Literatura română după o revoluţie
L-am avertizat, atunci când am avut prilejul să stau de vorbă cu el, că literatura nu este o jucărie pentru un băiat de bani gata. Că trebuie să i te devotezi, să-i acorzi exclusivitate şi să crezi în ea ca într-o religie, toată viaţa. I-am dat exemplul meu. Încă de pe vremea când eram adolescent, pe pereţii din camera mea erau lipite nu postere cu actriţe sau cu fotbalişti, ci fotografii cu scriitori.
Cine este Codin Maticiuc?
Nu ştiu.
Printre sutele de texte scrise de necunoscuţi (pe care le primesc prin e-mail, prin poşta tradiţională, prin diverşi intermediari sau de la autorii înşişi) mi-a sosit într-o bună zi din primăvara anului 2014, ca attachment la un mesaj, un scurt roman intitulat Vampirul. Mesajul venea din partea lui Tudor Călin Zarojanu, iar romanul aparţinea unui tânăr cu o identitate încă nedivulgată. Tudor Călin Zarojanu, scriitor şi publicist iubit de cititori, căruia i-am urmărit evoluţia încă de la începutul-începutului, când încă nu auzise nimeni de el (în afară de Radu Cosaşu), mă ruga, în mesaj, să citesc textul ataşat, scris de un cunoscut al lui, şi să-l evaluez cu maximă obiectivitate, fără să-l favorizez în vreun fel.
Am crezut în mod greşit că prietenul meu vrea să… scape de un începător insistent şi agasant şi că s-a gândit să se folosească în acest scop de autoritatea mea de critic literar. Ideea că ar fi vorba de un autor fără valoare mi-a fost indusă şi de titlul romanului. Eu, când aud (sau citesc) cuvântul „vampir”, îmi vine să scot pistolul, exasperat de o întreagă literatură cu vampiri produsă în ultimii ani pe bandă rulantă pentru delectarea unor cititori cu tatuaje pe mâini şi gumă 
de mestecat în gură. Jos cărţile cu vampiri! mi-am spus înainte de a începe lectura. Dar, după ce am citit primele pagini, am tresărit. Cuvântul „vampir” este folosit de autor la figurat, pentru a-şi caracteriza sarcastic propria sa condiţie, de don Juan al vremii noastre:
„Da, ne hrănim cu sânge. Dar şi cu lacrimi, dramă, tragedie sau pur şi simplu cu suferinţa pe care o provocăm celuilalt sex. Cât despre supt… doar energie.”;
„Cu lumina zilei nu avem o problemă, doar că nu ne place. Găsim noaptea fermecătoare, misterioasă şi preferabilă. Victimele noastre devin mult mai vulnerabile după apusul soarelui.”;
„M-am hrănit până acum cu câteva sute de suflete. La multe dintre ele mă adap şi acum. Ca şi la al TĂU. Nu am nici o regulă, atunci când îmi e foame. De regulă, prefer delicatesele. Ele sunt pentru mine rezultatele unor vânători grele. Ador „ţintele” dificile, iubito. Inabordabilele acestea trebuiesc îngenuncheate fără milă. E anevoios. E sublim. Adevărate trufandale pentru noi. Atunci când ele cad – şi, într-un final, toate o fac – se prăbuşesc de pe înaltul lor piedestal până jos de tot. Nu se mai ridică niciodată. They never see it coming! E un specatcol magnific. Magnifique!!”
Genul acesta de literatură-autoflagelare nu l-am mai întâlnit în spaţiul culturii noastre de multă vreme. Şi nu este vorba de o umilinţă creştină, ci de o severitate trufaşă a autorului faţă de el însuşi, de plăcerea plină de cruzime de a sfida morala omului obişnuit. Sunt mândru de faptul că mă dispreţuiesc! spune naratorul în subtext. El practică un strip-tease bărbătesc, dezbrăcându-se nu de haine, ci de protectoarea ipocrizie, care a ajuns să facă parte din fiinţa noastră. Renunţarea la ea seamănă cu o jupuire de viu.
