Aproape neobservat (din pricini de difuzare, bănuim), impozantul volum Istoria Bucovinei. Perspective şi interpretări (Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2022) ar fi meritat comentarii bogate. Volum aniversar, aflăm, tomul în discuţie, de profil mozaicat, se vrea „o etapă” (Olaru 2022: 10) în marele proiect al întocmirii unei Istorii a Bucovinei, fiind a 52‑a lucrare din colecţia „Enciclopedia Bucovinei în studii şi monografii”. Apărut sub egida Institutului „Bucovina” din Rădăuţi (ţinând de Academia Română) şi îngrijit de Rodica Jugrin şi Marian Olaru, ultimul semnând şi un lămuritor Cuvânt‑înainte, el adună articole reprezentative, găzduite de‑a lungul anilor în Analele Bucovinei (cu apariţie semestrială, colecţionând deja 58 de tomuri!). Şi marchează, spuneam, un moment sărbătoresc: împlinirea a 30 de ani de la înfiinţarea Institutului „Bucovina”.
Dacă vom urmări „traseul existenţial” al Institutului „Bucovina” (iniţial, Centrul de Studii „Bucovina”, înfiinţat la 6 septembrie 1992), traversând vremuri învolburate, se cuvine să evidenţiem rolul căuzaşilor, merituoşii oameni ai începutului de drum: Radu Grigorovici, Vladimir Trebici, Cristofor Simionescu, Dimitrie Vatamaniuc. El s‑a vrut „o replică românească” (Olaru 2022: 9); (Jugrin 2022: 11), în vecini funcţionând Bukowina Institut (Augsburg, 1988) şi Centrul Bucovinean de pe lângă Universitatea Naţională „Iurii Fedkovici” (Cernăuţi, 1992), cu „interese şi perspective proprii de abordare”, cinul istoricilor vădind „eşafodaj partizanal” (Spinei 2022 : 7). Pe româneşte zis, e vorba de viziuni diferite. Din păcate, ideea Complexului Academic „Bucovina”, fluturată de Mircea Irimescu, la iniţiativa Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina s‑a împotmolit. Colectivul Centrului / Institutului, confruntat cu ambiguităţi legislative şi resurse limitate a trecut prin succesive propuneri de reorganizare; fără sediu propriu, dorit de autorităţi ca „un accesoriu de recuzită şi fără obligaţii”, nota caustic Marian Olaru, actualmente director al Institutului „Bucovina”.
Totuşi, bravul colectiv, ancorat, în pofida dificultăţilor, în „problematica Bucovinei istorice” n‑a dezarmat, iniţiind reuniuni ştiinţifice interne şi internaţionale, conferinţe, întreţinând legături fructuoase şi lansând cercetări multidisciplinare şi transfrontaliere, încercând a valorifica fonduri documentare inedite (din arhivele vieneze şi ucrainene). Volumul pe care îl discutăm evidenţiază această largă paletă problematică, stăruind asupra anilor administraţiei austriece, asupra populaţiei (cu „recensământurile” ei, studiate critic‑acribios de Radu Grigorovici), a colonizărilor şi emigrărilor (cum o face Ştefan Purici), a etniilor şi elitei româneşti, în studiile lui Mihai Iacobescu şi Ilie Luceac (evidenţiind rolul familiei Hurmuzachi). Fireşte, sunt supuse analizei chestiunile economice, instituţiile medico‑sanitare, „mediul asociativ” (vezi contribuţiile lui Mircea Irimescu, Anghel Popa, Harieta Mareci‑Sobol).
Un interes special trezeşte studiul lui Vasile I. Schipor, notând că termenul Bucovina apare, prima dată, într‑un document de cancelarie emis în 30 martie 1392! Dar nu mai mult decât ca „valoare de apelativ” (Schipor 2022 : 75), cercetătorul identificând toponime echivalente semantic în alte spaţii (în sens de „făget”), tabloul toponimelor, ca „martori ai Istoriei” (cum ne sfătuia regretatul filolog Ilie Dan), configurând mozaicul etno‑lingvistic al zonei, devenită, după anexare, „district” în lucrările generalului Splény, dobândind, desigur, un sens teritorial.
