Împlinirea a 140 de ani de la apariţia revistei Contemporanul ne oferă prilejul de a rememora tradiţia generoasă a publicisticii culturale româneşti, stimulând până azi creativitatea, spiritul critic şi dorinţa de adevăr. Suntem datori, în pofida oricăror curenţi denigratori la adresa valorificării idealurilor trecutului, să cinstim şi să apărăm acest tezaur, agonisit cu osârdie şi sacrificii de înaintaşi. În această privinţă, Contemporanul rămâne un reper prestigios, de obligatorie desemnare, pentru istoria literară (şi nu numai), pentru că după 1990 – datorită contribuţiei şi devotamentului deosebit al acad. Nicolae Breban, căruia avea să i se alăture cu pasiune scriitoarea Aura Christi – să devină marca aderării noastre la „ideea europeană”, la ideea integratoare care animă dintotdeauna conştiinţa şi sensibilitatea românească. Azi, revista şi‑a reinventat programul, prin asumarea unui orizont academic, fără să omită registrul polemic edifiant, care a consacrat‑o, determinând noi imbolduri, noi planuri de continuitate şi rezistenţă la intemperiile anarhice, din ce în ce mai perfide, mai persistente în viaţa publică.
Dorim realizatorilor de azi ai revistei Contemporanul noi succese şi împliniri.
La mulţi ani!
■ Scriitor, profesor, critic şi istoric literar, director editor al revistei Antiteze, Piatra Neamţ
Ion Pop
De patru ori contemporan
Știm că atributul „contemporaneităţii” a fost afişat, până astăzi, de patru ori pe frontispiciul publicaţiilor cultural‑literare româneşti. Mai întâi, la Contemporanul socialiştilor aflaţi la început de
drum la noi, în frunte cu Ioan Nădejde şi soţia sa Sofia, militanţi consecvenţi, cu puteri expresive foarte inegal distribuite, pentru drepturile civice şi politice ale unei clase muncitoreşti în curs de închegare, evocate în publicistică şi încercările literare cu o manifestă simpatie, în opoziţie cu atitudinea ascuţit critică la adresa claselor „burgheze”. Ideologia marxistă a alimentat substanţial pe parcurs această situare în mediul intelectual al epocii, adică în penultimul deceniu al veacului XIX. Numele de referinţă a rămas, în această ambianţă, cum bine se ştie, criticul Constantin Dobrogeanu‑Gherea, cu formula mult dezbătută a „artei cu tendinţă” şi cu „tezismul” inerent, care a afectat în mare măsură calitatea estetică a literaturii scrise de adepţii militanţi, şi cu o perspectivă sociologică destul de îngustă asupra scrisului, atacabilă tocmai pe acest temei. Cu trecerea timpului şi după ce s‑a consumat cunoscuta polemică cu Titu Maiorescu, susţinătorul viziunii estetice asupra literaturii (şi ea în luptă cu producţiile minore ale multor scriitori contemporani), lumea Literelor a trebuit să recunoască şi meritele însemnate, totuşi, ale oponentului său ca practicant al incipientului spirit analitic al faptelor literare, mai evident decât la campionul „direcţiei noi”, în relaţie cu realităţile sociale, chiar dacă acest sociologism era încă lipsit de fineţea necesară unei situări contextuale, mai complex determinante pentru scrisul „frumos”. Curentul cultural al „poporanismului” s‑a coagulat pe astfel de baze, iar un critic de seamă ca G. Ibrăileanu, şi nu doar el, îi datorează mult. Oricum, coprezenţa în dialog polemic a direcţiei estetice a literaturii şi a celei atente la determinările ei psihologice şi sociale a rămas benefică în fond pentru întreţinerea unei atmosfere de dezbateri productive în câmpul valorilor simbolice româneşti.
Dar „în pas cu vremea” s‑a dorit să fie şi al doilea „contemporan”, cel avangardist, din deceniul 1922‑1932, numit „contimporan”, cu un simpatic, astăzi, accent „retro”, la care moştenirea socialistă explicită nu s‑a prelungit prea mult, topită într‑o orientare democratică fără o etichetă anume şi depăşită în evantaiul mai larg desfăşurat al reperelor de cultură „modernistă” europene. A fost, fără îndoială, momentul cel mai spectaculos, mobilizat de un program dinamic de sincronizare a artei şi literaturii noastre cu „ritmul epocii”, încurajat în chip firesc în anii de după Marea Unire de idealul constructiv al unei ţări angrenate productiv în ansamblul evoluţiilor universale. „Constructivismul” programatic concentrat în celebrul Manifest activist către tinerime al lui Ion Vinea din 1924, contribuţia teoretică consistentă a camaradului său, Marcel Iancu, solidaritatea principalilor reprezentanţi ai tendinţelor novatoare ale momentului au făcut ca cea mai longevivă publicaţie avangardistă de la noi să dea tonul şi să întreţină pentru mult timp climatul efervescent ale operei de modernizare, cu ambiţii de agent dinamizator al întregului areal „balcanic”. A fost o publicaţie sincretistă, permeabilă la mişcarea de idei şi de creaţie a acelui deceniu decisiv, pe o direcţie ce va primi, la publicaţiile‑filiale, numele de „integralism”, al unui avangardism, cum s‑a spus, mai curând „moderat”.
