Thanassis Valtinos s‑a născut în 1932 într‑un sat din provincia Arcadia, în Peloponez. Este absolvent al facultăţii de ştiinţe politice din cadrul Universităţii Panteio‑Atena şi al Şcolii de film (Atena), ofiţer în rezervă, şi a exercitat diverse profesii în portul Pireu şi în Atena. Pe plan naţional, recunoaşterea ca scriitor a venit odată cu publicarea primelor lucrări de ficţiune, la sfârşitul anilor cincizeci şi începutul anilor şaizeci, mai ales a celor mai citite nuvele ale sale, Catabasis‑ul celor Nouă şi Sinaxarul lui Andréas Kordopátis.
Recunoaşterea internaţională a urmat în 1970, cu acordarea bursei Fundaţiei Ford, însoţită de invitaţii la Deutscher Akademischer Austauschdienst (Berlin, 1974‑1975, 1987) şi invitaţia de a participa la Programul Internaţional de Creaţie (Universitatea Iowa, Iowa City, 1976). A scris scenarii şi traduceri pentru teatru (colaborator al Teatrului de Artă Karolos Koun) şi pentru cinematografie. A deţinut funcţia de Director General al Televiziunii de Stat Elene ΕRΤ (1989‑1990) şi Director General al Centrului Cinematografic Elen. Este membru al Uniunii Dramaturgilor Greci. Traducerile sale din Eschil şi Euripide sunt puse în scenă la festivalurile anuale de la Epidaurus şi de la alte teatre antice din Grecia.
Romanele sale, piesele de teatru şi scenariile de film, inclusiv scenariul premiat pentru filmul „Călătorie la Kythira” (Cannes Film Festival, 1984, în colaborare cu distinsul regizor grec Theodoros
Angelopoulos), l‑au făcut cunoscut ca pe unul dintre cei mai talentaţi oameni de litere din Grecia. Opera sa a fost tradusă în multe limbi europene (engleză, franceză, suedeză, germană, olandeză, italiană, spaniolă, catalană, bulgară, turcă). Reputaţia sa este în continuă creştere. Romanul lui Date din deceniul anilor şaizeci a câştigat Premiul de Stat (1990). Creaţia de romancier a lui Valtinos i‑a adus preşedinţia Uniunii Scriitorilor Eleni. Recent, a fost distins cu Premiul Cavafy (2001), Premiul Petros Haris, conferit de Academia Elenă pentru întreaga activitate artistică (2002) şi Crucea de Aur de Onoare a Preşedintelui Democraţiei Elene (2003). În 2012 i s‑a acordat Marele Premiu de Stat al Greciei pentru integrala creaţiei sale literare şi artistice. În iunie 2008 a fost ales membru al prestigioasei Academii Elene şi în decembrie 2014, Vicepreşedinte al Academiei Ateniene. Este, de asemenea, membru al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte (Academia Scientiarum et Artium Europae, Salzburg) şi al Institutului Internaţional de Teatru. În perioada 2016‑2017 a fost Preşedintele Academiei Ateniene.
Considerat unul dintre scriitorii de frunte ai literaturii greceşti moderne, Valtinos povesteşte cu multă pricepere aventura greacă din secolul al XX‑lea. Catastrofa şi imigraţia din Asia Mică, ocupaţia Germano‑Italiană din cel de‑al Doilea Război Mondial, războiul civil, deceniile postbelice, sunt transformate într‑un material de roman fascinant, provocând obiecţiuni, dar şi o reînnoire în literatura locală. Cu toate acestea, opera lui Thanassis Valtinos depăşeşte contextul naţional. În opera scriitorului regăsim o economie uluitoare de instrumente şi mijloace, ceea ce este particularitatea lui Valtinos. O artă eliptică prin care lucrările lui capătă ceva pătrunzător, tragic, elegant şi universal. Crezul d‑sale: „O activitate culturală, chiar şi de moment, este un lucru foarte important. Nu trebuie să ne scufundăm în nefericire şi disperare. Avem nevoie de consolare. Literatura ne‑o poate da. Literatura poate să formeze şi caractere, să ne lărgească universul, să creeze oameni care se pot confrunta cu o criză cu mai mult calm şi înţelepciune. Situaţia poate fi îmbunătăţită dacă oamenii obişnuiţi sunt iniţiaţi în lumea cărţilor şi în artă în general”.
A vorbi despre Thanasis Valtinos şi despre modul în care este tradusă opera sa nu este deloc o sarcină uşoară şi pentru noi a fost o mare provocare. Folosesc pluralul pentru că ceea ce am făcut, profesorul Stavros Deligiorgis şi subsemnata, a fost un efort de echipă. Hotărâsem de comun acord să ne referim la una dintre cărţile traduse de noi în limba română în 2018. Este vorba de volumul Proză Lirică – Falii de Lumină & Jurnal 1836‑2011 (Selecţiuni).