Din secţiunea Conflicte şi soluţii desprindem câteva articole investigând fie momentul ’48, cu particularităţile bucovinene, fie prezenţa Bucovinei în Primul Război Mondial, idealurile şi proiectele încolţite după Unire şi, mai ales, studiul lui Pavel Ţugui, aducând „precizări” privind revenirea provinciei la România. Se ştie, împărăteasa Maria Tereza era încercată de „unele căinţe platonice” (cf. Mircea Pahomi) şi se întreba cum va ieşi „cu cinste” din „afacerile moldoveneşti”. Iar Radu Grigorovici, în 1996, poposind asupra modelului Bucovinei avertiza că „se ivesc stafii vechi”. Mai apoi, dacă derulăm filmul întâmplărilor din noiembrie 1918, cum propunea Ştefan Purici, observăm că drumul spre Unire n‑a fost lesnicios. Ca să pensăm un exemplu, „şovăielile” lui Marghiloman (nota Sextil Puşcariu), acceptând doar „ocrotirea” Bucovinei, au întreţinut un climat incert, răvăşit de ambiguităţi şi temeri.
În fine, secţiunea Bucovina – imagini şi perspective, deschizând volumul, trezeşte unele nedumeriri. Despre ce „perspective” poate fi vorba, ne întrebăm, câtă vreme studiile reunite acolo (toate remarcabile: Gheorghe Platon, Radu Grigorovici, Ortfried Kotzian, Mircea A. Diaconu, Dimitrie Vatamaniuc, Vasile I. Schipor) coboară în trecut, ocolind cu graţie problemele prezentului (litigios, să recunoaştem). Se poate discuta la nesfârşit dacă e vorba de „politică de anexiune sau misiune civilizatoare” (chestiune lămurită de Gheorghe Platon). Concluzia cade limpede: Imperiul „nu a avut rolul la care o îndreptăţea civilizaţia a cărei purtătoare era” (Platon 2022: 38). Sau despre Eminescu şi Bucovina (în studiile lui D. Vatamaniuc), despre multiculturalitate (vezi O. Kotzian), despre toponomia central‑europeană sau „complexul provinciei”, cum o face, într‑o demonstraţie strânsă, Mircea A. Diaconu. Dar ele (studiile) privesc vremuri defuncte. Evident, a fost (mai este?) „o problemă a Bucovinei în cultura românească”, cum proclama în interbelic Liviu Rusu. Cercetând apariţia iconarismului ca fenomen cultural, Mircea A. Diaconu constata că e vorba de o generaţie care se ivea „sub semnul revoltei”, în conjuncţie cu slăbiciunile administraţiei româneşti, cu marginalizarea Bucovinei, trezind chiar îndoieli în privinţa trăiniciei Unirii. Departe de a fi avut un statut privilegiat, destinul provinciei se cuvine chestionat în ecuaţia Centru / margine, coborând în arhive, obţinând astfel „o imagine mai apropiată de adevărul vremii” (Diaconu 2022 : 62). Un Iorgu G. Toma avea dreptate să reclame câteva „din neajunsurile Bucovinei”, deplângând soarta provinciei, „dată pe mâna unor funcţionari de partid” (cf. Ştefan Purici, cercetând sinuosul drum „de la Dieta Bucovinei la Parlamentul de la Bucureşti”).
