După 1989, revizuirile cad repede-n gol critic, literar, există însă din plin revizionism etic şi politic, ca la carte, adică, de bună seamă, revanşard. Revanşă nu faţă de un sistem, dar faţă de cei care, prin creaţie, au învins, prin supravieţuire creatoare, sistemul. Revizionism, nu revizuiri, iată, deci, aici, teza.
Nicoleta Sălcudeanu publică în 2013, la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, eseul despre epurare şi restauraţie, clandestinitate, disidenţă, declandestinizare, dosariadă-deconspirare, etică şi echitate, Revizuire şi revizionism în literatura română postcomunistă. Revizionismul politic, ideologic, etic, constată azi, ocultează revizuirea estetică. Tot ea, scriind, în 1995, despre volumul lui Ion Simuţ, Revizuiri, îi observa prudenţa. Acum ar trebui să schimbe termenul şi să le descopere imprudenţa, de vreme ce criteriul estetic nu mai era îndeajuns, iar „despărţirea sa de o întreagă critică strict estetică, productivă însă, întregul volum de revizuiri îl probează…” (Graffiti, CR, 1999, 181).
Ca linie critică, Nicoleta Sălcudeanu (re)vine pe direcţia E. Simion (o alee) şi mai ales (alegere largă, cale de tip bulevard, dacă nu autostradă occidentală) M. Iorgulescu. Mult, prea mult Iorgulescu, aici, citat ca martor critic în apărarea disputei literare, cu parfum estetic sau cu puternic iz politico-ideologic! Iorgulescu ar fi acum busola critică postcomunistă, un fel de exponent zodiacal cu semn de balanţă, critică şi istorico-literară contemporană. În elogiul pe care i-l şi ni-l (a)dresează Nicoleta Sălcudeanu, M. Iorgulescu trece drept omul cu „experienţă proprie (în) funcţionarea sistemului” comunist, „deopotrivă 
jurnalist de excepţie” la RFE, în fine, „Sursă autorizată”. Unii i-au constatat o experienţă şi o condiţie sursologică reprobabile, de tip dedat jocului ambiguu, la două capete, faţă cu sistemele politice. Nici nevinovată Fecioară (n. la 23 august 1943), nici Balanţă în intrinseca judecată sau criză a criticii. (Mi)-aş recomanda ca măcar până la ieşirea din ceaţă, noi, cei ţinuţi, vrând-nevrând, la distanţă, să nu ne vedem prea de-a dreptul pe cale, chiar dacă aceasta, şi ca metodă, empiric, ni se impune oricum. Audierea ambelor părţi se prelungeşte încă. Ţara e-n proces integral, istoric, sine die. Ştim că nu ştim mai nimic. Avem mai cu seamă certitudinea incertitudinii. Stabilind, pe probe de idei unilaterale, despre un comunicator politropic, că este pură victimă – „victima acesteia (a isterizării colective, n. n.) va ajunge Iorgulescu însuşi” – ajunge blocaj în parţialitate. Partea cealaltă provine din dosare. Necreditate. Şi aici. Cu unele excepţii. Autoarea care revizuieşte în principal revizionismul desfide campania dosariadei (post)securistice, autenticitatea documentelor Securităţii comuniste, dar o creditează citând, într-o pagină despre Virgil Tănase, din sursa delatoare a acestuia, Dona Alba (Mara Nicoară, nume abia aşa întors în actualitate). Mă aşteptam să fie pomenit şi numele, deloc unul oarecare, lui B. Nedelcovici, acuzatorul lui M. Iorgulescu drept delator.
Deşi îl vede drept cap de acţiune al revizionismului literar, cultural, şi nu numai, Nicoleta Sălcudeanu cade de acord cu Gh. Grigurcu în buna, echilibrata, justa etc. înţelegere a lui Paul Goma, baricadat oarecum în judecata de natură morală. Autoarea măsoară ca atâţia alţii braţul lung al Securităţii care a condus şi conduce încă mâna multor critici, nu doar ai lui Goma, indexând ficţional pretinsa lipsă absolută a talentului. Ion Simuţ este acum luat de mânecă şi la refec pentru că într-un articol de dicţionar vede-n ceaţa deasă a anticomunismului postcomunist anticomunismul lui Goma, al celui mai anticomunist scriitor român din vremea comunismului românesc. Apoi vine reproşul că Simuţ compară de necomparabilul: anticomunismul de mare risc cu cel confortabil. Nicoleta Sălcudeanu întreabă tocmai la Goma: „ce are a face anticomunismul omului cu opera lui?” (126). Însă lui Ţepeneag îi reproşează că nu amestecă politicul în estetic, în operă, una de o factură atât de aparte.
