Ioan-Aurel Pop: Un element definitoriu al identităţii româneşti
Împărtăşindu-ne mereu din seva acestor „locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor”, se cuvine să ducem mai departe marea învăţătură a savanţilor de spiţă veche şi – cum spunea Vasile Pârvan – „să-i slăvim pe daci pentru vitejia lor şi să-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”
Ultima iniţiativă protestantă în materie de tipărituri româneşti se leagă de episcopul Mihai de Turdaş, numit şi Tordaşi (superintendent calvin al românilor), care, cu sprijinul lui Sigismund Báthory (catolic), tipăreşte „Vechiul Testament”, cunoscut sub numele de „Palia de la Orăştie” (1581-1582), prin munca 
fiului lui Coresi, Şerban şi a diaconului Marin. În prefaţa „Paliei” predomină forma „român” şi „românesc” (doar o dată se foloseşte „rumâni”). În ziua terminării „Paliei” (14 iulie 1582), Mihai de Turdaş se adresează enoriaşilor printr-o enciclică în limba latină, recomandându-le să citească în limba română (Encyclica episcopi Valachici in Transsilvania), de fapt versiunea latină a finalului prologului Paliei: …Ego, Tordas Mihaly, electus in Transsilvania Romanorum Episcopus… in lingua Romana… in linguam Romanam vertimus, et eos vobis, fratribus Romanis, ita legendos donamus… confratribus Valachis… confratribus Romanis. Prin urmare, superintendentul (cum îl numeau oficialii Transilvaniei) şi episcopul sau vlădica (cum îl numeau şi socoteau românii) Mihai de Turdaş se cheamă pe sine „episcopul romanilor”, numeşte limba sa şi a enoriaşilor „limba romană”, se adresează credincioşilor săi cu formula „fraţi (confraţi) romani” etc., ceea ce arată că, în epocă, se crease o sinonimie perfectă între termenul latinesc de Romanus şi cel românesc de „român” („rumân”). Cel mai important lucru, în contextul de faţă, este că formula „episcopul românilor” este tradusă în latineşte prin episcopus Romanorum. Să mai notăm că, în acelaşi text, se folosesc în paralel, pentru a-i denomina pe români, formele de Valachus şi de Romanus, ceea ce arată perfecta lor sinonimie, ca şi obişnuinţa mai recentă de a le folosi concomitent. Cel mai important lucru este însă dat de aceea că, în unele texte interne transilvane în limba română, romanii sunt desemnaţi ca 
români, iar, în unele texte interne în latină, românii apar ca romani. Prin urmare, originea romană a românilor este subînţeleasă, din moment ce ei sunt numiţi romani, iar limba lor romană. Anton Verancsics sau Verantio (1504-1573), dalmat, de fapt croat maghiarizat, cu studii la Padova, prepozit al capitlului Transilvaniei, secretar regal, episcop de Pécs, episcop de Alba Iulia, ajunge la cele mai înalte demnităţi, precum cea de arhiepiscop de Strigoniu (Esztergom), vicerege al Ungariei habsburgice şi cardinal. I-a cunoscut direct pe români şi a scris despre ei, bazat mai mult pe experienţa personală decât pe scrierile umaniştilor: „Valahii îşi trag originea de la romani… Lăsând la o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba lor valahă spun: Oare ştii romana?, sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: Dacă este roman?”. Verancsics spune că termenul de vlah are origine slavă şi înseamnă deopotrivă român şi italian, ceea ce este încă o dovadă a latinităţii românilor. Nu este de acord cu provenienţa lui vlah din numele presupusului general Flaccus, ci spune că românii sunt romanici prin trecutul Daciei romane, prin limbă şi prin nume. Este unul dintre numeroşii autori care atestă felul cum se numeau pe sine românii în secolul al XVI-lea: „Valahii, care se numesc pe sine romani” (Valacchi, qui se Romanos nominant). Fireşte că valahii nu se numeau atunci romani, ci români, dar asemănarea era izbitoare pentru oricare cunoscător, iar posibilitatea redării etnonimului intern în latineşte este doar prin forma Romanus.
