Doamnă a ştiinţei româneşti, academicianul Maya Simionescu este profesor asociat la universităţi din străinătate precum Yale, Columbia (SUA) şi McGill (Canada), Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din ţară, director‑fondator al Institutului de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu” din Bucureşti, preşedinte al secţiei de biologie al Academiei Române, copreşedintele Consiliului Ştiinţific al SIMCR (Societatea Internaţională de Medicină şi Chirurgie Regenerativă).
Personalitate complexă în domeniul biologiei celulare, Domnia Sa crede cu tărie că cercetarea ne poate ajuta să devenim parteneri egali cu cei în laboratoarele cărora se pritocesc Premiile Nobel.
Unitatea fundamentală a vieţii
Mihaela Helmis: Între acest microscop minuscul pe care‑l aveţi pe birou, doamnă academician Maya Simionescu, şi marea sală frigorifică sau laboratoarele pe care le‑am văzut venind încoace, între primul gând al dvs. şi un impresionat CV al specialistului care sunteţi şi pe care îl cunoaştem cu toţii, e o viaţă de căutare, de înţelegere a tainelor lumii. Pentru că sunt cunoscute destule dintre acestea, să marcăm câteva dintre momentele despre care aţi vorbit mai puţin în cariera dvs.
Maya Simionescu: Momentele nodale sunt câteva şi sunt foarte importante pentru viaţa şi pentru munca mea de cercetare… Nici nu e muncă, e implicarea mea în înţelegerea viului şi a celor din jur. Cred că un moment important – să încep cronologic…, se cuvine să încep cu părinţii mei, care au dorit foarte mult să merg la facultate şi să învăţ. Mama totdeauna îmi spunea că pot să fac lucruri mai bune. Apoi, la Facultatea de biologie, am avut şansa ca în anul V profesorul Şanta, profesor de fiziologie animală, să mă trimită să‑mi fac teza de licenţă la Institutul de Endocrinologie,
pentru că a simţit că eu vreau să fac cercetare biomedicală. Şi m‑a trimis la profesorul Milcu, la Institutul de Endocrinologie, ceea ce a fost o şansă. Profesorul Milcu m‑a primit, m‑a invitat să lucrez împreună cu profesorul Vrăbiescu, doctorul – erau toţi foarte tineri – şi atunci cred că s‑a întâmplat, iarăşi, ceva important pentru viaţa mea. Doctorul Vrăbiescu a plecat din institut, s‑a dus la Institutul de Geriatrie; deci, am rămas fără „tutelă” şi m‑a acceptat sub tutela lui doctorul Nicolae Simionescu. Acesta a fost, iarăşi, un moment foarte important, pentru că eu acolo mi‑am făcut ucenicia, acolo am învăţat cum se face o cercetare, unde să depun eforturi, să nu mă sperii de rezultate, de eşecuri, de lucrurile care nu se întâmplă concret şi, dacă nu se întâmplă, să mă întreb de ce nu se întâmplă. Deci, toată partea aceasta de filosofie a unui cercetător pe care trebuie s‑o pună în orice face, în orice cercetare, am învăţat‑o acolo, lângă doctorul Nicolae Simionescu. Acesta a fost punctul nodal. Următorul venea după zece ani în care am lucrat la endocrinologie. A venit în vizită acolo profesorul George Emil Palade, care îl cunoştea pe doctorul Nicolae Simionescu. Iarăşi a fost un moment de cotitură, pentru că după ce am stat de vorbă cam trei sferturi de oră a plecat, dar după aproximativ un an a trimis o invitaţie să venim să lucrăm cu el pentru un an la Universitatea Rockefeller din Statele Unite. Vă daţi seama ce şansă pentru un tânăr ca mine, pe când aveam doar 10 ani în cercetare. Şi ultimul punct nodal este în ’79, când era mai rău la noi, atunci când Institutul pe care l‑am gândit şi regândit împreună cu Nicolae Simionescu timp de 10 ani a fost gata. Am venit în ţară în ’79, când situaţia era cea mai rea, dar a fost o provocare pentru noi să „batem sistemul”. Aceasta era deviza, „să batem sistemul”. Şi a venit anul 1989, când, bineînţeles, totul s‑a schimbat şi la noi.