Răul ar veni de la istorie, din ceea ce M. Kundera numeşte, şi eseista primeşte, drept acceptarea „prostului gust al istoriei”. Istoria ca prosopopee?! Nu, istoria de sub om, cel dedat la neînţelegeri, intoleranţe, uitare, dar şi la profanizarea diafanităţii – dacă termenul autoarei nu este prea idealist – (gândirii) literare. La schimbări catastrofale de macaz istoric, la crize care ating limita ultimă, tulburarea de (ne)judecată ajunge din cronică acută, capetele sunt jucate de şi în picioare. Începe epurarea. Dar trebuie spus că ea este simultană cu restaurarea, una o întreţine pe cealaltă. Autoarea îl citează aici pe Doinaş, acesta pledând, ca jurnalist, în 1944, contra epurărilor. Nu spune ori poate abia sugerează că în 1990 acelaşi Doinaş este şi pentru ele. Măcar în cazul lui M. Sorescu, epurat de la Ramuri. Denunţul majorităţii celor din redacţie este, de altfel, integral reprodus în carte.
Rare revizuiri literare crede a se fi produs la noi, de la junimism la postmodernism. Un unic canon ori un consens vechi şi de leneş confort? Nu. Un fel de unicitate sau uniformitate para-literară, iată ce s-ar fi petrecut acolo, ce s-a „construit” istorico-literar. Înţelegem că ne-ar domina nu literarul extra, dar extra-literarul: confuzii, demolări, politic şi etic radicale, lupte ierarhice şi nu artistice, pentru putere şi nu pentru adevăr specific, creator. Dar cât de mult se istoricizează creaţia artistică, literară? Creaţia nu este prea pretenţioasă cu istoria. Îi ajunge condiţia minimală a stabilităţii, mai bună sau mai rea. Un anume acces la realitate. Idealitatea o ucide. De aici provine teza, încrezătoare şi (re)directoare, că există creaţie şi într-o dictatură. Cu părţile ei, care rămân de văzut cu limpezime în timpul istoriei mai mult sau mai puţin umane. Dificultatea excită voinţa de creaţie. Facilitatea constă în a o amesteca cu puterea extrinsecă ei.
Dar Nicoleta Sălcudeanu este şi o „contextualistă”. Măsoară libertatea individuală şi colectivă după constrângerea sistemică, statală, ideologică. Pentru perioada comunistă, ea îi acordă toată înţelegerea. Critica reinstituită în anii ’60, se uimeşte autoarea, apără incredibil esteticul lovinescian. Oarecum lovinescian, se cade a nuanţa, totuşi. Contextul corupe (cu sau fără ghilimele) textul literar general. Eseista retrăieşte, în zborul istorico-literar, turbulenţele esteticului pur, ca o adevărată staţie terminus în creaţia literară. Aplaudă şi ea subversiunea contextuală a esteticului. Acesta ar fi fost normalul anormal al epocii istorice dictatoriale, în care creaţia a continuat să existe ori să reziste.
Ce nu mai înţelege şi nu mai admite autoarea este confuzia de valori, instaurată anormal în căutarea normalităţii, după 1989. Ea cere încă, de urgenţă, o reală, dreaptă, adevărată revizuire literară, estetică, critică. Cum nu s-a făcut, nici înainte, nici după 1989, la Radio „Europa liberă”, punctul de emanaţie revizionist şi linie nedreaptă, până azi, abuziv, impusă. Aparentă, falsă revizuire. Impur şi dur revizionism. Revizuire vs revizionism, iată lupta interesată de ierarhii şi nu de canon estetic. Adevărul literar a luat chip de ficţiune critică. Domină lente sau violente grupuri de interese. Interesul, iată, nu interesantul, face legea anarhică, în literatura română actuală. Lichelismul, etichetat de cineva la repezeala din 1990, continuă. El profită şi aduce o neloială valoare. Când adevărul îi iese-n faţă, revizionismul tace, ignoră, (se) ascunde, revine la trecute vieţi continuate în laşitate. Exemple dizgraţioase, aici: cobreslaşii care l-au scos din USR pe Goma. Răufăcătorul nu-şi uită răul şi nu-şi iartă, el, victima.
Nicoleta Sălcudeanu reabilitează după un sfert de veac rezistenţa prin cultură din comunism, citându-l pe Augustin Buzura, care crede că s-a făcut şi cu cenzură literatură de valoarea cea mai înaltă, şi nu doar în România, dar chiar în lume. Nu-i, poate, cam exagerat spus, dacă şi G. Călinescu credea în universalitatea unei literaturi necunoscute! Şi, în definitiv, credinţa este pură speranţă!
