O luptă retorică grea, la limită oarbă şi surdă, dacă nu mai cu seamă absurdă. Miza pusă în joc, în ţară (fără a ignora diaspora), era placată înainte de orice pe un prefix verbal negativ: anti…
Apoi, mai apoi, după 1989, va fi fost multă critică rea, dar nu toată. Unele extrase de „bună” critică a scriitorului figurează chiar în acest volum al Angelei Martin, unul care se vrea polemic doar asertiv (Conştiinţă şi cuvânt. Eseu despre romanele lui Augustin Buzura, Editura Transilvania leaders, 2019).
Ce se reţine aici c‑ar fi spus criticii în contextul cenzorial comun? De la prima carte, editată la 25 de ani, Mircea Zaciu îi prinde prozatorului înclinaţia spre dramatism. În Istoria sa (pe care A. Buzura o osândeşte în interviul luat de eseistă), N. Manolescu va nota şi el dramatismul, ardelenesc, etic (însă), mai mult decât estetic. M. Iorgulescu îi recunoaşte ieşirea spectaculoasă din „neant”
(1971) şi „limpezimea dură a afirmaţiei nete” (1982). Buzura e înscris pe linii dominante variate: „sociologizează” ori are „pasiune pentru ideologie şi sociologie” (E. Simion); „etic” (M. Papahagi ş. a.). Radical(ist) e Mircea Martin, aplicând formula romanului nonfictiv, autenticist, referenţialist.
Tinerii cititori nu‑l frecventează pe Buzura ca să se descopere‑n personajele sale, cum prevestise unii dintre criticii noi, oarecum consonant cu scriitorul, Sorina Sorescu sau Paul Cernat. Mai aproape de adevărul referenţial şi artistic, Alex Goldiş înţelege bine că Buzura scria în „socialism” că nu se poate spune lucrurilor pe nume. Caz deja suficient de dramatic, nu?
Ce mai spun criticii „buni” în anii din urmă: că prozatorul e polemic, (hiper)realist şi se tot repetă în jurul eticului (domeniu filosofic adiacent, pasat, la noi, literaturii).
Departe de a fi obscurizat, ba din contra, romancierul ajunge mai larg cunoscut în străinătate. Şi‑atunci cum se face că nu ar fi şi recunoscut? Angela Martin notează scrupulos traducerea romanelor; punct şi acesta, la noi, de gâlceavă literară, după deceniile de traduceri puţine şi mult dirijate. În menţionarea apariţiilor în străinătate, eseista nu desparte însă epocile sau regimurile literare.
Cartea Angelei Martin apare într‑un moment critic şi istorico‑literar – prelungit – atât de bulversat, nu doar cu operele precum aceea a lui Augustin Buzura, aplicat de comentatori care fie revizuiesc receptarea altora, fie se autorevizuiesc. Te iei, vorba vine, cu mâinile de cap, citind felul în care o face N. Manolescu, susţinător acerb şi apropiat altădată al lui A. Buzura, desfiinţându‑l pe prozator şi desfiinţându‑şi propriile lecturi, în fragmentele succesive din cele trei versiuni ale Istoriei critice…
Eliminarea regimului politic al lui Ceauşescu şi înlocuirea cu cel al lui Iliescu, obligat la o dură tranziţie post‑comunistă, a generat lupte pe toate fronturile realităţii şi irealităţii în România. O luptă retorică grea, la limită oarbă şi surdă, dacă nu mai cu seamă absurdă. Miza pusă în joc, în ţară (fără a ignora diaspora), era placată înainte de orice pe un prefix verbal negativ: anti. Direcţie în care ar avea de câştigat cine a fost chiar în acel regim de‑a dreptul împotriva comunismului, iar ca variantă de rezervă, împotriva ceauşismului. Normal ar fi fost să se probeze nu cine s‑a opus serios şi mai cu seamă eficient sistemului (că nu se putea!), dar cine l‑a susţinut. Nu anti, dar pro – comunism, ceauşism – să se fi decelat, abia după aceea să se fi stabilit în ce fel şi în ce măsură a existat apartenenţă la răul recunoscut. Dar ce‑a fost, a fost întors pe dos, ca şi când s‑ar fi propus un maraton în care să se fi alergat nu cu faţa, dar cu spatele. Acea alergare derulată şi nu filmată invers fusese tocmai sistemul decăzut din lipsa lui totală de drepturi. În varianta oferită, eliminarea a fost foarte limitată, iar promovarea sa, să zic aşa, ea însăşi, promovată, într‑un mod simili‑tribal. Modul şi măsura opoziţioniste şi disidente au contat prea puţin. În fond, ce s‑a eliminat – în afară de restrânsa primă linie decizională, după spectacolul sălbatic prefigurator al judecării mortale a „cuplului prezidenţial”, ca într‑o afacere de famiglie – a fost eliminarea însăşi. Restul a fost un revanşism ilegitim‑„revoluţionar” de felul care‑pe‑care. Produs tot de, ori în, familie (familie şi în sens lărgit, de comunitate socio‑profesională, nu doar în sens strict). Proba materială a fost mult şi bine/rău surclasată de proba „retorică”. Spre paguba valorilor cât de cât existente, întoarse făţiş cu spatele unele la altele. Calea dreaptă ar fi fost, repet ideea, strângerea comună, în bună înţelegere, a izbânzilor, la vremuri grele, şi stabilirea, eventual stabilizarea, competenţelor. Acel „anti” s‑a răsfrânt în România într‑un mod cât se putea de nepotrivit, pentru o reală salvare. Salvarea pretins generală n‑a mai fost nici personală (dacă impostura nu s‑a salvat, doar s‑a arătat în toată realitatea ei până la un moment în parte ascunsă).