V‑aş opri puţin pentru că am pomenit acest mic microscop şi am trecut pe lângă sala care se cheamă „microscopul electronic”. Aici cred că se întâmplă miracolul şi ar trebui să ne ajutaţi să înţelegem ce vedeaţi, ce se putea vedea, ce aţi văzut prima oară prin acest microscop cu lamele pe care cred că le putem produce fiecare dintre noi, şi ce puteţi vedea astăzi. Ce salt s‑a făcut în prezenţa dvs., în timpul vieţii dvs. active?
Microscopul optic a fost foarte important. S‑au făcut nişte descoperiri extraordinare datorită inteligenţei oamenilor care, uitându‑se la un microscop cu o mărire mică, de 200, 400, 600 de ori, au reuşit să descifreze nişte organele într‑o celulă. Şi aşa a descoperit Golgi, un complex care‑i poartă şi numele, „complexul Golgi”, un italian foarte iscusit care, la microscopul optic, a descoperit două sau trei organele dintr‑o celulă. Instrumentul a fost excepţional pentru oamenii care erau înzestraţi să vadă dincolo de microscop şi să‑şi imagineze ce‑i acolo. Cheia e să simţi şi să vezi miracolul. Şi şi‑au imaginat foarte bine. Dar la un moment dat acest instrument şi‑a atins limitele; era o cutie neagră, nu se mai putea vedea nimic în celulă la mărirea pe care o producea microscopul optic. Şi atunci a apărut tehnologia extraordinară a microscopului electronic, care poate să mărească de 500.000 de ori, până la un milion,
V‑aş opri puţin pentru că aţi numit celula şi organelele. Luaţi‑ne acolo, în lumea aceea. Ce reprezintă organelele în celulă? Ne aflăm ca într‑un… sat, nu?, care „populează” celula?
Celula, cum învăţăm toţi la şcoală, este unitatea fundamentală a vieţii. În ce sens? Celula poate să trăiască singură, are tot ce‑i trebuie să trăiască singură. Dacă vreţi, putem s‑o comparăm, s‑o echivalăm cu organismul uman. Celula poate să respire, să producă energia de care are nevoie ca să trăiască, să se înmulţească, să‑şi îndeplinească funcţia; fiecare celulă are o funcţie bine definită, deci organelele sunt aceste mici compartimente din interiorul celulei, şi sunt compartimente închise – foarte interesant – sunt închise, pentru că numai într‑un compartiment se poate concentra o funcţie. Deci, găsim „compartimentul” Golgi, compartimentul reticulului endoplasmic, nucleul ş.a.m.d. Putem spune că celula, în mii şi mii de ani de evoluţie, a ştiut să‑şi compartimenteze interiorul, încât să poată trăi singură, „de bunăvoie şi nesilită de nimeni”.
Celula vie în anumite condiţii de mediu poate să facă toate aceste lucruri…
Absolut, şi vorbim de celulă în condiţii fiziologice. Dacă iei o celulă, o pui într‑un vas de cultură şi îi dai acolo nutrienţi şi oxigen, ca să respire, să elimine bioxidul de carbon, îi pui nutrienţi să mănânce, să aibă destul, ea poate să existe acolo luni de zile. De altfel, aşa se şi lucrează, în „tehnica culturii de celule”, şi se lucrează pe ele foarte mult pentru că sunt foarte importante în cercetare. E foarte inteligentă celula.
Şi dacă am intra împreună la microscopul electronic, ce se lucrează acum acolo?
