Annie Ernaux – Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2022

Annie Ernaux, patroana tinerilor scriitori francezi, laureata de anul acesta a Premiului Nobel pentru Literatură, este un zeu pentru tinerii scriitori din Franţa. Faptul că Annie Ernaux, regina emoţiilor învolburate, a primit Premiul Nobel pentru Literatură, având în vedere lumea dură, afectată de război şi pandemie în care trăim, se simte ca un adevărat balsam pentru suflet. Annie Ernaux este, poate, singura scriitoare franceză care a dus mai departe căutarea fără compromisuri a adevărului a lui Marguerite Duras. Totodată, ea a transformat atât emoţiile mari, de anvergură, cât şi cele mici, aproape imperceptibile, într‑un material de muncă pe tot parcursul vieţii. Atât cărţile Anii, Tatăl meu, Memoriile unei fete, cât şi Circumstanţe, care au fost publicate în traducere suedeză de Maria Björkman şi Katja Waldén la Editura Norstedt, sunt enciclopedii despre propria ei viaţă.

Pentru cineva care locuieşte în Franţa şi a avut cărţile ei pe noptieră, în valize şi în cada de baie, aceasta este o mare bucurie. Chiar aseară, am stat cu colegii mei scriitori într‑un pub din Paris, speculând despre cine ar putea câştiga premiul. S‑a vorbit mult despre Annie Ernaux, desigur, dar nimeni nu s‑a gândit, nici chiar eu, că premiul va fi dat de juriul Nobel unei scriitoare care cultivă un limbaj aparent simplu. Au reuşit să mă surprindă încă o dată. În acelaşi timp, alegerea nu este surprinzătoare. Ernaux provine din clasa muncitoare, care a devenit noua clasă superioară a lumii literare. Ea este zeul familiei, atât al lui Édouard Louis, cât şi al multor alţi scriitori francezi mai tineri. La La Cambre, şcoala de scris din Bruxelles, unde am făcut parte din juriul de examen în primăvara trecută, aproape toţi tinerii scriitori aspiranţi s‑au referit la ea în conversaţie. Ernaux a devenit celebră în ultimii ani bine meritat. Ea aparţine unui gen pe care, în lipsa unui termen mai bun, aş dori să‑l numesc „noua simplitate”, cu o referire la „noua obiectivitate” din literatura germană interbelică. Pentru că Ernaux este un maestru în a arăta condiţiile materiale ale emoţiei, adică atât infrastructurile, cât şi suprastructurile (pentru a folosi perechea de concepte iubite de Marx), cele care ne fac să simţim ceea ce simţim. Cu alte cuvinte, suntem ceea ce mâncăm, suntem ceea ce câştigăm şi merităm. De asemenea, Ernaux reuşeşte să rămână în propria ei durere fără să se stingă, păşind şi ieşind din sine. Ea povesteşte traume din trecut din noi perspective, ea scrie despre violuri, avorturi, trădări şi pasiuni triste.

În cărţile ei scriitoarea nu dă niciodată impresia că este o mărturisire. Este vorba despre o muncă atentă de detectiv pentru a înţelege modul în care oamenii, nu numai personajele cărţilor, ci şi alţii, sunt constituiţi. Puţini oameni reuşesc să scrie atât de pătrunzător din punct de vedere psihologic despre ce înseamnă să fii confruntat cu celălalt în actul sexual.

Memoriile unei fete tinere este una dintre preferatele mele absolute, pentru că surprinde ceva universal, şi anume sălbăticia sexualităţii. „Prima penetrare este întotdeauna trăită de femei ca un viol”, a remarcat Simone de Beauvoir. Dar Ernaux arată printr‑o analiză fără milă a primului ei act sexual, care defineşte viaţa, în Memoriile unei fete, cum s‑a violat, în primul rând, pe ea însăşi. Este o figură de stil care merită să fie gândită îndelung şi bine.

La Ernaux, prima, nedorită cucerire, atât a propriului corp, cât şi a celuilalt, devine o întâlnire deopotrivă traumatizantă, plăcută şi cathartică. Iar Ernaux reuşeşte să scrie cu o claritate care, în cele mai bune momente, mă face să mă gândesc la meditaţiile lui Descartes despre natura cea mai intimă a fiinţei. „De fapt, există doar două tipuri de literatură, cea care reproduce şi cea care caută, niciuna dintre ele nu este mai valoroasă decât cealaltă, cu excepţia celor care aleg să se dedice uneia mai degrabă decât celeilalte”, scrie Ernaux în Memoriile unei fete. Aşa este. De fapt, există două tipuri de literatură, cea care copiază viaţa şi cea care îşi caută drum prin ea.

Cărui fel de literatură îi aparţine Annie Ernaux? Nu este în întregime evident, deoarece, deşi toate lucrările ei se bazează pe o examinare atentă a propriei vieţi, a îndemnurilor ei sexuale şi intelectuale, şi a decalajului dintre creşterea ei şi enorma ei călătorie formatoare, ea se dedică atât unei redări, cât şi unei permanente căutări. Când a vorbit cu un jurnalist care a sunat‑o ca să‑i aducă la cunoştinţă faptul că i s‑a acordat Premiul Nobel, ea a explicat că a privit premiul ca pe o mare responsabilitate şi că marea ei luptă a fost să găsească „justesse” şi „justice”, corectitudine şi dreptate. Acestea sunt dorinţe ascuţite, pentru că, fără una, nu o poţi avea pe cealaltă.

Totuşi, am o problemă cu Ernaux, problemă care este şi a mea. În Franţa, în ciuda valurilor feministe şi a Metoo‑revoluţiei, încă există un cult în jurul femeii blânde, cea care nu iese niciodată în evidenţă sau nu se înfurie, pentru că asta ar fi vulgar. Comparaţi acest lucru cu economia militară a dorinţei din societatea franceză macho. Bonaparte şi Charles de Gaulle au lăsat urme de neşters asupra modului în care bărbaţii se comportă faţă de femei. Femeile trebuie adorate, dar să stea la locul lor. Chiar şi cele mai mari vedete feminine ale Franţei de astăzi se învelesc într‑o aură de docilitate. Generalizez acum, dar se pare că fiecare franţuzoaică, chiar şi cele mai rebele, are în ea o gheişă. La fel şi Ernaux, dar în docilitatea ei există un foc care va arde îndelung de‑a lungul veacurilor.

■ Critic literar, critic de artă, romancier, psihanalist

Sînziana Ravini