După 1989, revizuirile cad repede-n gol critic, literar, există însă din plin revizionism etic şi politic, ca la carte, adică, de bună seamă, revanşard. Revanşă nu faţă de un sistem, dar faţă de cei care, prin creaţie, au învins, prin supravieţuire creatoare, sistemul. Revizionism, nu revizuiri, iată, deci, aici, teza. Ea include şi antiteza, şi încearcă un contur de sinteză, scurtă, parţială, iute, radicală, însă limpede. Interesantă. Şi interesată? Asta rămâne de dovedit. Revizionismul postcomunist, ca orice fel de revizionism, priveşte orice altceva, dar nu artisticul, urmat sau urmărit în metamorfozele sale doar prin revizuire. Aş spune că revizionismul, de pur resort ideologic, nu face decât să anamorfozeze arta, să o mute în zona grotescului antiarstistic. Aşa încât, la întrebarea pusă de aici: „De la ce prag încolo ingerinţele ideologice pot deveni nocive?”, răspunsul este unul: de la cel dintâi prag. O precizare, poate şi ea superfluă: prin ingerinţă să înţelegem un amestec integral dominant, de la cauză la efect.
Exilul românesc s-a şi izolat în propriul său ghem de frustrări, cu iţe divers colorate. Psihologia luptei nesatisfăcute în ea însăşi produce greşeli (in)voluntare. Prin comparaţie cu alte exiluri, pentru noi mai străine, determinate de comunism, vina exilului românesc, puţin (re)cunoscută, este aceea că n-a susţinut valorile patriei. Judecata supremă a exilului separă binele, aproape monopolizat, de un rău înţeles ca refuz de a-i accepta gândirea şi practica. Valoarea de creaţie devine secundară, dacă nu alterată, prin opţiunea esenţială de a susţine liste, de a ierarhiza etic şi, prin derivaţie, politic. Vocaţia şi realizarea artistică ajung sub semnul crunt al eşecului, dacă sistemul comunist este slujit, fie şi doar în afara operei integrale. Ideea de bază ar fi aceea a colaboraţionismului ca sinucidere artistică. Nu este vorba însă de colaboraţionismul întreţinut pe orice linie ideologică extremă. Diabolizat este numai cel de pe stânga. Dreapta rămâne pe lista albă, încape în ierarhie, este investită cu competenţă totală. Autoarea punctează discriminarea extrem-ideologică, eludarea unui minimum de pluralism, aflat, iată, şi la extremă. Din categoria colaboraţioniştilor legionari, este ales aici ca reprezentativ Theodor Cazaban. Eseista are dreptate să spună decidenţilor est-eticişti din exilul românesc în Franţa că încalcă realitatea, ceea ce francezii numesc comparaison n’est pas raison, analogia ca omologie dintre gulagul comunist pauper şi occidentul consumerist. Cerinţa autoarei acestui volum, nu tocmai voluminos, de istorie critică, ar fi, în perspectiva adoptată, tot contextualistă. A treia constatare de acum este aceea că anticomunismul susţinut dinspre stânga, deşi larg, eficient, nu devine discutabil, ci ignorat de anticomunismul propagat de la dreapta. În ordine militară, el este justificat: comanda cunoscută este numai la stânga-mprejurur, nu şi la dreapta… Totuşi, până la căderea comunismului, opoziţia dreptei nu-şi trăsese vălul pe chip faţă de disidenţa stângii, în fond ambele fiind antitotalitare.
Privind în lungul tunelului istoric al epocii comuniste, revizuitoarea revizionismului postcomunist vede opoziţii de tipul cultură vs. politică, patrie vs. exil. Ele antrenează polemica dintre legitimare şi delegitimare culturală în comunism. Revizioniştii est-eticişti întind poduri între artă şi politică. Un exemplu este, se constată, modul de raportare al jurnaliştilor români din exil, lideri de opinie din Franţa, faţă de esteticul „oniric” sau „onirist”. Ei bine – de fapt, rău –, onirismul estetic este dorit şi politic. Nicoleta Sălcudeanu îl citează aici – cu o încuviinţare autorevizuitoare – chiar pe D. Ţepeneag: „Asta n-am înţeles imediat: că totul, în exil, era interpretat pe plan politic. Onirismul, de pildă, era pentru exil şi pentru Europa Liberă un limbaj esopic şi nimic mai mult!”.