Există un proverb foarte potrivit: seeing is believing, a vedea înseamnă a crede. Tot ceea ce faci în biologia celulară, ca să înţelegi biologia unei celule, e o combinaţie de tehnici. La ora actuală se folosesc foarte multe tehnici: de biochimie, de fiziologie a celulei pentru a vedea cum funcţionează, ce componente există şi aşa mai departe. Alta este microscopia electronică, în care vezi componentele, vezi celula, vezi ce se întâmplă cu ea. La ora actuală sigur că cercetarea în biologie celulară a evoluat extraordinar şi atinge teritorii noi. Vorbim despre nanomedicină, de pildă, despre medicina regenerativă… Sunt două teritorii extraordinar de interesante, în care, de obicei, celula, unitatea fundamentală a vieţii, are rolul principal. În ce sens? În anumite condiţii, anumite celule sunt capabile să regenereze o zonă dintr‑un organ afectat. Inima, de exemplu, infarctul. Toată lumea luptă ca să poată trimite acolo nişte celule suşă, celule stem, care să atingă locul respectiv şi acolo, într‑un fel, fie ele transformându‑se, fie eliberând factori, să recupereze zona afectată de infarct. Ne dăm seama că ar fi absolut extraordinar. Ca şi la gonartroză sau la orice deteriorare a organismului, există această armată de celule care încearcă să recupereze zona sau să recupereze funcţia normală. Noi încercăm să le folosim şi la noi în ţară, şi la noi în institut, aşa cum se întâmplă în lumea întreagă. La ora actuală celulele acestea suşă, celulele stem sunt foarte mult studiate. Cred că acum e o perioadă de platou în cercetare, dar va izbucni sigur. Pentru că cercetătorii au nişte minţi speciale şi sigur vor găsi calea în care aceste celule să facă o funcţie specială, pentru că rolul lor este de regenerare. Şi la noi în institut s‑au făcut şi se fac nişte cercetări foarte interesante în care o anumită celulă suşă, celula stem, am vrut şi vrem s‑o transformăm într‑o celulă care să omoare celulele bolnave: să o trimiţi la locul faptei şi ea să acţioneze ţintit. E un proiect foarte frumos. Sigur că va dura, dar până la urmă ori la noi, ori în altă parte sigur se va face.
Biologia celulară şi moleculară în slujba sănătăţii omului
În felul acesta mi‑aţi captivat cu totul atenţia şi sunt împreună cu dvs. în punctul acela în care biologia, cercetarea fundamentală, se întâlneşte cu marea dorinţă de a ajuta omul, de a face bine omului, de unde şi denumirea institutului pe care‑l conduceţi de atâta vreme.
Da, deviza institutului nostru este „biologia celulară şi moleculară în slujba sănătăţii omului”. Biologia celulară se aplică în toate domeniile: şi în agricultură, şi în agronomie, şi în medicina veterinară; deci, biologia celulei pe care o studiem o fac foarte mulţi în domeniile respective. Noi o facem în legătură cu medicina şi cu cercetarea bio‑medicală. Şi al doilea lucru care merită menţionat tot ca domeniu nou şi extraordinar este nanomedicina, cu alte cuvinte, folosirea unor particule mici, foarte mici, pe care să le „inginereşti” atât de bine, încât să ducă un medicament la locul‑ţintă. Deci, ţintirea specifică a medicamentului. Când luăm o aspirină sau când luăm orice medicament clasic, trebuie să luăm o cantitate destul de mare ca să se ducă la locul-ţintă. Dacă ne doare capul, medicamentul se duce în tot corpul şi ajunge şi la neuroni, şi ajunge şi la creier. Visez la momentul când o să reuşim – pentru că cercetarea noastră merge în paralel cu cercetarea din lume – să trimitem un medicament ţintit la o celulă bolnavă, la o celulă canceroasă, la celulele tumorale, la celulele care fac ateroscleroză. Ai o zonă în care celulele bolnave ar trebui, doar ele!, să primească medicamentul, ori asta este nanomedicina şi ţintirea specifică a medicamentelor, să se ducă specific la locul ţintă. La aceasta lucrăm şi noi şi ne place foarte mult; avem şi nişte rezultate. Am tineri excepţionali în institut, tineri şi foarte tineri (toţi suntem tineri!) care lucrează şi au nişte rezultate excepţionale. Cercetările sunt dificile, sunt foarte dificile. Să ne gândim că trebuie să faci particula respectivă să aibă două calităţi: în interiorul ei să aibă medicamentul sau ataşat de ea să aibă medicamentul pe care vrei să‑l ţinteşti, şi o moleculă care să recunoască celula bolnavă. Prin urmare, trebuie să aibă pe suprafaţă un dirijor care o duce la celula bolnavă şi să ducă şi medicamentul. Nu sunt uşoare experimentele şi cer foarte multă inteligenţă a cercetătorilor.
Dvs. ne‑aţi dus într‑un domeniu care în ultima vreme ne‑a fost mai mult adus în atenţie. Se petrec acum nişte fenomene care presupun pentru noi toţi intrarea în laborator pentru a înţelege ce se petrece. Ne‑aţi descris celula. Să aflăm din punctul dvs. de vedere şi din poziţia în care vă aflaţi aici, la institut, ce se petrece în celulă atunci când vine un agresor precum noul coronavirus şi, de fapt, cum anume se explică această vaccinare, prin ARN‑mesager, cu „mesaj” în punctul în care a venit, s‑a instalat invadatorul? Mă refer, desigur, la boala provocată de noul coronavirus.