Scriitorii români, chiar şi cei valoroşi, sunt narcisişti şi au grijă de imaginea lor publică. Un cunoscut prozator îşi enumeră succesele la femei, dintre care unele îl roagă – pretinde el – să le despovăreze de virginitate. Un cunoscut filosof, evocându-şi adolescenţa, ne dă asigurări că la acea vârstă nu s-a masturbat niciodată!
În textul pe care m-a rugat Tudor Călin Zarojanu să-l citesc (şi pe care îl veţi avea în curând şi dv. în faţă, stimaţi cititori, sub formă de carte) nu există asemenea cosmetizări ale eului. Autorul merge cu sinceritatea până foarte departe, reuşind chiar să facă să ne simţim vinovaţi că asistăm la ceva interzis. Dar şi să ne trezească o curiozitate insaţiabilă. Este vorba, bineînţeles, de o sinceritate construită literar, nu de una frustă, de o experienţă artistică atent gândită, nu de o confesiune lacrimogenă din categoria celor pe care le putem auzi într-un restaurant. Totodată, nu putem dovedi că autorul vorbeşte despre sine (deşi ştim că despre sine vorbeşte). Regula jocului este să considerăm că el a creat un personaj care îşi descrie propria viaţă, într-o suită de scrisori adresate uneia dintre multele lui iubite (probabil adevăratei lui iubite).
Am să revin asupra noutăţii explozive pe care o aduce această carte în literatura română de azi. Deocamdată, să povestesc cum am reacţionat după ce am citit-o. I-am trimis un e-mail prietenului meu şi – crezând greşit, în continuare, că el aşteaptă din partea mea un verdict prin care să-l descurajez pe necunoscut – am scris în acel e-mail ceva de genul „Iartă-mă că te dezamăgesc, dar romanul este foarte-foarte bun!” Spre surpriza mea, destinarul mesajului s-a bucurat din toată inima şi mi-a mărturisit că în aşteptarea răspunsului meu s-a aflat într-o situaţie delicată, nevrând să încerce în niciun fel să mă influenţeze. De ce? Pentru că autorul romanului este chiar nepotul său (de soră), Codin Maticiuc.
Codin Maticiuc?! Parcă mai auzisem acest nume. Am căutat pe Google şi mi s-a confirmat că tânărul este unul dintre protagoniştii vieţii mondene de la noi, fiul unui cunoscut om de afaceri. Relatările despre faptele lui, prezente în toate revistele glossy, fac parte din epopeea eroi-comică a protipendadei bucureştene de azi. Localuri „de fiţe”, maşini „bengoase”, aventuri amoroase cu „vedete ale show-biz-ului” – aceasta este lumea, complet necunoscută de mine, din care descinde originalul scriitor.
L-am avertizat, atunci când am avut prilejul să stau de vorbă cu el, că literatura nu este o jucărie pentru un băiat de bani gata. Că trebuie să i te devotezi, să-i acorzi exclusivitate şi să crezi în ea ca într-o religie, toată viaţa. I-am dat exemplul meu. Încă de pe vremea când eram adolescent, pe pereţii din camera mea erau lipite nu postere cu actriţe sau cu fotbalişti, ci fotografii cu scriitori. Codin Maticiuc m-a contrazis laconic, explicându-mi că este el însuşi un om de afaceri şi nu un tânăr răsfăţat de părinţi. Cât priveşte camera mea din adolescenţă… Fără prea multe cuvinte, tânărul m-a urcat într-o maşină – roşie, decapotabilă, de două locuri, în care am intrat cu greu neavând silueta blondelor instalate de obicei pe scaunul din dreapta − şi m-a dus cu o viteză care depăşea imaginaţia agenţilor de circulaţie la el acasă. În living mi-a arătat un perete imens acoperit cu… manuscrisele înrămate (manuscrise originale, nu xeroxuri) ale unor mari scriitori: Alexandre Dumas, Ion Creangă, Nichita Stănescu şi alţii. Le priveam vrăjit. Aveam în faţă varianta de lux a camerei mele din adolescenţă. Mare iubitor de literatură, tânărul achiziţionase manuscrisele la licitaţii din România şi din străinătate.