Găsesc o scăpare a eseistei în identificarea artisticului cu culturalul, în acţiunea de ideologizare a celui din urmă: „produsul cultural se transformă în unul ideologic”. Rămân în acord cu explicaţia potrivit căreia după 1989 lectura şi interpretarea dinspre exil, urmate şi în ţară, acum, într-o măsură, decomunizată, rămân politice, ideologice, poate doar în sens larg culturale. Exilul critic îşi urmează drumul cu consecvenţă. Victoria politică nu conduce la o reaşezare a politicului, la o separare a lui de artistic. Revizuirile estetice, în mod surprinzător, sunt mai anemice decât putuseră să fie reactivate, în linia E. Lovinescu, în context sistemic comunist. Ce numeşte autoarea eseului „a cincea posteritate a lui Eugen
Lovinescu” (criticul nu-şi nota totuşi întreg prenumele!) este numai o moştenire risipită, deviantă.
Monica Lovinescu menţine linia unui est-eticism, după unii teoretizat de Vaclav Havel, după alţii, între care şi autoarea pe care o comentez, de Thimothy Garton Ash. De la Paris vine năvală înspre Bucureşti o „«cruciadă» a abluţiunii morale”. Abluţiune, adică spălare rituală a corpului impusă în religia mozaică şi musulmană. Avem şi noi un fel de spălare tradiţională, pre- sau para-creştină, cu iarbă mare. Metafora critică a abluţiunii mi se pare prea deplasată, prea, care va să zică, metaforică… E înscrisă religios. Obiectul ei nu ajunge clarificat: cine sau ce se spală? Pesemne că nu adepţii. Ei acţionează doar. Dar pot fi spălate opere? Am ajunge iar la revizuirea de tip Mihail Dragomirescu, cel care îndemna criticul să intre de-a dreptul cu propriul scris în cel al scriitorilor. O a doua formulă a autoarei este: „jdanovism pe dos”. De ce pe dos şi nu dinspre dreapta? Pe dos ar însemna estetizarea politicului, dacă proletcultismul impunea o politizare a esteticului. Nicoleta Sălcudeanu face acum să treacă vorbe grele: rinocerizare, cameleonism ori oportunism la oportunism. Ne interesează oportunitatea şi adevărul ori dreptatea, înainte de consecvenţă sau inconsecvenţă. Găsesc că totul ajunge mai simplu şi mai sigur dacă este de admis cineva, oricine, care capătă, indiferent de context, pecetea credibilităţii prin adecvare la ceea ce pretinde că face. Evident, în cazul nostru este vorba despre adecvarea la literatura ca artă. Ca artă cu existenţă deplină.
La celălalt pol al cuplului jurnalistic de la RFE, lui Virgil Ierunca i se aduce reproşul larg de intransigenţă exagerată. El compară incomparabilul, uită (de fapt recunoaşte en passant, cred eu, dar practic se scufundă în amnezie) faptul că în exil nu era ca în patrie şi invers. Nu era greu pentru nimeni să observe că-i dădea mâna să vorbească şi să incite la fapte antisistem pe cei prizonieri în patrie. El nu este mulţumit cu o duplicitate salvatoare a neexilaţilor. Ia ca nimic salvarea a ceea ce se putea salva. Ierunca, judecă autoarea, exercită „un soi de poliţie morală în veşmânt critic”. Poliţie morală, în replică la poliţia politică; poliţia ca absolut impus oricărui modus vivendi? Posibil. Cum posibilă ar fi şi o poliţie estetică, în caz că esteticul ar cere, impune, exercita o hegemonie în afara artelor. Apoi, autoarea mai constată că Ierunca ignoră fără clipire riscul, propriu contextului. Îl ignoră, adică îl devalorizează. Sper însă ca acest risc să nu fie, tot aşa de greşit, valorizat estetic. Valoarea estetică este doar şansă, iar în cazul cel rău, neşansă, a talentului ori a geniului creator.
Dreptate are revizuitoarea revizionismului atunci când crede că eticul nu explică şi nu implică esteticul. Apelul său la un relativism moral poate fi discutabil, mai ales dacă nu separăm creatorul artistic, literar, de propria creaţie. Numai întrucât comite păcatul acesta (ne)critic, Ierunca devine „un simplu procuror moral maximalist”. Unii dintre adepţii săi cad şi la examenul moral, nu doar la acela profesional, chiar când, să spun aşa, par a-i ţine aproape, de pildă editându-l. Eseista constată aici că, rău, nepriceput îngrijită de doi tineri cercetători fără experienţă, Antologia ruşinii după Ierunca (Editura Humanitas, 2009), se face vinovată de uzurparea numelui autorului din exil, ba chiar şi de manipulare ori cenzură, prin scoaterea protectoare din carte a lui Andrei Marga, conjunctural migrat politic la dreapta.