Coronavirusul, SARS‑COV‑2 se numeşte, şi virusurile în general nu sunt vii: sunt la limita dintre viu şi neviu. Ele nu pot trăi independent ca o celulă, deci nu sunt capabile de reproducere şi nu pot trăi singure, şi atunci caută o celulă vie pe care o deturnează, intră în celulă şi o obligă să reproducă virusul. Numai astfel se poate înmulţi. Virusurile, cum e şi acest nou coronavirus, trebuie să se lege de ceva, trebuie să găsească ceva de care să se lege ca să intre în celule. Şi acel ceva se numeşte receptor. Acest receptor există pe toate celulele. Are altă funcţie receptorul respectiv, dar el există pe toate – pe unele mai mult, pe altele mai puţin. Există pe epiteliul olfactiv; există pe epiteliul bucal; în gură, în nas. De aceea ni se spune să purtăm măştile şi pe nas, pentru că virusul se plimbă prin atmosferă, circulă, intră în nas sau în gură, unde găseşte receptorul, şi din momentul acela începe infecţia.
Înmulţirea, de fapt.
Şi înmulţirea. El intră în celulă prin acest receptor şi pe urmă e ca un terorist: deturnează mecanismele celulare ca să‑l reproducă pe el. Îl reproduc, îl trimit în afara celulei şi se duce şi infectează alte celule. Acesta este unul din lucrurile foarte virulente, care a făcut ca această pandemie să fie atât de gravă, pentru că intră în celulă, se înmulţeşte repede, celulele se distrug, el iese din celulă, infectează altele şi altele; şi cel mai rău e că intră şi în sistemul circulator, în sânge, iar din sânge se duce la toate organele. De aceea avem afectarea rinichiului, a inimii ş.a.m.d. Apoi complicaţiile acestei „înmulţiri”… Receptorul respectiv există în număr mai mare în cei care au, cum se spune, comorbidităţi. Adică au diabet, de pildă. Acest receptor e în număr mai mare pe celulele respective şi atunci sigur că infecţia e mai profundă, mai agresivă.
Vaccinul ARN‑mesager e principiul
Până să apară acest agent cu care ne luptăm fără să ştim exact nici când vine, nici când se aşază, nici cât de tare ne va afecta, cercetarea medicală, de fapt, interdisciplinară, avea un alt inamic care n‑a dispărut, şi mă refer, evident, la cancer. Şi atunci înţeleg că a fost folosită ştiinţa de până în acest moment pentru ca mesagerul să ajungă în celulă, ARN‑mesager se numeşte! Dar să facă, ce anume?
Sunt foarte importante studiile privind folosirea vaccinului ARN‑mesager în cancer. Ce este comun în celulă? Celula funcţionează cu anumite mecanisme care îi permit să trăiască, să respire, să se înmulţească ş.a.m.d. Acestea sunt comune în toate celulele, şi în celula normală, în condiţii fiziologice obişnuite, şi în celula canceroasă, şi în celula care este invadată de virus. Virusul atacă aceste mecanisme. Virusul, în celulă, alterează aceste mecanisme, şi atunci nu e surprinzător că un vaccin sau „vaccinul”, să zicem în ghilimele, se foloseşte şi împotriva celulei canceroase, şi împotriva celulei invadate de virus sau a bolii provocate de virus. Vaccinul ARN‑mesager este scheletul, e principiul. Sigur, nu acelaşi vaccin îl folosim şi contra cancerului, şi contra virusului. Principiul este următorul: vaccinurile ARN‑mesager învaţă celulele sistemului imun cum să producă proteina din virus. Corpul învaţă să producă proteina din virus care declanşează răspunsul imun. Deci, obligi sistemul imun, îi arăţi ceva care nu e al tău, şi obligi sistemul imun să se declanşeze, să funcţioneze, să supra‑funcţioneze. Vaccinul îl suprasolicită, dacă vreţi…
Este un fel de de funcţie nouă, indusă?!