Codin Maticiuc rămâne pentru mine un personaj enigmatic. Are o viaţă dublă, triplă, multiplă, îmi este imposibil să-l înţeleg. Dar despre romanul său ştiu sigur că este valoros şi că nu seamănă cu nimic din ce s-a scris la noi până acum. Este adevărat, în ultima vreme, au început să apară cărţi de proză ale unor autori cu totul dezinhibaţi, în special ale unor autoare, ca Alina Nedelea, Claudia Golea, Cristina Nemerovschi sau Lorena Lupu. Lorena Lupu s-a remarcat chiar printr-o carte, Dona Juana, căreia i s-ar fi potrivit şi titlul Vampira.
Dar Codin Maticiuc este imediat recognoscibil prin stilul său decis-bărbătesc şi printr-un patetism de om puternic, dar vulnerabil afectiv, ca „marele Gatsby” al lui F. Scott Fitzgerald. Naratorul romanului, care este autorul însuşi sau un alter-ego al său, foloseşte cuvinte licenţioase dintr-un fel de furie lingvistică, exhibându-şi lipsa de curtoazie faţă de cititor. Tot el descrie fugitiv cele mai exotice locuri de pe planetă – plaje, cluburi, cazinouri, baruri de noapte – pe care le frecventează în căutare de victime pentru actele sale de vampirism sufletesc.
Ni se oferă un spectacol pitoresc şi captivant, o panoramă a cosmopolitismului, care ne cucereşte. Ne întrebăm dacă nu cumva autorul este un scriitor sub acoperire, infiltrat în lumea milionarilor dornici de petreceri excentrice. Prea ştie să vadă ceea ce pentru alţii trece neobservat. Prea ştie să descrie expresiv personaje şi situaţii greu de descris.
Şi mai ales prea se simte vinovat de provocarea unor suferinţe chiar în clipa când declară că îşi procură o plăcere perversă provocându-le. Îl vedem, parcă, pe Satana lepădându-se de Satana! Din această autonegare provine dramatismul întregii naraţiuni:
„Nu mi-am dorit decât să-ncalc fiecare lege, fiecare regulă inventată, scrisă sau nescrisă. Creaturile nopţii se confundă adeseori cu nelegiuţii de pretutindeni. Dacă e să fut, prefer să fut nevasta aproapelui meu. Iubesc să ucid, paradoxal pentru asta trăiesc. Dacă vorbim de preacurvit… aş face-o în biserică, aş da la muie chiar în sfântul altar. De furat aş fura mult şi de la stat, ca să nu pierd vremea. Încerc sa mă las de fumat, dar îmi arde buza doar când văd semnul no smoking şi când îmi aprind un trabuc într-un spaţiu închis din Paris am o erecţie îngrozitoare. Ador bătăile în cluburi, depăşirea limitei de viteză şi a limitei alcoolemiei în sânge, sunt dependent de sexul cu minore şi singura mea atracţie faţă de droguri e din cauză că sunt în afara legii. Vampirii sfidează legile firii şi iau în zeflemea legea gravitaţiei care încă îi înrobeşte. Încă.
Câteodată. Câteodată sunt viu, deşi ştiu că am murit. Câteodată regret, deşi aş face-o din nou, câteodată aş fuma, deşi am jurat că nu, câteodată aş mai bea, deşi mi-e rău deja, câteodată te urăsc, deşi te iubesc, câteodată-s complet, deşi sunt spart în bucăţi, câteodată-mi aparţin, deşi sunt tot al tău!”
Nu este vorba, aici, de amoralitate (prin definiţie placidă şi neproductivă din punct de vedere literar), ci de o sfidare deznădăjduit-triumfătoare a moralităţii, de o sărbătorire a propriei desfiinţări.
P.S. Între timp autorul a schimbat titlul romanului din Vampirul în Consumatorul de suflete. N-am fost de acord, dar ce poate face un biet critic literar în faţa impetuozităţii unui scriitor?
