Beijinghezi, plus prieteni sosiţi pentru a mă susţine din Shanghai, Hangzhou, Guangzhou, Tianjin, Qinghai. Au venit cu urări de succes caligrafiate pe hârtie xuan, care primeşte cel mai bine savoarea tuşului negru. Semn al prieteniei adevărate. Scriitori, în frunte cu proaspătul vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor Jidi Majia, tradus şi publicat în România, artişti, cântăreţi, muzicieni, artişti plastici, ziarişti şi mulţi români după vorbă – o parte dintre chinezii care au studiat limba română şi au lucrat în Bucureşti.
Dragul meu prieten, te anunţ că în dimineaţa zilei de marţi, 14 iulie 2015, într-o zi cu soare şi cu un cer aproape albastru, aici, unde smogul ca un zmeu din poveste, greu de biruit, acoperă de cele mai multe ori cerul şi revarsă peste oameni răsuflarea nu tocmai curată şi deloc bine intenţionată a răului, prin urmare, 
într-o zi benefică, minunea s-a petrecut. În mallul Galaxy Soho, aşezat în districtul Dongcheng, zonă administrativă care înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât Partea de Răsărit a Metropolei, la vreo opt li de Piaţa Tiananmen, în Corpul A, la parter, opt rânduri de uşi s-au deschis vizitatorilor veniţi în număr mare. Observi aceeaşi cifră de bun augur?
Beijinghezi, plus prieteni sosiţi pentru a mă susţine din Shanghai, Hangzhou, Guangzhou, Tianjin, Qinghai. Au venit cu urări de succes caligrafiate pe hârtie xuan, care primeşte cel mai bine savoarea tuşului negru. Semn al prieteniei adevărate. Scriitori, în frunte cu proaspătul vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor Jidi Majia, tradus şi publicat în România, artişti, cântăreţi, muzicieni, artişti plastici, ziarişti şi mulţi români după vorbă – o parte dintre chinezii care au studiat limba română şi au lucrat în Bucureşti. Au fost prezente oficialităţi din ambele tabere, cuvântări, preziceri etc., dar asta este treaba presei zilnice.
Galaxy Soho se ambiţionează a deborda de firme şi de magazine, de birouri; sunt patru clădiri de douăzeci-treizeci de etaje, ca nişte ciuperci legate între ele prin brâuri-coridoare suspendate, de parcă ar fi nişte uriaşi care-şi împreună braţele, strălucind mândri. Clădirile acestea unduinde, din curbe şi elipse, au apărut cumva ciudat în mijlocul Beijingului, extrăgându-se tradiţiei arhitecturii chineze caracterizată prin sobrietatea liniilor drepte şi a unghiurilor bine definite.
Botezul Institutului Cultural Român de la Beijing, primul institut român de pe continentul asiatic şi al optsprezecelea din lume, în ordinea naşterii, a presupus ceremonia convenţională – tăierea unei panglici tricolore. De-acum existăm, dragul meu prieten, şi am primit numele Wenhuazhongxin, pe româneşte: Centru Cultural. Să-ţi dezvălui un secret? Păstrează pentru tine, te rog: Vom debuta cu un turneu în trei-patru oraşe chineze al Teatrului Ţăndărică din Bucureşti, iar S
alonul Bibliotecă – IT al institutului va adăposti cât de curând o expoziţie de marionete. Închipuieşte-ţi săli de mii de locuri înţesate cu copii de toate vârstele, care vor reţine cel puţin un nume – Luomaniya, România. Am intrat deja în contact cu şcolile din district, cu o instituţie neguvernamentală care se intitulează Ambasadorii Excelenţei, încât sediul nostru va fi vizitat continuu de grupuri de entuziaşti.
Acum oferim Expoziţia de grafică şi tapiserie Tradiţie şi Modernitate a familiei Mircia Dumitrescu. Ne aşteptăm la o invazie a caligrafilor şi cărturarilor de orice fel. Chinezii iubesc alb-negrul, pictura clasică executată în tuş însemna infinite nuanţe de negru, rafinament şi performanţă.
Mă opresc aici. Las fotografiile să vorbească prin elocvenţa imaginii.
Altfel, soare, căldură şi umezeală. A fost odată, de mult de tot, când se adunaseră pe cerul oamenilor, rătăciţi din lumea astrală, lângă soarele nostru dătător de viaţă, încă nouă sori. Pârjol mare, ne dăm seama în aceste zile, când până şi un singur soare ne îndeamnă să căutăm umbra unui copac, a unei clădiri înalte sau pur şi simplu să ne adăpostim la aer condiţionat. Arcaşul Yi din vechime a eliminat pe rând, cu săgeţi bine ţintite, fiecare soare nelegitim. Oare l-ar putea domoli puţin şi pe soarele nostru cel de toate zilele de vară beijingheze? Sau noi nu avem viziunea oamenilor dintâi, nu ne dăm seama că pe cer nu e un singur soare. Sunt zece!
Pe 13 iuliue 2015 a început perioada verii extreme, exprimată prin trei fu, zile câineşti: fu începător, 13 – 
22 iulie; mijlociu, 23 iulie – 11 august; final, 12 – 21 august. Patruzeci de zile cu temperaturi înalte, presiune scăzută, umiditate mare şi absenţa unei minime adieri de vânt. Despre zilele câineşti am să-ţi scriu pe măsură ce le vom trăi, prietene.
Azi zi de iulie, cuptor cu aburi. Zi fierbinte, umedă, fără vânt. Soarele se ghiceşte undeva, dincolo de norii de praf şi gaze. Uneori se vede cât un nasture roşu, copleşit şi el de poluarea oamenilor.
Eu sunt un snop de grâu, adus aici de puterea nevăzută a sorţii. Sunt fragil şi atât de puternic totodată, îmi dau bine seama. Am sorbit de mic dulceaţa soarelui, fruntea mea e cunună de raze. Al treilea ochi este soarele păstrat pentru iluminare.
De mii de ani, acelaşi ritual, aceleaşi gesturi, aceleaşi dorinţe.
Spre sfârşitul zilei, căldura excesivă se retrage parşiv, ea doar se ascunde pentru puţin, gradual, odată cu zgomotul. Oraşul moare în fiecare seară.
Iulie 2015, de la Templul Soarelui, Beijing, China
