Bogdan C. Simionescu: România Mare – simbol al aspiraţiilor Academiei Române
Toate aceste acte de afirmare a idealurilor naţionale au pregătit climatul potrivit pentru naşterea unei instituţii solide, care să deţină forţa de a concentra în jurul său marii cărturari ai poporului român
În pragul aniversării Centenarului Marii Uniri este important şi corect, dar ma
i ales necesar, să ne amintim de instituţiile care au contribuit, unele chiar de la înfiinţare, la promovarea şi susţinerea principiului unităţii poporului român, la dezvoltarea limbii şi literaturii naţionale, la studierea istoriei românilor. Familia Regală a îndeplinit un rol fundamental în istoria vremii, dar nu ar fi putut realiza singură tot ceea ce istoria a consemnat şi, de fapt, reprezintă temelia a ceea ce suntem astăzi.
În anii premergători Marii Uniri au existat, din fericire, o clasă conducătoare şi o elită intelectuală veritabile care au avut un rol semnificativ, poate chiar hotărâtor, în modernizarea României. Ideea unirii şi evoluţiei care se prevedea urmare a realizării unităţii noastre teritoriale şi culturale a fost permanent susţinută şi promovată de către Academia Română, prin elita intelectuală aflată sub cupola acesteia încă de la înfiinţarea sa sub denumirea de Societatea Literară Română, în 1/13 aprilie 1866.
Primul regulament al Societăţii Literare Române prevedea reprezentarea, prin câţiva membri, a tuturor provinciilor locuite de români – reflectare, încă de la început, a ideii de unitate. Astfel, articolul 4 din statutul de funcţionare a instituţiei menţiona: „Societatea se compune acum pentru întâia oară din următorii membri: (a) din trei membri din România de peste Milcov; (b) din patru membri din România de dincoace de Milcov; (c) din trei membri din Transilvania; (d) din doi membri din Banat; (e) din doi membri din Maramureş; (f) din doi membri din Bucovina; (g) din trei membri din Basarabia; (h) din doi membri din Macedonia” (Pagini din Istoria Academiei Române 1866 - 1948, Ed. Academiei Române, 2007, p. 7). Cei douăzeci şi unu de membri fondatori au fost, fără îndoială, oameni care au făurit istoria – ei şi cei care i-au urmat.
Academia Română s-a constituit în unul dintre elementele necesare realizării statului naţional unitar. Dimitrie A. Sturdza (istoric şi om politic, membru titular din 1871, Preşedinte al Academiei Române 1882-1884) afirma, în anul 1892: „În alte ţări mai bătrâne care au izbutit a-şi asigura temeinic existenţa şi traiul, academiile reprezintă mai mult conlucrarea înfrăţită a celor mai învăţaţi ai naţiunii pe întinsul teren al ştiinţelor. La noi Academia are mai mult un caracter naţional. Limba şi istoria sunt principalele ei ocupaţiuni, căci limba şi istoria ni se contestau şi ni se contestă neîncetat” (Dan Berindei, Istoria Academiei Române 1866-2016, Ed. Academiei Române, 2016, p. 146). Acestea nu sunt afirmaţii singulare. Mulţi membri şi învăţaţi ai vremii s-au exprimat public, de nenumarate ori, referitor la rolul Academiei Române în istoria acelor timpuri. Bucovineanul Ion G. Sbiera (membru fondator, folclorist şi istoric literar, profesor de limba şi literatura română la Cernăuţi) exprima aceeaşi idee: „Scopul Academiei mai întâi de toate este nu atât ştiinţa… cât este unitatea culturală a tuturor românilor” (Dan Berindei, op. cit., p. 147).
Caracterul naţional…, unitatea culturală…, naţiunea…, limba şi istoria… sunt cuvinte şi concepte care se regăsesc şi se repetă constant în luările de cuvânt ale membrilor Academiei Române (denumirea oficială începând cu anul 1879).
La un sfert de secol de la înfiinţarea Societăţii Academice Române, Dimitrie A. Sturdza sublinia, şi el, rolul esenţial al instituţiei – „să rămâie veşnic focarul nestins al ideii naţionale, purificate şi întărite de ştiinţă”, accentuând că „limba şi istoria” se constituiau în preocupările sale de bază (Dan Berindei, op. cit., p. 159).
