. Profesorul I.D. Lăudat ocolea temele date. Vorbea despre efortul de tipăritor şi traducător al lui Coresi, pentru unificarea limbii române prin răspândirea tipăriturilor; cât se putea, despre Biblia de la Bucureşti (1688). Preferatul său era Neagoe Basarab şi învăţăturile lui.
Ţin minte o conferinţă a sa întreruptă din prezidiu de Ilie Grămadă, după ce folosise sintagma „boierii noştri”. „Poate ai dumitale sunt boierii ăştia, nu ai noştri”, l-a repezit Grămadă. Mereu a avut de suferit I.D. Lăudat pentru „tendinţele mistice”, de şcoală veche. Pensionarea i-a fost forţată de asistenta sa, femeia de casă a lui Moş Neculce ilegalistul, cum notezi tu. Doamna, fostă şefă în O.B.-ul Universităţii, regretă acum că literatura de care s-a ocupat nu-i mai catolică, mai necunoscătoare de slavonă, ca ea însăşi. Pe Profesorul Lăudat l-a distrus pensionarea. În schimb, bumbesc-livezenii, numiţi aşa după şantierul Bumbeşti-Livezeni, au păstrat şi cozonacul, şi cuţitul, promovând ori blocând promovările după voia lor, şi ante, şi post-decembrist. Mazileau profesional sau urcau în grad didactic cum doreau. Pe „stegozaurul dejo-ceauşist” (şi-ţi mulţumesc pentru formulare) Gavril Istrate l-au mult şi bine păstrat.
Tu ai preferat să ieşi din scenă, să fii înainte de termen „pinzionar”. Nu şi Bătrânu. A ales să lupte până la capăt cu impostura universitară. Şi-ţi amintesc cuvântul lui David Lodge, chiar de 1 octombrie 2014, când a venit la Iaşi, la FILIT (tot atunci am primit şi una dintre e-mailările tale): Dacă Universitatea e la pământ, şi cultura ţării e la pământ: de la/ din şcoală pleacă totul.
„Dezinteresul studentin”, cum diagnostichezi tu, nu l-a descurajat pe Bătrânu. Nici nevoia tinerilor de-a face praf statuile. Vorba etnosofului: încercarea moarte n-are. Altfel are, are moarte. A minţii în primul rând. Bătrânu a găsit urechi care să-l asculte. I-a împins spre carte pe studenţii, pe asistenţii, pe tezarzii lui. A fost lucid, dar şi generos cu alumnii. Şi cred că munca lui cu cartea, pentru carte, dar şi curajul (nu-l spăimeau bicisnicii şi tălâmbii) lui neagresiv vor fi cântărite acolo unde s-a dus.
