Petru Ursache a lăsat culturii române o operă vastă de care mulți români nu au auzit pentru că savantul etnolog, estetician, folclorist, filosof al culturii, istoric și critic literar nu a fost în atenția și grațiile presei culturale centrale. Ceea ce l‑a deosebit, de asemenea, de numeroși contemporani a fost că a scris și apărat în scrierile lui folclorul, patria, limba română, religia, valorile românești – elemente care displac globalismului. Să fie aceasta cauza marginalizării, a tăcerii așezate deasupra numelui și operei lui Petru Ursache, profesorul care a predat, mai bine de patru decenii, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, cursuri de folclor, estetică, etnologie, mitologie și religie?
Petru Ursache. Cărturarul cu privire albastră. Acatist pentru profesorul Petru (Eikon, 2023), volum apărut sub îngrijirea Magdei Ursache, la 10 ani de la moartea lui Petru Ursache (15 mai 1931 – 7 august 2013), ar fi trebuit să fie un prilej de evaluare a impactului studiilor savantului român în cultura noastră și cea europeană. Din păcate, în cataloage se înregistrează intrări bibliografice la numele lui Petru Ursache numai în limba română, nimic scris de autorul studiilor fundamentale despre Miorița, folclorul românesc, genocid și etnocid în România, comunismul în România, antropologie, etnosofie, etnoestetică, estetica teologică (o premieră absolută) nu există într‑o limbă de circulație. Cu o singură excepție: Mioritza as Metaphysics of Death, un extras de 7 pagini dintr‑o conferință din 1981, aflat în Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” găzduit de Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi. Nici un studiu al cărturarului nu a intrat în sfera de interese a programului de traduceri ale Institutului Cultural Român, care a tradus în schimb contribuții nu doar fragile, ci și lipsite de o dimensiune aș spune românească.
Volumul Petru Ursache. Cărturarul cu privire albastră încearcă să spulbere umbra ce planează asupra numelui lui Petru Ursache, asemenea celei așezate peste numele lui Paul Goma, adunând laolaltă cronici, articole, evocări, fragmente de studii despre opera cărturarului. Prima observație ar fi că scriitorii și criticii importanți de azi (cu mici excepții) nu s‑au exprimat despre opera lui Petru Ursache, ca și publicațiile culturale de prim rang. Mai mult decât sporadic, aș spune minimal, s‑a scris despre el în România literară, Viața românească, Luceafărul de dimineață, Observator cultural, în rest au apărut comentarii în publicații mai mult sau mai puțin marginale. Etnologul Iordan Datcu i‑a dedicat, e adevărat, o monografie. Istoria Critică a literaturii române de Nicolae Manolescu sau Istoria literaturii române contemporane de Alex Ștefanescu nu îl pomenesc, cu toate că o istorie literară are menirea primordială de a comenta și înregistra fondul de idei al unei culturi. Dicționarul scriitorilor români (2002) nu îl include. Cum se poate explica, în plus, absența traducerii unor cărți fundamentale ale unui savant de formație vastă, enciclopedică, și de o asemenea importanță pentru cultura română și îndrăznesc să spun europeană a ultimei jumătăți de veac? Savant care a avut de suferit în comunism din cauza coloanei vertebrale drepte și a cărui operă și viață universitară exemplare au fost fie ignorate, fie pedepsite, fie ținute sub obroc până azi? Gheorghe Grigurcu, în articolul citat de Iordan Datcu intitulat „Un cărturar, un caracter”, îl descrie astfel: „În măsura în care l‑am cunoscut, din scrierile sale mereu substanțiale și atrăgătoare la lectură, dar și în persoană, Petru Ursache (..) spunea ce avea de spus, cu o coerență a viziunii, cu o consecvență, cu o fermitate stilistică fără cusur, în relațiile cu semenii arătându‑se de o amabilitate defel artificioasă, drept un reflex al bunei credințe, al, pur și simplu, bunătății. Era un veritabil om de dreapta. Eșantion al «lumii vechi», puse în zilele noastre la grea încercare”.
Punctele de vedere, ipotezele, teoriile lui Petru Ursache nu sunt conforme cu ceea ce este azi numit political correctness, dar tocmai de aceea sunt fascinante. Pentru că sunt diferite. În mod normal ele ar fi trebuit să dea naștere unor polemici fulminante cu atât mai mult cu cât Petru Ursache se află în anvangarda ideilor din orice domeniu pe care îl atinge. În cărțile și cursurile de istoria literaturii române, folclor, estetică, etnologie, antropologie, a clădit punți interdisciplinare între folclor și estetică, între etnologie și estetică, între filosofie și estetică (Etnoestetica, Etnosofia) și a găsit divinul în estetică (Mic tratat de estetică teologică).