Nu e nouă, dar este mult crescută. E ca şi cum forţezi un sistem să funcţioneze mai bine şi mai mult. Ce face el? Produce anticorpi. Şi atunci, în loc să producă anticorpi la nivelul la care se produc
în mod normal în organism, aduci această proteină străină şi‑l forţezi să producă foarte mulţi anticorpi. Mai mult decât atât, sistemul imun are două laturi extraordinare: una e să producă anticorpi, care omoară virusul, şi a doua este să aibă memorie. E un sistem de mai multe celule: unele dintre aceste celule memorează infecţia, îşi aduc aminte dacă se face o nouă infecţie, şi îşi propun fie s‑o anihileze, fie să n‑o lase să se producă, fie să o facă la nivel mult mai anemic; prin urmare, ne apără în continuare. Mi se pare ceva extraordinar: celule cu memorie, chiar au memorie. Celulele sistemului imun sunt de două feluri, ar fi cum le numim noi killer‑cells, celule care omoară şi celule care au memorie. Cele cu memorie sunt formidabile! La o nouă infectare răspunsul organismului este mult mai blând decât la prima; de aceea este important vaccinul, pentru că, încă o dată, stimulează, forţează, induce sistemului imun să ne apere. Aş face o comparaţie, apropo de vaccinul ARN contra cancer şi contra virusurilor. Aş vrea să‑l comparaţi cu o armă cu gloanţe, cu care tragi. Gloanţele însă diferă. Deci, arma e armă, tragi cu ea fie în celula canceroasă, fie în virus, dar gloanţele sunt diferite, nu sunt interşanjabile. Aşa‑zisele gloanţe pentru virus sunt făcute specific pentru a ataca virusul, iar cele pentru celula canceroasă specific pentru a ataca o moleculă de pe suprafaţa celulei tumorale. M‑am gândit că asta e o comparaţie cât de cât sugestivă şi corectă: armă cu gloanţe diferite! De bună seamă, e vorba de o metaforă.
În acest fel mi‑aţi dat răspuns legat de ceea ce v‑ar fi putut surprinde la început, în timpul studiilor dvs. care v‑au adus la specializarea de azi. Conducând un institut de cercetări al Academiei, ca membru titular, iată‑vă preşedinte al secţiei de ştiinţe biologice. Cum sunt împărţite sarcinile în cadrul secţiei dvs.?, şi cum stă cercetarea românească în acest domeniu?
Noi avem şansa să avem în cadrul secţiei patru institute bune, interesante şi diferite unul de altul: Institutul de Biochimie, Institutul de Speologie, Institutul de Biologie generală şi Institutul nostru de Patologie generală. Toate cele patru merg bine şi au nişte proiecte foarte frumoase şi interesante. Sigur că susţinerea financiară a acestor institute nu este extraordinară, este chiar subţirică, însă toate patru, fiind institute competitive, reuşesc să obţină fonduri de cercetare fie de la Comunitatea Europeană, fie de la Ministerul Cercetării din ţara noastră, fie din colaborări cu terţi. Fiind institute performante, sigur că se poate şi mai bine, sunt recunoscute. Proiectele sunt interesante şi foarte diferite, după cum vă puteţi imagina: speologia vs. biologia sau patologia celulară.
Proba timpului
S‑au acordat recent, în decembrie, premiile fiecăreia dintre cele paisprezece secţii ale Academiei Române, aşa cum se face de obicei, cântărind ce a fost mai valoros cu doi ani în urmă, pentru că lucrurile trebuie să se aşeze şi să fie confirmate. Între premiile secţiei dvs., două dintre ele nu au fost acordate. Poate ar trebui să aflăm de ce unele şi nu altele?
Suntem foarte exigenţi. Cercetările noastre trebuie să treacă proba timpului. Nişte rezultate foarte bune pe care le‑ai obţinut trebuie să stea un an, doi, trei, patru, să treacă proba timpului. Îmi vine acum în minte un exemplu, prof. George Palade a luat Premiul Nobel pentru cercetări făcute în urmă cu 25 de ani. La noi sunt cercetări bune, sunt lucrări bune şi în afara celor două pe care le‑am acordat. Totuşi, trebuie să aşteptăm încă un an, doi, trei, ca să vedem dacă timpul şi comunitatea ştiinţifică le confirmă. Ce înseamnă proba timpului? Să te citeze cei din străinătate, să spună: uite, am mers mai departe, ei au făcut până aici, mergem şi noi mai departe. Asta e proba timpului.