Wolfgang Kowachoczy (circa 1540-1594), cancelarul lui Ştefan Báthory, a lăsat o scriere de actualitate politică (De administratione Transylvaniae Dialogus…, Cluj, 1584), spune, în forma dialogului dintre persoane fictive, că valahii, care se dădeau drept romani în mod obişnuit, erau urmaşii romanilor, în vreme ce limba românilor ar fi mai aproape de latină decât italiana. În acest dialog, personajul Philodacus îi apără pe români, iar Eubolus îi defăimează.
Szamosközi István, maghiar transilvănean, cu numele latinizat Stephanus Zamosius (cca. 1565-1612), în ale sale Analecta lapidum…, scrie că românii sunt urmaşii romanilor (colonia romanilor s-a transformat în neamul românilor), că această descendenţă e atestată de limba lor, desprinsă din latină, la fel ca limbile italiană, spaniolă şi franceză: „Vechea limbă latină s-a topit în patru dialecte speciale şi foarte deosebite, în italiană, franceză, spaniolă, română, în care urmele unicei limbi latine strălucesc drept dovezi indubitabile”. El mai adaugă că românii se numesc pe sine romani (Quin etiam sese adhuc Romanos appellant). După impunerea stăpânirii principelui român Mihai Viteazul asupra Transilvaniei, opinia lui Zamosius – profund afectat de marile evenimente de atunci – se schimbă, iar admiraţia faţă de români este înlocuită cu ura. Acum el spune că nu romanii (retraşi la sud de Dunăre în secolul al III-lea al erei creştine), ci dacii romanizaţi, trăitori vreme de două secole sub jugul romanilor, au păstrat limba latină, care s-a transformat apoi în română. Această teorie, în fond, nu este foarte departe de realitate, dar, pentru umanistul afectat de stăpânirea românească din Transilvania anilor 1599-1600, ea are un tâlc aparte: românii nu trebuie să fie urmaşii nobililor şi civilizaţilor romani, ci ai barbarilor daci, fie ei şi romanizaţi.
Valentin Franck von Franckenstein (1643-1697), în lucrarea Breviculus originum nationum et praecipue Saxonicae in Transylvania (1696-1697, Sibiu şi Cluj), combătând teoria originii dacice a saşilor, spune despre români: „În afară de pomenitele naţiuni principale ale Transilvaniei, despre care am vorbit până acum, mai vechi sunt Valachii, pe care odinioară, în latină, îi numeam romani, în ungureşte Ola, cu un nume provenit din Italia (căci ungurii îi zic italianului Olasz, iar Italiei Olasz Orszag): corect, în germană, Valachus este Walach, în germana săsească este Bloch, de unde s-a născut numele Blaccilor. Iar aceiaşi Valachi se cheamă pe sine Rumun, ceea ce înseamnă Roman”.
Istoricul sas Martin Schmeitzel (1679-1747), profesor la Universitatea din Halle, în cursul său predat studenţilor, arată că, după retragerea aureliană, coloniile romane au rămas în Dacia şi că din acestea se trag românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Aceşti români – mai spune autorul – se numesc pe sine Rumunyos, dovadă că se simt romani, fapt confirmat de limba, obiceiurile şi de credinţele lor.