Într‑o altă „avangardă”, de data asta a proletariatului cu a sa dictatură opresivă sub mască democratică, impusă de ocupantul sovietic postbelic, s‑a înrolat şi noua revistăContemporanul, apărută în 1946, situată pe poziţii „realist socialiste” foarte rigide la început, cu relative şi dificile destinderi spre anii ’60, cu figuri marcante, ca G. Călinescu, devenit şi el, din „cronicar mizantrop”, semnatar al „cronicii optimistului”, Geo Bogza, ca „paznic de far” tot mai atent la purtătoarele valuri ale mării, alături de un însemnat număr de scriitori, artişti, oameni de ştiinţă, sub direcţia dibace a lui G. Ivaşcu, în primul rând… Chiar cu aceste suişuri şi căderi, publicaţia a marcat şi ea un moment cultural de durată, cu o însemnată mobilizare de forţe creatoare, de la generaţii vârstnice până la noii intraţi în scena literaturii. Sincronizări, angajări, compromisuri, constrângeri şi slăbiri de „şuruburi” ideologice, într‑un alt pas cu vremea şi supus vremurilor, mai degrabă de soldaţi ieşiţi la paradă şi instruiţi în cazarme ideologice sau într‑o vigilent supravegheată curte a cazărmii…
A venit însă şi epoca unei alte contemporaneităţi, progamatic pusă sub semnul „ideii europene”, trecute sub titlul de pe fontispiciul revistei înnoite, imediat după Revoluţie, în aprilie 1990, cu paşi lenţi, dar decişi spre angajarea dilaogului intelectual cu noile, nu prea limpezi, stări de lucruri. Romancierul de mare format şi solid prestigiu Nicolae Breban a imprimat revistei o direcţie culturală de exigentă
ţinută, promovând un mare număr de personalităţi reprezentative, oferind el însuşi exemplul şi modelul unui spirit deopotrivă deschis spre numita „idee europeană”, de pe poziţii democratice, şi asigurând, iată, vreme de trei decenii, un nivel intelectual şi de conştiinţă etică. O frumoasă obstinaţie în susţinerea culturii înalte, aspirând la monumentalitate, a însufleţit în tot acest timp redacţia publicaţiei, înfruntând nu o dată ostilităţi, rivalităţi, invidii, angajându‑se în polemici dificile pe temele fierbinţi, mereu rămase deschise într‑o frământată, mult prelungită perioadă de „tranziţie”. Poate mai insistent decât orice spaţiu publicistic românesc, noul Contemporan a apărat cu o consecvenţă, adesea în răspăr cu „doxa” nivelator‑mondialistă la modă, ideea identităţii naţionale demne, a unui specific românesc de apărat şi de afirmat în comunicare fertilă cu cultura universală, refuzând izolarea naţionalistă, xenofobia, prejudecăţile provinciale. Cred că a contat nu puţin în această operă de nouă cristalizare spirituală în jurul „ideii europene” spiritul transilvan, lecţia Şcolii Ardelene, în care directorul revistei a fost de timpuriu educat, sensibil la alterităţi, echilibrat în judecăţile asupra Celuilalt, găsind mereu energia de a duce un lucru început până la capăt. Spiritul academic luminat, pus, cum zice chiar sintagma definitorie pentru această instituţie emblematică, „în serviciul culturii române”, a găsit astfel în Contemporanul de astăzi un spaţiu larg de dialog şi reflecţie de înaltă ţinută, între personalităţi din generaţii diferite, scriitori, artişti, oameni de ştiinţă, filosofi, de la vârstele venerabile la scriitorii şi criticii mai tineri. Revista prezentă activ în peisajul nostru cultural a ştiut, prin colaboratorii săi din aceste decenii, să păstreze, când a fost lăsată, în fine, să se exprime liber, un just echilibru între reflecţia şi creaţia angajată în actualitatea imediată şi tradiţia naţională cristalizată în timp, şi construcţiile perene ale trecutului local şi de pretutindeni. „Contimporan, aşadar, cum spune frumos Poetul, cu fluturii (dar) şi cu Dumnezeu”…
Până la urmă, cele patru contemporaneităţi ale publicaţiei ajunsă acum la o sută patruzeci de ani de la apariţie au răspuns, fiecare în felul ei, de voie‑de nevoie, în contexte adesea neprielnice, solicitărilor şi, o dată, ordinelor aspre ale momentul istoric. Important îmi pare, însă, mai ales faptul că, în formula sa profund înnoită, publicaţia contemporană cu noi se menţine ferm pe poziţiile cu greu cucerite, pe care le apără cu un curaj şi o demnitate intelectuală promisă duratei lungi, a angajării fidele faţă de destinul culturii naţionale.
■ Scriitor, profesor, critic şi istoric literar
Cristian Livescu