Să devii umărul pe care să urce cercetătorii următori, cum se spune…
Exact. Mi‑a scris odată un cercetător – nu‑l cunosc – următoarele: „Eu sunt unul din cei care au urcat pe umerii dvs. ca să văd mai departe”, ceea ce e minunat. Sau, iarăşi un sentiment foarte bun e când vezi că lucrările tale sunt citate după 25 de ani. Înseamnă ceva important acest detaliu, şi anume că a avut un rol: cărămida aia pe care se creşte inovaţia, performanţa e pusă temeinic. Cercetarea este ca Himalaya – poate pentru că totdeauna ne‑am dorit să ajungem acolo – da, cercetarea este ca escaladarea Himalayei. Mergi în grup până la primul platou; mai puţini urcă la al doilea, şi mai puţini urcă la al treilea, dar fiecare contribuie la escaladare. Fiecare contribuie cu ceva la cucerirea vârfului. Unul ajunge în vârf şi ia Premiul Nobel, dar toţi ceilalţi au contribuit la această performanţă. Să ştiţi că bucuria în cercetare este munca de zi cu zi. Experienţele aduc bucurie. Acesta e momentul plăcut, acesta este momentul într‑adevăr inspirat care te consumă cel mai mult, este momentul în care faci nişte experimente şi‑ţi ies nişte rezultate şi când încerci să le înţelegi. Şi dacă nu le înţelegi încerci din nou, sau înseamnă că… ai greşit ceva. De fapt, momentul foarte plăcut al cercetării e munca de zi de zi în laborator.
Cercetări precum cele pe care le‑a demonstrat, le‑a publicat un cercetător precum Valentin Zaharia spre ce au dus mai departe?
Valentin Zaharia este de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj. Deocamdată Premiul „Nicolae Simionescu” al Academiei Române l‑a luat pentru un număr de 16 articole în care descrie, studiază şi aduce argumente în evaluarea unor compuşi chimici cu activitate antiinflamatoare, antiproliferativă, anticanceroasă, antibacteriană şi antifungică. Deci, nişte compuşi care, cu specificitatea respectivă, sunt foarte importanţi pentru medicină şi industria farmaceutică. Asta a dovedit deocamdată pe culturi celulare. Dacă el va merge – şi va merge – mai departe, mi‑a scris şi mi‑a făcut plăcere că mi‑a scris, va merge mai departe cu experienţele acestea, care pot să fie foarte importante pentru că intră în cercetarea biomedicală, vizează compuşi farmaceutici care sunt anticancer, antifungici, antibacterie. Este extraordinar!
Elixirul tinereţii
Iar celălalt premiu?
A fost acordat doamnei cercetător dr. Violeta Ristoiu pentru o suită de lucrări care studiază mecanismele de generare şi menţinere a durerii neuropatice. E foarte interesant: durerea e produsă de activitatea excesivă a unor neuroni din sistemul nervos, periferic sau central. Violeta Ristoiu a studiat şi a publicat în reviste bune – amândoi au publicat în reviste bune, reviste cu factori de mare impact – despre mecanismele prin care neuronii contribuie la producerea neuropatiei diabetice dureroase. Poate avem o afinitate specială, dar altădată am putut premia lucrări şi din alte domenii, nu neapărat din cercetarea biomedicală. Aceeaşi cercetare mâine va fi aplicativă. Ideea că avem cercetare fundamentală şi cercetarea aplicativă ne ajută să despărţim nişte domenii.
La nivel teoretic, dar ele funcţionează împreună.
Absolut. Tot ceea ce azi e cercetare serioasă, vezi fundamentală, mâine va fi aplicativă: cu celulele stem, cu ţintirea medicamentelor, cu medicamentele anticanceroase etc.
Sunt, şi în cazul întrebărilor pe care le‑am gândit la întâlnirea noastră, lucruri care sigur funcţionează organic şi atunci deja aţi răspuns la câteva dintre ele. Vă rog să‑mi dezvăluiţi ce anume îi face pe cei din jurul dvs. să considere că aţi descoperit „elixirul tinereţii”. Ce anume din cercetare vă ajută sau ce în plus vă face să vă menţineţi vigoarea fizică, intelectuală, de cercetare şi curiozitatea?
Poate că sunt câteva fapte. În primul rând, nu‑mi las timp să îmbătrânesc. Am prea multe de făcut şi nu‑mi las timp să îmbătrânesc. În al doilea rând, nu port în mine niciun fel de sentimente negative: nu urăsc, nu invidiez; când mă doare ceva sau ceva nu‑mi place, sigur, caut, ca oricine, să dau la o parte negativitatea. Sigur că sunt lucruri care nu se uită, dar se dau la o parte şi atunci îţi păstrezi echilibrul. Nu te ajută să invidiezi sau să ai sentimente negative, pentru că le porţi în tine tu, nu celălalt. Echilibrul e cheia. Pacea. Liniştea sufletească. Să alegi lumina.