Gândirea originală a filozofului culturii a produs ipoteze out of the box care nu se înrolează conformisului politic, estetic, folcloric, antropologic și de aceea deschid un câmp vast de conversație. Mai mult, ori de câte ori a fost denigrată o valoare a neamului românesc, Petru Ursache a ridicat mănușa și a scris ca nimeni altul. Dovezi sunt studiul Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade și Omul din Calidor, studiul despre opera lui Paul Goma. Când lui Eminescu i s‑a retras titlul de poet național, Petru Ursache a reacționat nemilos descriindu‑i pe respectivii autori drept reeducați, emanații ale reeducărilor din închisoarea experimentelor psihologice asupra poporului român de la Pitești. Scriind despre frumosul laic si frumosul divin în Mic tratat de estetică teologică, Petru Ursache intră în contradicție cu ateismul propovăduit de globalism. Propunând o carte de estetică teologică, el se opune direcției pozitiviste, laicizante din cultură, deschizând practic o disciplină de graniță, fără să fie timorat de faptul că lucrările de teorie a artei caută azi să evite speculația teologică. Atunci când fenomene detestabile, îngrijorătoare s‑au abătut asupra ființei naționale, a contracarat cu forță. Scrierile lui Petru Ursache despre globalism (o nouă formă de colonialism), pe care îl analizează, cu toate relele lui, încă din 2006 în Antropologia o știință neocolonială, și unde identifică ideologia neomarxistă a cercurilor ultra progresiste, woke ideology (termenul a apărut târziu, dar elementele constitutive sunt prezente de cel puțin două decenii și el le enunță vizionar) traduse la timpul respectiv, s‑ar fi situat în avangarda studiilor anti-globaliste și anti progresiste publicate în lume în 2024.
Antropologia, o știință neocolonială (2006, 2014) demonstrează că „noua ei înfățişare [a antropologiei, n.n.] în sistemul disciplinelor socio-umane o recomandă drept o ştiință neocolonială”. Studiul se află la incidența dintre știința politicii, politici culturale, istorie, antropologie, cultura populară, post-colonialism și sociologie. În lume nu sunt multe studii publicate pe această temă interdisciplinară. Antropologul Petru Ursache a legat istoria și antropologia, așa cum au făcut și fac specialiștii din lume, ceea ce i‑a deschis drumul către o viziune largă a istoriei culturii, transformând în cele din urmă studiul într‑o cercetare etnografică și antropologică asupra propriei nații. El notează că din cauza „politizării antropologiei, în aşa fel încât această disciplină să poată continua opera de aculturație în ritm alert, adică să universalizeze în condiții moderne modelul de existență europeană, devenit unic şi, deocamdată, bine echipat” se distruge modul de viață al culturilor mici. Pentru a sublinia că „Etnicul de pretutindeni (nu numai cel românesc, dar şi german, polonez, italian, grec, iudeu, argentinian, japonez) nu este o invenție arbitrară, cum lasă să se înțeleagă imagologia modernă, specializată în falsificarea adevărului istoric. El are o existență proprie, concretă, o evoluție distinctă, un sistem de date conținutistice şi de valori care‑i justifică dreptul de afirmare şi de destin.” Cultura populară, scrie Petru Ursache, „dispune de mecanisme interne de funcționare, şi‑a construit ansambluri subsecvențiale şi spații specifice de afirmare, şi‑a fixat coduri de protocol şi de limbaj, prin care îşi asigură propria‑i identitate”.
Antropologul dovedește că după Al Doilea Război Mondial, până în prezent, „nu cultivarea, ci distrugerea etnicului în laturile lui rezistente şi stabile: conştiința unității de origine şi conştiința unității de limbă şi de cultură” a avut loc în România. Pentru a mărturisi că termenul globalizare îi provoacă frisoane, asemenea cuvântului totalitar. Descriind momentul de confuzie și derută de după 1989, conchide: „Se poartă în presa noastră, îndeosebi în probleme grave, vitale, maniera restrictivă de gândire, cu pretenția că se cultivă, astfel şi numai astfel, idei înnoitoare, schimbăcioase, moderne. Nu preluarea creatoare, cu răspundere şi personalitate interesează pe amatorii de glorie rapidă, ci mimetismul colorat țipător şi în forme penibile şi înjositoare. (…) În realitate, «tranziția» ar trebui să presupună un parcurs de timp (şi de lucru) stăpânit de dialogul dintre da şi nu” (223). Cronicile de carte din ultima secțiune a acestui volum distrug, cu o ironie devastatoare, interpretări ultra post‑moderne, de destructurare a folclorului, istoriei, culturii române aparținând unor intelectuali globaliști prinși în vârtejul mimetismelor la modă. Studiul se încheie cu o convorbire dintre Petru Ursache și Cassian Maria Spiridon în care savantul rememorează evenimente biografice traumatizante, calvarul vieții în comunism, șantajele securității, nedreptățile de ordin academic, modul în care universitatea l‑a împiedicat să se afirme atunci și acum.
■ Profesor, critic, teoretician şi istoric literar
Mirela Roznoveanu