Cel mai înalt for de cultură şi de ştiinţă al ţării a sprijinit şi s-a solidarizat cu românii aflaţi încă sub dominaţie străină. Susţinerea cauzei memorandiştilor transilvăneni de către Academia Română este un bun exemplu în acest sens. Astfel, în 1894, Academia Română adresa un apel în sprijinul românilor de peste munţi: „Academia Română, cercetătoare a istoriei neamului românesc, face un apel calduros la membrii institutelor de cultură ale întregului neam omenesc ca să se intereseze de cauza cea dreapta a românilor din Transilvania şi Ungaria, care e, totodată, o cauză culturală generală” (Dan Berindei, op. cit., p. 148-149).
În aprilie 1908, scriitorul Duiliu Zamfirescu, la titularizarea sa în Academia Română, afirma: „Academia a crescut puternică şi s-a dezvoltat ca o instituţie constitutivă a statului român, pe care-l ajută, în cercetarea originilor sale, documentându-i trecutul, iar pe de alta în formarea caracterelor şi îndrumarea lor către studii serioase” (Dan Berindei, op. cit., p. 158).
În cuvântul rostit, în 1916, la deschiderea unei sesiunii a Academiei Române, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, scriitor şi membru titular (1912) al înaltului for, spunea: „Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri… Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi din Bucovina…”; „Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim…”; „Domnilor, Academia Română – cea mai înaltă instituţiune de cultură –, întemeiată în 1866, a avut ca scop fundamental nu numai unitatea morală şi intelectuală a românilor de pretutindenea. Ea, primind în sânul ei reprezentanţi şi din Ardeal, şi din Banat, şi din Bucovina… subt aceeaşi cupolă am văzut necontenit de o jumatate de veac, imaginea virtuală a României Mari. Ea, simbol premergător al aspiraţiunilor noastre a izbutit sa întreţie flacăra unui patriotism integral care nu recunoştea hotarele artificiale ale României, ci, săltând peste Carpaţi, înfrăţia de fapt pe cei cari erau fraţi de drept. Ea, topind istoria suferinţelor noastre seculare, a scos din zgura trecutului, nobil şi lamur, un singur suflet al unei singure fiinţe, al românimii de altădată şi al românimii de totdeauna…” (Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XXXIX, 1916-1919. Partea administrativă şi dezbaterile, Bucureşti, Librăriile „Cartea Românească” şi Pavel Suru, 1921).
În aceeaşi perioadă în care România se pregătea să intre în luptă, la Academia Română se desfăşura o sesiune generală în timpul căreia Constantin I. Istrati (chimist, medic, membru titular din anul 1899, Preşedinte al Academiei Române 1913-1916), înainte de a-şi încheia mandatul de Preşedinte şi de a fi investit în această funcţie Petru Poni (chimist, mineralog, Preşedinte al Academiei Române 1898-1901 şi 1916-1920), ţinea să sublinieze, din nou, ideea înfăptuirii unităţii poporului român.
De-a lungul istoriei, această instituţie s-a aflat întotdeauna în mijlocul manifestărilor cu caracter naţional şi, prin activităţile membrilor săi, s-a implicat în evenimente patriotice, fără a ţine cont de hotarele de atunci. Chiar dacă astăzi se aud voci care contestă tot ce este legat de termenul „naţional” şi resping ideea de patriotism, nu se poate nega faptul că Primul Război Mondial a dat naştere Europei naţiunilor pe care ei, intelectualii de elită din Academia Română, au promovat-o – oare unde am fi ajuns astăzi dacă nu formam o naţiune?
În istoria Academiei Române există nenumărate mărturii care atestă lupta, tenacitatea şi îndârjirea acestei instituţii pentru coagularea şi evoluţia culturii româneşti, fapte care s-au constituit, fără îndoială, în procesul pregătitor al actului istoric de la Alba Iulia. În cadrul sesiunii generale din 14 mai 1919, Iacob C. Negruzzi (scriitor, membru titular din 1881, Preşedinte al Academiei Române 1893-1894, 1910-1913 şi 1923-1926), vorbind despre idealurile Academiei Române, spunea: „Ţelul unirii tuturor provinţielor române într-un singur stat se dă pe faţă de la începutu fără înconjur şi fără temere, deşi România se găsea încă sub suzeranitatea Turciei, iar Transilvania fusese jertfită Ungariei, chiar în acel an prin înfiinţarea aşa zisului dualism austro-maghiar” (Cristofor I. Simionescu, Gânduri, vol. III, Ed. Moldova, 1993, p. 43).