Poposind în timpuri de altădată, contributorii rubricii Cultură şi spiritualitate reconstituie migălos tabloul, vorbind despre schituri, biserici, presă şi cenzură, cultura populară şi, inevitabil, sistemul de învăţământ (v. C. Ungureanu), având drept punct culminant înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi. Chestiunea, dezbătută în Dieta Bucovinei (1872), va fi reluată de C. Tomasciuc în Parlamentul vienez (decembrie 1874), Universitatea, cu caracter multinaţional, sub titulatura Alma Mater Francisco‑Josefina, fiind inaugurată la 4 octombrie 1875. Vladimir Trebici, studiind relaţiile societăţilor studenţeşti, române şi germane (1875‑1938), descoperea un model de înţelegere interetnică; sau, ca să‑l cităm, un „exemplu tipic de integrare între etnii”, Bucovina fiind „un model de convieţuire interetnică şi interconfesională” (Trebici 2022: 544). Cercetând evoluţia Universităţii cernăuţene în segmentul interbelic, Rodica Jugrin evidenţiază inevitabilele restructurări în „situaţia specifică” moştenită şi aspiraţia „progresului cultural”, odată cu fireasca „românizare” şi „a creării de elite dedicate consolidării naţiunii” (Jugrin 2022: 575).
Dimitrie Vatamaniuc a fost, neîndoielnic, „artizanul succeselor” Centrului de Studii „Bucovina”, recunoştea Ştefan Ştefănescu. Directoratul său a asigurat o bună conlucrare cu institutele similare, de la Augsburg şi Cernăuţi, fiecare „cu o viziune proprie”, din păcate (Vatamaniuc 2006 : 21). Cei de la Bukovina‑Institut (înfiinţat în 1988) se preocupau de epoca imperială, deschizând „o fereastră” spre Occident. Centrul Bucovinean de cercetări ştiinţifice (1992), de pe lângă Universitatea din Cernăuţi, militează pentru integrare, ştergând urmele româneşti, susţinând că Bucovina este vatra vechilor slavi, activând, ca „prizonieri ai stalinismului”, mecanismul politic (Vatamaniuc 2006: 23). Centrul rădăuţean, inaugurat la 6 septembrie 1992, sub egida Academiei Române, se mulţumea să recunoască o Bucovină istorică, între două lumi şi tăiată în două, ca „operă a unor conjuncturi politice”, pledând pentru „spiritualizarea graniţei” (Vatamaniuc 2006: 24).
Impozantul volum, girat de Institutul „Bucovina” (director: Marian Olaru), copleşitor prin restituţie istoriografică, nu s‑a bucurat, din păcate, de ecoul meritat. Bănuindu‑l, nedrept, de „adormire”, îmi retrag plângerea faţă de activitatea Institutului; dar câteva observaţii (catifelate) îmi îngădui, totuşi. Nicolae Cârlan e menţionat în două rânduri; doar că e vorba de două persoane: un N.C. (din Bosanci), membru emerit al Societăţii Academice „Junimea” (1921) şi sucevenizatul Nicolae Cârlan, o arhivă vie, fost muzeograf, cu merite uriaşe în valorificarea patrimoniului. Chiar ne întrebăm: de ce nu este „folosit”? El sau / şi Ovidiu Vintilă, cu volume temeinice despre Traian Brăileanu, ca să ne limităm la aceste două nume. În privinţa „adormirii”, reproşul viza nevizibilitatea Institutului în peisajul mediatic (păcat greu!) şi ancorarea în problematica Bucovinei istorice, ocolind – cu graţie diplomatică – problemele fierbinţi ale prezentului. Dacă, anunţat cu pompă, proiectul Enciclopediei Bucovinei a fost, se pare, abandonat, colecţia Enciclopedia Bucovinei în studii şi monografii, fondată în 1996, pregăteşte – probabil – terenul. Iar volumul aniversar, selectând materiale publicate de‑a lungul anilor în Analele Bucovinei este, la rându‑i, pregătitor, vestind o aşteptată Istorie a Bucovinei. Merituoşii cercetători (opt la număr) se străduiesc; dar Institutul, după trei decenii, nu are un sediu! Poate se va îndupleca, după atâta amar de vreme, primarul Rădăuţilor…
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