În literatură, examenul „exemplar” l‑a dat generaţia 60, cu totul matură, dovedită totuşi imatură, neaplicându‑şi măsura graduală a acceptării sistemului politic‑statal, dar adoptând modul refuzului aceluiaşi sistem. Să se fi gândit mai mult că era incredibil ca totalitatea să îngăduie esenţial parţialitatea. Însă retorica autohtonă „crede” (îşi închipuie iluzionant) cu uşurinţă şi chiar uşurătate prea multe lucruri. La maşinăria retorică s‑a agăţat prefixul „anti”. Au venit firesc anti‑măsura pamfletară, anti‑critica fatală pentru regimul valorilor. Au fost iscate conflicte mai cu seamă irealiste şi, orice s‑ar zice, un punct de adâncă despărţire a seriilor literare următoare, tot mai radicalizate, acolo e de găsit: în cearta internă a întâii generaţii semnificative literar din perioada postbelică şi comunistă. În acest nou timp, cazul lui Buzura e şi el simptomatic, deopotrivă pentru procesul critic şi estetic al canonul literar autohton ori tendinţele de eliminare a canonului, într‑un spaţiu cultural instabil şi încă destul de izolat.
Angela Martin îl ia în sprijinul interpretării şi actualizării lui Augustin Buzura pe Ernesto Sábato, romancierul, reper comparativ, admiţând deschis că între român şi argentinian există şi diferenţe, nu doar asemănări. Sábato, latino‑american, cu părinţi europeni, vindecat de extremismul stângist de când l‑a confruntat chiar la Moscova, şi el literat de (altă) formaţie ştiinţifică, e un extraordinar romancier parcimonios, universal, şi un eseist laborios şi prodigios, performant şi în rezistenţa biologică (a trăit un centenar). Şi două titluri epice, la distanţă de patruzeci de ani, îi apropie, printr‑un cuvânt, direct, pe aceşti scriitori: Raport despre orbi, 1968 (parte din romanul Despre eroi şi morminte, 1961), Raport asupra singurătăţii: primul caiet, 2009. Să fie validat Buzura drept un (aproape!) Sábato român? E ceea ce noua lectură îşi doreşte, într‑un fel neforţat ce se cade apreciat. Între ei, apropierea şi depărtarea coexistă, nu doar geografic, dar şi temporal ori politic. Însă aici, peste politic, se trece cam repede. Cei doi trăiesc şi scriu în regimuri de forţă (e termenul autoarei, extremiste rămâne cuvântul potrivit), dar unul de dreapta şi altul de stânga, în Argentina şi în România. Mă gândesc că Alexandru Ivasiuc, într‑un roman „exotic” (Racul, 1976), a atacat dictatura de dreapta în mod deschis, real, şi numai „simbolic” ori „sugestiv” lectura îşi putea imagina drept referenţială dictatura de stânga. Să luăm în seamă ideologiile şi nu practicile politice exercitate. În tot cazul, o identificare a extremelor ar fi radicalism lipsit de nuanţare; „forţa” comună pare a recunoaşte ambiguizarea, caz în care, în absurd, „totul” devine „nimic”.
Un citat din E. Sábato, care spune că viaţa explică opera, nu particularizează, cred, dar înscrie autorul în perspectiva unei critici biografice. Dacă nu cumva critica conştiinţei e chiar o particularizare a celei biografice. Comun le‑ar mai fi celor doi prezentul istoric cuprinzător, scrisul ca viaţă, viaţa ca scris, precum şi faptul că multe dintre personaje au ca ocupaţie scrisul, cu diferite rosturi. Tot comun – chiar loc comun literar – le e repetabilul personaj înfrânt. Apoi, lumea de coşmar. Aici comparaţia se lărgeşte, se iveşte un terţ precursor: Kafka. De Kafka e ataşat Sábato: la ambii eternul e scos sau stors din istoria prezentă. La Buzura, coşmarurile sunt, se nuanţează, „mai normale”. Bruegel, cu Parabola orbilor, deschide o portiţă comparatistă: oamenii lui Buzura sunt orbi la propriu şi la figurat, iar la Sábato orbirea e totală. Însă formula lui Tz. Todorov, „totalitatea universului”, le‑ar fi ambilor acoperitoare.
Diferenţe? Buzura întrevede normalitatea în anormalitate, e „pozitiv” cu omul, prins în rezistenţă; Sábato atinge absolutul, cu omul confiscat de fanatism. Comună le‑ar fi şi analiza propriu‑zisă, în sensul cel mai cuprinzător, creator, disociată la ambii romancieri pe planul autorului şi al personajului. „Să admitem, aşadar, că există la Sábato şi la Buzura această dublă şi pronunţată hiperreflecţie: una a autorilor, reală, trăită, iar alta imaginată, atribuită personajelor.” De ce, însă, autorul este la fel suprapus naratorului, deşi mai există o diferenţă, de vreme ce doar argentinianul se autoficţionalizează în roman? „Sábato este prezent în ficţiune, în persoană. Buzura, în cinci dintre romanele sale, îşi preferă prezenţa intermediată de un personaj narator care vorbeşte la persoana I.” Exacerbarea reflexivităţii (gândirii, conştiinţei, aşadar) frizează contradicţia ori ambiguitatea, desfăşurate la Buzura în real, iar la Sábato înspre fantastic. Comparatismul acesta asociativ‑disociativ face şi proba potrivit căreia comparaţia depăşeşte rezonabilitatea. Lectura admite deopotrivă comprehensiunea şi reversul ei. „Sábato însuşi, ca personaj, este înţeles? Şi înţelege?” Maniacal, obsesiv (psih)analitic, Buzura e şi el „bântuit de gânduri”.
Marian Victor Buciu