Corect este să ne amintim că şi înainte de 1866 au existat voci şi acţiuni în planul unităţii teritoriale şi spirituale a naţiunii române. În 1795, Ioan Molnar Piuariu a înfiinţat, la Sibiu, „Societatea filosofică a naţiunii române”, în care A. Papiu-Ilarian sesiza primul vlăstar al Academiei Române de mai târziu. După un sfert de secol, Dinicu Golescu a fondat, la Braşov, „Societatea Literară”, reorganizată ulterior la Bucureşti, cu ajutorul lui Ion Heliade Rădulescu (scriitor, filolog, om politic, membru fondator şi primul Preşedinte al Academiei Române, 1867-1870). Concomitent apare la Sibiu, prin efortul lui Ion Heliade Rădulescu, „Gramatica românească”, volum în al cărui cuvânt de deschidere se propune înfiinţarea unei academii care să se preocupe de literatura română şi de limba română şi să realizeze dicţionarul limbii române.
În 1861 s-a înfiinţat, tot la Sibiu, „Asociaţiunea transilvăneană pentru literatura română şi cultura poporului român” (ASTRA) – printre membri se numărau Mihail Kogălniceanu (istoric, scriitor, publicist, om politic, membru titular (1868) şi Preşedinte (1887-1890) al Academiei Române) şi Gheorghe Sion (scriitor, membru titular din 1868), Alexandru Odobescu (scriitor, istoric, membru titular al din 1870), Constantin A. Rosetti (scriitor, publicist, om politic, membru fondator al Academiei Române). Spre cinstea ei şi a celor care o susţin, ASTRA există şi astăzi, şi este prezentă în toate regiunile României Mari…
Toate aceste acte de afirmare a idealurilor naţionale au pregătit climatul potrivit pentru naşterea unei instituţii solide, care să deţină forţa de a concentra în jurul său marii cărurari ai poporului român. Raportul din 1866 al Ministrului instrucţiunii publice şi cultelor, Constantin A. Rosetti, prin care se solicita crearea „Societăţii Literare Române” este, fără îndoială, impresionant şi înălţător – el afirma că societatea urma „să dea ţării într-un viitor apropiat cele două coloane ale templului său literar: gramatica şi dicţionarul limbii”.
În Analele Academiei Române există – mărturii preţioase peste ani şi vremuri – dezbateri şi reflectări ale luptei active a membrilor săi pentru susţinerea unităţii culturale a românilor. Sub cupola Academiei Române s-au rostit, timp de decenii, cele mai vibrante discursuri, s-au evocat, cu profunde şi sincere trăiri patriotice, faptele eroice ale poporului nostru şi, mai ales, s-a afirmat hotărârea de a apăra valorile morale ale neamului nostru.
Onorând actul unirii, Academia Română expedia următoarea telegramă: „Academia Română, care reprezintă, de la întemeiere, unitatea culturală a românilor de pretutindeni, trimite salutul ei frăţesc Comitetului Naţional şi Adunării, care a proclamat unirea politică a Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu Regatul, realizând prin actul lor gîndul statornic al neamului nostru” – semnatari: Grigore Antipa (biolog, ihtiolog, oceanolog, zoolog, ecolog, membru titular din 1910), Victor Babeş (medic, bacteriolog, membru titular din 1893), Ioan Bianu (filolog, membru titular din 1902, Preşedinte al Academiei Române 1929-1933), Ioan Bogdan (istoric, filolog, membru titular din 1903, Ovid A. Densuşianu (filolog, lingvist, folclorist, istoric literar, membru titular din 1918), Alexandru I. Lapedatu (istoric, om politic, membru titular din 1918, Preşedinte al Academiei Române 1935-1938), Simion Mehedinţi (geograf, membru titular din 1915), Iacob C. Negruzzi, Dimitre Onciul (istoric, membru titular din 1905, Preşedinte (1920-1923) al Academiei Române), Vasile Pârvan (arheolog, istoric, membru titular din 1913), Petru Poni, Gheorghe Ţiţeica (matematician, membru titular din 1913) (Cristofor I. Simionescu, op. cit., p. 45).