În 2001, două edituri ateniene au publicat două cărţi ale lui Thanassis Valtinos, caracterizate printr‑o diversitate excesivă. E remarcat atât limbajul contemplativ, lirismul clasic, cât şi tendinţa antiretorică, tratată ca o artă cunoscută de pe vremea filosofilor presocratici. Prin urmare, acest volum original, în varianta sa românească, constă din două volume, iniţial separate: Σχισμή φωτός/ Falia de lumină, Editura Olkos, în care Valtinos colaborează cu fotograful François Bonhomme într‑un volum‑laudatio „adus vizibilului”, care îmbină atât un aspect spiritual, cât şi unul cronologic; şi volumul intitulat Ημερολόγιο 1836‑2011 Περίοδος 1836‑2011/ Jurnal 1836‑2011 Perioada 1836‑2011 [Comentarii scurte, referinţe poetice, sub formă de scrisori sau reportaj – n.n.], Editura Okeanida, al cărui fundal trist permite prezentarea unui narator omniscient şi relativ reticent, a unui Proteus modern capabil să creeze amintiri istorice – de exemplu, războiul civil de acum cincizeci de ani sau tragica campanie greacă pe ţărmurile Mării Ionice de acum o sută de ani – cu o simplă trimitere la ele, pe o pagină aproape goală!
Scriind, în 1968, despre structurile absente din literatura modernistă, Umberto Eco nu şi‑ar fi putut imagina că încercarea de a transforma referinţele asurzitoare pentru cititorul grec într‑un caz descifrat pentru omologul român al acestuia ar putea, mai degrabă, să submineze abstracţia (sau mai degrabă, decompresia) din unele pagini ale autorului. A fost evident că acele comentarii făcute de noi în acest volum, deşi într‑o formă care corespunde afirmaţiei laconice a originalului, au fost prima cerinţă tehnică a transferului nostru, care, cu dificultate, ezită între interpretare şi transcrierea brută.
Trebuie să le reamintim traducătorilor că, potrivit lui Jean‑René Ladmiral, indiferent că sunt ataşaţi de semnificaţie, de sursă sau de limba ţintă, Valtinos însuşi a fost primul filolog care a optat „în favoarea sursei”, care s‑a ocupat de profilul stilistic al operei sale, din punctul de vedere al unei posibile primiri, începând cu prima sa apariţie violent anti‑beletristică în anii ’50 şi continuând pe aceaşi cale până în zilele noastre. Nu ne permitem iluzii ţinând de fidelitate. Dar chiar dacă există…, poetul naţional român Eminescu – „Amândoi avem acelaşi profesor” – ne avertizase că non idem est si duo dicunt idem.
Thanassis Valtinos
Povestiri scurte
Păduricea din Apele Sfintei Varvara are copaci cu trunchiuri înalte, îndeosebi fagi şi platani, cu frunziş ce dă o umbră adâncă pe care soarele reuşeşte, din când în când, să o pătrundă, creând
paradoxul meteorologic numit potop de lumină. După cum mărturiseşte şi denumirea, este vorba de o ploaie de lumină. Acest prodigiu, unic în lume, a fost studiat până la epuizare, de Komninós Isaakídis, cercetător local şi editorul ziarului Élysis. După acesta, fenomenul apare pe neaşteptate cu aproximaţie o dată la zece ani şi însoţeşte de regulă primele 6 zile din august socotite de rău augur, aşa‑zisele drímes. Isaakídis aminteşte de Drosoulitsii cretani ca despre ceva relativ asemănător, cu toate că aceştia apar o dată pe an şi depind de durata vântoaselor în perioada respectivă, de desimea plantelor cu puieţi şi de forţa pătrunzătoare a luminii care, adesea, complet greşit, este confundată cu viteza cunoscută a luminii de 300 de mii de kilometri pe secundă. De asemenea, scriitorul aminteşte declaraţiile unor martori oculari. Unul dintre aceştia, Georgios Maliángas, de 93 de ani, pensionar al primăriei (măturător de străzi), descrie puterea curenţilor de lumină care inundau pârâiaşele pădurii şi dificultatea de a aduna spumele plescăitului lor întărite şi care rămâneau în urmă, prinse ca nişte bureţi transparenţi în ghimpii şi în ramurile arbuştilor.
*
În romanul lui Vincenzzo Cornaros, Erotocritos, citim despre „piatra fulgerului”. În Jertfa lui Avraam, găsim „piatra răbdării”. Există, de asemenea, şi expresia populară des folosită „fă‑ţi inima piatră”. Unii dintre sfinţii sărbătoriţi în luna septembrie binecuvântează piatra, lăsând să izvorască apă din ea. Legătura pietrei cu apa este dată şi într‑un mod invers. Ea nu dă apă, este perforată de apă. Este vorba despre puterea picăturii. Cruzimea ei este confirmată şi de faptul că este folosită frecvent ca tortură pentru mărturisire: picătura pe capul încarceratului interogat. O metodă veche jandarmerească ce seamănă leit cu aceea a ouălor fierbinţi puse la subsuori. „Pe piatra răbdării/ te‑ai aşezat spre seară”. Primele două versuri din Întristata, de Iorgos Seferis. „Seară” rimează cu „a ochiului tău negreală”, care este exact cel de‑al treilea vers. După cum se cunoaşte, ochiul omenesc are doar albeaţă. Restul sunt culorile curcubeului.
Traducere de Angela Bratsou şi Stavros Deligiorgis
■ Traducători, publicişti şi eseişti
