Dincolo de avantajele economice sau culturale, Israelul a devenit un actor regional puternic, cu multe de oferit în jocul strategic din Orientul Mijlociu…
Acordul „Avraham” dintre Israel şi Emiratele Arabe Unite este într‑adevăr un moment istoric în relaţiile arabo‑israeliene. În timp ce tratatul de pace dintre Egipt şi Israel din 1979 a fost unic prin faptul că a spart barierele în semnarea unui acord dintre Israel şi ţările arabe, noul tratat este excepţional prin faptul că duce la normalizarea relaţiilor, ceea ce înseamnă libera circulaţie a mărfurilor şi a oamenilor între state. Nici tratatul de pace din 1994 cu Iordania, respectiv al doilea tratat al Israelului cu un stat arab, nu a rezolvat această problemă; el a reflectat mai degrabă soluţionarea unor interese strategice între elitele celor două ţări.
În schimb, acordul dintre Emiratele Arabe şi Israel promite să fie prima pace „caldă” arabo‑israeliană; ca dovadă, reacţia imediată a Bahrainului, care probabil va fi urmată şi de alte state arabe.
Numele ales pentru tratat, „Acordul lui Avraham”, este semnificativ. Figura tatălui comun biblic al iudaismului şi al islamului arată că religia, atât de des o barieră între popoare, poate fi o punte de legătură între comunităţile religioase şi naţionale. Într‑adevăr, Avraham, iniţiatorul monoteismului, i‑a învăţat pe oameni să accepte că toţi au fost creaţi egali, după chipul lui Dumnezeu.
Religia este încă foarte puternică din punct de vedere politic în Orientul Mijlociu. Referirea la moştenirea avrahamică conferă legitimitate religioasă acordului politic. Această referire va aduce în viitor schimbări revoluţionare suplimentare în atitudinile arabe faţă de Israel.
Mai mult, mişcările diplomatice către Israel începute de Emiratele Arabe Unite şi Bahrain indică clar că statele arabe pot acţiona în propriul lor interes naţional, atunci când vine vorba de politica internaţională, mai degrabă decât să respecte un numitor comun rătăcit, „consensul arab”, o aşa‑numită „stradă arabă” care este de acord cu palestinienii intransigenţi.
Dincolo de avantajele economice sau culturale, Israelul a devenit un actor regional puternic, cu multe de oferit în jocul strategic din Orientul Mijlociu. Este evidentă o convergenţă de interese între Israel şi statele din Golf. Ascensiunea agresivă a Iranului şi a reprezentanţilor săi în politica regională a creat o percepţie comună a ameninţărilor. În timp ce Emiratele Arabe şi Bahrain se bazează încă pe o umbrelă de securitate americană, SUA îşi reduc în mod clar angajamentul în regiune. Un proces de scădere a profilului american în Orientul Mijlociu a fost iniţiat de preşedintele Obama şi a fost continuat de preşedintele Trump, necesitând o anumită recalibrare a alegerilor de politică externă de către ţările din regiune. Iar Israelul este un partener natural şi un actor important în alinierea anti‑Iran.
Timp de decenii, lumea arabă a plătit un preţ greu cauzei palestiniene, dar terorismul practicat de Hamas şi încăpăţânarea lui Abu Mazen de a se aşeza la masa negocierilor au dus la îndepărtarea tuturor încercărilor diplomatice de a aplana conflictul. La semnarea acordurilor dintre Israel şi ţările din Golf, au existat doar câteva palide proteste guvernamentale, întrucât cu toţii au înţeles că eşecul palestinian de a profita de oportunităţile de pace şi statalitate nu le mai dă dreptul la sprijinul automat al lumii arabe.
Nu ştim ce ne va aduce viitorul şi ce soartă va avea acest acord, dar pasul spre normalizare este unul istoric şi de o însemnătate esenţială. În opinia mea, cei trei lideri, Benjamin Netanyahu, Mohammed bin Zayed Al Nahyan şi Donald Trump, meritau Premiul Nobel pentru pace.
■ Jurnalist, editor
Dragoş Nelersa