Pentru cei implicaţi cu bună credinţă, ca literaţi sau cititori, în literatura românească din România comunistă, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca erau şi au rămas, crede Nicoleta Sălcudeanu, autorităţi competente. Li se dădea o vie şi gravă ascultare la Radio „Europa Liberă”. Pe cât era în stare, critica literară din ţară îi urma. A funcţionat o solidaritate între ţară şi exil. Dar nu la modul idilic ori ideal. Sălcudeanu nu trece peste consemnarea lui Ţepeneag că a trăit ca „exilat în exil”. Ceea ce nu rămâne un simplu paradox. Trecerea firească de la comunism la democraţie ar fi însemnat, pentru literatură, trecerea de la politizarea esteticului la esteticul pur şi simplu. Nu s-ar mai fi produs repetarea istorică şi printr-un revizionism postcomunist. Cum de-a fost posibil? Iată ce se întreabă cu mirare autoarea acestui eseu. Cred că a fost chiar inevitabil, de vreme ce comunismul a fost cea mai lungă şi pervertită epocă a istoriei moderne. Urmările trec mai greu decât în mod obişnuit. Nu pot rezista ierarhiile artistice instituite şi extrartistic. Rezistenţa politizării de dreapta în arta literară se stinge în timp.
Dacă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au cenzurat ideologic textele vorbite sau eludate la Radio „Europa Liberă”, fapt acum de notorietate, urmele nu se şterg. E doar o constatare cantitativă că cenzura lor ideologică ajunge aproape invizibilă faţă de cea comunistă, sistemică.
Ruptura exilului, peste solidaritatea conjuncturală, are şi ea o origine ideologică. Dreapta, unde se plasează Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, se vrea unica legitimă în acţiunea anticomunistă, acoperind gălăgios tendinţa similară, chiar mai largă, a stângii.
Despre cei doi audio-gazetari, Nicoleta Sălcudeanu inclusese în Patria de hârtie (Ed. Aula, Braşov, 2003) secţiunea Militantism la apa Vavilonului – Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Plângere şi luptă. Campanie militară şi uriaş sacrificiu. Dar şi inconsecvenţă. Monica Lovinescu îşi publică memoriile cosmetizând şi estetizând un jurnal. În dauna documentului, în favoarea artisticului. „Scrierea trăirii este o retrăire esetizată…”. Devine evidentă „calitatea estetică a scriiturii”. La ora aceea, revizuitoarea revizionismului de astăzi era un soldat al revizionismului, împăcat şi nu în păcat cu faptul că se „împleteşte esteticul cu eticul (conceptul «est-etic» aparţine în întregime proprietăţii sale intelectuale)”. Proprietatea s-a dovedit un împrumut, unul foarte rentabil. Atunci, Nicoleta Sălcudeanu pleda cu seninătate pentru est-etic: „Atâta vreme cât estetismul interior a contractat distorsiuni grave, tocmai prin ocultarea dimensiunii etice, doar colaţionarea celor două demersuri ar putea compune o imagine plină, holografică, a perioadei postbelice. «Lista lui Manolescu» rămâne neterminată şi fadă în absenţa unei antologii a ruşinii”. Ba chiar un canon etic ajunge acceptabil: „După o viaţă de privire la distanţă, Monica Lovinescu poate pretinde, şi pe bună dreptate, că a construit dintr-un exil saudoso devastator, canonul etic al literaturii române”. Rezultă că un canon estetic este neterminat şi fad, unul etic este complet, iar unul est-etic este de viitor, cât mai urgent. Acum, eseista se răzgândeşte, face stânga-mprejur, revizuieşte şi rătăcita aderenţă la revizionism.
Lui Virgil Ierunca, în acelaşi volum din 1999, îi acceptă angajarea etică, chiar eticismul, disponibilitatea faţă de cearta dintre etic şi estetic: „pregnanta angajare etică a scrisului său”, „gâlceava dintre etic şi estetic, din care, fireşte, primul iese învingător”. Eticul se uneşte cu „estetismul revoluţionar”. Dacă nu este limpede macazul pe care circulă trenul gândirii, reproduc şi elogiul înalt adus celor doi prestanţi gazetari audio, exilaţi din comunism, parcă pastişat după stilul lui Alexandru George: „Scrisul lor este o continuă şi nobilă gestă, în care talentul şi cavalerismul etic încrucişează spadele cu eleganţa, dar şi cu rigiditatea canonului medieval”.