Inochentie Micu (1692-1768), ales în 1728 şi numit episcop în 1729, la vârsta de 37 de ani, scrie: „Deşi naţiunea noastră, după intrarea ei cu Traian în această Dacie, sub felurite împrejurări ale timpurilor, în felurite chipuri a fost apăsată…”, ceea ce dovedeşte conştiinţa latinităţii. În ideea aceasta, spune D. Prodan, episcopul va fi fost „nu puţin” întărit de Hronicul lui Dimitrie Cantemir, manuscris (în copie) cumpărat de el la Viena, de la un negustor care-l adusese de la St. Petersburg. Se va fi bucurat învăţăcelul transilvănean să vadă că principele cărturar îi numea pe valahi romani. În memoriile lui Inochentie Micu, numele poporului său apare sub forme semnificative: Romano-Valachi, populus Romano-Valachicus, natio Romano-Valachica, fapt care era menit să sublinieze nu numai sinonimia perfectă dintre cele două denumiri, ci şi faptul că naţiunea română era cea mai veche naţiune din Transilvania, locuind acolo neîncetat din timpurile lui Traian. Inochentie Micu (cel care s-a convins, în exil fiind, că „nu poţi învia cu adevărat decât din pământul patriei”) şi-a văzut confirmate convingerile despre numele şi latinitatea românilor de către Dimitrie Cantemir, dar nu a avut nevoie de scrierile ilustrului principe ca să-şi formeze aceste convingeri, cum s-a crezut de către unii. Din generaţia următoare lui Inochentie Micu, face parte Gherontie Cotore (circa 1720-circa 1774), precursor al Şcolii Ardelene, care scria la 1746: … Fiind şi noi sânge adevărat a Râmleanilor, cu cât strămoşii noştri în vriamia împăratului Traian de-acolo s-ar fi prelins în părţile aceştia. La românii din toate cele trei ţări a existat din vechime, la nivelul elitei cel puţin, o conştiinţă latentă sau manifestă a romanităţii, argumentată iniţial prin nume, prin limbă şi prin amintirea vagă a „descălecatului dintâi, de la Traian, împăratul Romei”. Din secolul al XVII-lea încoace şi, în mod sistematic, de la Dimitrie Cantemir, această convingere a romanităţii a fost confirmată ştiinţific, prin argumente din câmpul cercetării istorice, arheologice şi filologice.
De la Şcoala Ardeleană încoace, nimeni nu a mai putut scrie istoria românilor fără abordarea romanităţii acestora. Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu, în ciuda obturării intenţionate a rolului dacilor în etnogeneză, au pus bazele tratării ştiinţifice a originii romane a românilor şi a latinităţii limbii române. Generaţiile următoare de savanţi transilvani (în sens larg, incluzându-i aici şi pe bănăţeni, maramureşeni etc.) – de la Damaschin Bojincă, Florian Aaron, Timotei Cipariu, Aron Pumnul, August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Gheorghe Bariţiu şi până la Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, David Prodan Constantin şi Hadrian Daicoviciu, Ioan I. Russu etc. – au studiat, cu cel mai mare respect pentru adevăr, tema etnogenezei românilor şi a glotogenezei românei, aducând mereu noi şi irefutabile argumente pentru latinitate. Mai mult, cei mai de seamă istorici, arheologi şi lingvişti români din toate timpurile şi din toate locurile – de la Dimitrie Cantemir şi Bogdan Petriceicu Haşdeu până la Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Petre P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu, Gheorghe I. Brătianu, Alexandru Rosetti, Andrei Oţetea, Alexandru Graur, Iorgu Iordan, Dionisie Pippidi – cei mai mulţi membri ai Academiei Române, au ilustrat de-a lungul prodigioaselor lor cariere acelaşi lucru. Ardelenii au avut – este drept – „obsesia” latinităţii, dar această „obsesie”, dincolo de faptul că le-a ocrotit şi salvat prin secole fiinţa, s-a dovedit, în linii mari, conformă cu realitatea. „Prelingerea” noastră de la Roma pe acest „picior de plai” ne-a dat nu numai identitatea pentru vecie, dar ne-a înscris şi pe marea traiectorie a culturii şi civilizaţiei europene.
*
Fireşte, latinitatea este un element definitoriu al identităţii româneşti, dar românii, conform cercetărilor din epoca mai recentă (adică de vreun secol şi jumătate încoace), sunt un produs complex, în alcătuirea căruia au intrat şi traco-daco-geţii, apoi slavii, ca şi alte grupuri migratoare sau populaţii vecine, alăturate pe parcurs. Pe de altă parte, aşezarea geografică a românilor a făcut ca, pe lângă elementele identităţii de sorginte occidentală – numele, originea romană, limba neolatină, creştinarea în haină latină etc. – aceştia să aibă biserică bizantină, să fi avut ca limbă a cultului, a cancelariilor şi a culturii slavona, să fi scris cu alfabet chirilic secole la rând şi să fi fost influenţaţi de civilizaţiile sud-est europene, de factură slavo-bizantină şi, de la o vreme, chiar turcească. Sub aspectul adevărului istoric, este corect să cunoaştem şi să cultivăm toate aspectele sau componentele identităţii româneşti, aşa cum au făcut marii creatori din perioada modernă, prin operele lor, între care cea a lui Mihai Eminescu rămâne definitorie şi exemplară.