Aceste nume se regăsesc în cărţile de biologie, medicină, chimie, geografie, arheologie şi istorie, literatură şi filologie, matematică, sunt nume care semnează volume din biblioteca personală şi la auzul cărora ar trebui să ne plecăm fruntea – pentru că cei care le-au purtat au scris pagini din istoria noastră atât de încercată…
Academia Română a menţinut, sprijinit şi dezvoltat spiritul unităţii, încurajându-se permanent publicarea operelor care serveau acestei cauze. La 1 decembrie 1918, Academia Română avea în rândul ei cele mai semnificative personalităţi culturale şi ştiinţifice ale vremii şi, foarte important, aceste personalităţi proveneau din toate regiunile locuite de români.
În prima sesiune generală a Academiei Române de după Marea Unire, Dimitre Onciul l-a omagiat pe Mihai Viteazul şi a apreciat că idealul acestuia a însufleţit „generaţiunile ce s-au succedat, până la înfăptuirea lui după trei secole de stăruinţă în sperarea şi credinţa mântuirii ce va să vină”. În aceeaşi sesiune, după cuvântul secretarului general Iacob C. Negruzzi, marele istoric Nicolae Iorga a rostit cuvântul de bun venit adresat colegilor care nu mai aveau de trecut graniţa, îndemnându-i să se manifeste liber, „fără nici o teamă de răspundere faţă de vreun stăpân străin”. Tot Nicolae Iorga afirma: „Academia noastră întemeiată pentru restrânse scopuri de ortografie, de dicţionar, de adunarea materialelor istorice, se preface prin aceeaşi misterioasă şi irezistibilă forţă, oricare ar fi rezistenţele individuale, într-un organ de rostire făţişă şi energică a credinţei în necesara unitate naţională” (Cristofor I. Simionescu, op. cit., p. 47).
Toate acestea reprezintă doar câteva frânturi selectate din discursurile şi acţiunile membrilor Academiei Române. „Analele Academiei Române” şi „Istoria Academiei Române”, operă magistrală a academicianului Dan Berindei, reunesc parcursul Academiei Române în istorie şi relatează, cu exactitate, contribuţia acestei instituţii fundamentale a naţiunii române, prin membrii ei, intelectuali de marcă, destoinici şi patrioţi, la înfăptuirea unirii din anul 1918.
Academia Română a avut, încă de la înfiinţare, rolul de a promova creaţia literară şi ştiinţifică, de a răspunde de limba română (prin stabilirea ortografiei, gramaticii şi elaborarea dicţionarului limbii române), de istoria românilor şi de a sprijini cultura şi spiritul naţional, demonstrând, prin întreaga sa activitate, timp de 151 de ani, poziţia sa vizionară, îndreptată spre susţinerea unităţii teritoriale, culturale şi spirituale a poporului român. Contribuţia elitei intelectuale la realizarea visului de secole al românilor reprezintă un exemplu de înţelepciune, patriotism şi tenacitate desfăşurate timp de jumătate de secol şi încununate cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918.
Notă. Mormântul lui Ion G. Sbiera (membru fondator al Academiei Române) şi al lui Dimitre Onciul (Preşedinte al Academiei Române 1920- 1923) aflate în cimitirul român din Cernăuţi au fost vandalizate, în urmă cu ceva ani, ca şi multe alte morminte – inclusiv cele ale altor opt membri ai Academiei Române. Prin eforturile comunităţii de români din Cernăuţi, însufleţite de domnul Vasile Tărâţeanu (poet şi gazetar, membru de onoare al Academiei Române din 2011) a fost refăcut mormântul lui Ion G. Sbiera, iar prin contribuţia personală a autorului acestui articol a fost refăcut mormântul lui Dimitrie Dan (folclorist, istoric (1856-1927), membru corespondent al Academiei Române din 1904) şi a început refacerea mormântului lui Dimitre Onciul. Celelalte aşteaptă contribuţii ale românilor din România Mare – cei care se odihnesc acolo nu mai au, de mult timp, rude în viaţă.