Componenta romană (latină) a rămas însă mereu fundamentală şi, mai ales după căderea Constantinopolului şi înaintarea otomană spre Dunărea Mijlocie, i-a păstrat pe români ancoraţi în civilizaţia europeană, creându-le premisele necesare sincronizării cu modelul de succes afirmat în Occident. Răsăritul european, epuizat de resurse interne şi sufocat de asalturi străine, şi-a pierdut mult din forţa sa de model de civilizaţie. Or, românii, cu toată nostalgia latinităţii lor, erau situaţi sub aspect geografic şi prin câteva componente de civilizaţie în modelul bizantin, intrat în amurg. Alte popoare din jur, deşi nu aveau origini vest-europene şi nici nu vorbeau limbi romanice sau germanice (polonezii, ungurii, cehii, slovacii etc.), s-au aflat prin spiritualitatea lor, de timpuriu, în cadrul unor modele de sorginte occidentală (catolice şi apoi şi protestante). Când au devenit evidente apusul Răsăritului şi zenitul Occidentului, românii aveau, prin câteva dintre formele lor de cultură şi de civilizaţie, un handicap de câteva secole, greu de recuperat. Dar, s-au afirmat destul de repede şi de viguros şi la români, alături de curentul/ curentele de inspiraţie răsăriteană, orientările de integrare/ reintegrare a românilor în modelul de succes, occidental. Toate puseurile autohtoniste, care au eludat latinitatea, ne-au împins spre experienţe perdante, spre reculuri sau letargii, pe când curentele care au privilegiat romanitatea noastră (tot autohtonă, şi ea) şi, implicit, legăturile cu Occidentul ne-au condus spre modernitate, spre competiţie şi eficienţă. Din secolul al XVIII-lea încoace, în urma pledoariei Şcolii Ardelene, am început să ne ajustăm fondul şi formele în acord cu Occidentul, de unde ne veneau rădăcinile. Şi chiar dacă nu veneau toate aceste rădăcini de acolo, educaţia în spiritul romanităţii a însemnat educaţie în spiritul modelului occidental.
Toată elita intelectuală străină şi românească de specialitate s-a format şi şi-a format emulii, pe baza unor laborioase şi incontestabile cercetări, întru latinitatea românilor. Cum să ne lăsăm amăgiţi ca intelectuali şi să nu mai credem că „ne-am prelins” de la Roma (după expresia poetică a lui Gherontie Cotore) – în sens generic – în aceste locuri, din moment ce toţi savanţii care contează ne-au spus şi ne spun, fără ezitare, acest lucru? Am abordat această temă – un loc comun pentru noi – cu o motivaţie reală: în anii din urmă, asalturile mediatice agresive şi semidocte contra romanităţii românilor sunt tot mai dese şi mai insidioase. Iar unii români sunt tentaţi să plece urechea la anonime voci de amatori dezorientaţi şi mânaţi pe căi rătăcite, care vor să „revoluţioneze” cunoaşterea, din lipsă de preocupări serioase sau de specializări reale. Academia Română, prin specialiştii săi de cea mai înaltă clasă, are datoria, conform statutului şi rolului său în societate, să vegheze asupra adevărului din ştiinţe şi asupra valorii produselor artistice, demascând impostura, pseudo-ştiinţa, diletantismul. Este greu de înţeles şi de receptat cum s-au născut şi menţinut aici românii, dar cât de fascinant poate să fie latinitatea noastră, atunci când cuvântul vine de la cei îndreptăţiţi să-l aibă, prin specializare şi erudiţie!
Prin urmare, împărtăşindu-ne mereu din seva acestor „locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor”, se cuvine să ducem mai departe marea învăţătură a savanţilor de spiţă veche şi – cum spunea Vasile Pârvan – „să-i slăvim pe daci pentru vitejia lor şi să-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”.