Vorbiţi despre înţelepciune.
Probabil.
Vă menţineţi în permanenţă activă şi aţi ajuns la înţelepciunea de a pune preţ pe ceea ce e cu adevărat important.
Se poate. Eu cred că, studiind atâta vreme aceste celule care mi se par extraordinare, absolut extraordinare – cât sunt de înţelepte! –, fără să‑mi dau seama, poate am învăţat eu însămi foarte multe de la ele. Chiar am învăţat. Celulele între ele se ajută, se protejează, comunică cu vecina sau comunică peste gard cu celule din îndepărtare, dar comunică – bineînţeles, prin semnale moleculare, în sensul acesta comunică; îşi trimit neîncetat semnale. Deci, au această capacitate de a trăi armonios, de a trăi în armonie. În celulă e un trafic extraordinar: trafic de proteine, de enzime, de vezicule. Şi între compartimente e trafic. Gândiţi‑vă la ceva foarte aglomerat, ca un orăşel mic care e foarte aglomerat, foarte activ. Fascinant.
Orăşel în care intră ceea ce ne susţine pe fiecare dintre noi şi din care iese ceea ce ar fi toxic sau nu ne mai e de trebuinţă…
Da, dar în acelaşi timp în traficul acesta din interiorul celulei există semnalizatoare. Nu „trec pe roşu”. Aşteaptă la culoarea galbenă şi folosesc numai culoarea verde când trebuie să funcţioneze.
Comunicarea în armonie şi respectarea regulilor.
Reguli stricte, fixe, respectate în condiţii normale. Dacă‑i alterezi un mecanism, biata celulă îşi pierde capul. Dar altfel, încă o dată, funcţionează în armonie şi poate că în felul acesta eu am învăţat de la ele să las la o parte tot ce este neimportant şi să rămân cu lucrurile importante din viaţă: să iubeşti, să munceşti, să ajuţi, să faci lucrurile bune pe care poţi să le faci, pentru că viaţa e scurtă; şi viaţa celulelor e destul de scurtă, fie vorba între noi. Şi trebuie să o foloseşti cu chibzuinţă, cu smerenie, cu grijă pentru ceilalţi, să dai, să laşi ceva în urmă. Cred că sunt lucruri pe care le‑am învăţat şi de la celule.
Studiezi celula şi ea te influenţează
Iată un factor epigenetic la care nu ne‑am fi gândit, dar uite, se învaţă prin simpatie, prin vecinătate.
Exact. Aşa cum îţi urmăreşti prietenii, de exemplu, sau cum te uiţi la oamenii care‑ţi plac, pe care‑i admiri din lumea întreagă pentru meritele lor, aşa urmăreşti şi celula şi te influenţează. Probabil e la fel cu oamenii din jur şi cu propriile tale celule care te ţin în viaţă. Cu ele respiri, cu ele miroşi, cu ele faci absolut toate lucrurile bune.
Mai adaug la cele pe care deja le‑aţi spus, sintetizând: învăţarea permanentă, şi atunci între ceea ce vedeaţi în copilărie aproape, prin acest microscop de 15 cm, şi ceea ce aţi văzut în continuare la microscopul electronic e această bună oglindire pentru care vă fericim şi n‑avem decât să ne bucurăm pentru tot ce aţi reuşit să faceţi şi pentru noi.
Da. Cred că ce aţi adăugat e important: învăţarea permanentă. Şi într‑adevăr, din studiile, din cercetările pe care le facem – şi noi, şi cei din lumea întreagă – învăţăm permanent. Ceva înveţi, ceva descoperi, ceva găseşti. Acesta a fost unul din lucrurile superbe de la microscopul electronic, că vezi lucruri pe care nu le‑a mai văzut nimeni. Tot timpul descoperi ceva, tot timpul găseşti ceva nou. Şi cred că asta te ţine în funcţie, te ţine bine. Curiozitatea e calitatea principală a unui cercetător; curiozitatea este la baza tuturor, şi cred că aceasta l‑a dus înainte pe primul om de pe pământ. Primul cercetător e primul om de pe pământ, care a fost curios să înţeleagă lumea din jur şi lumea din interiorul lui. Şi cu asta a mers on and on, iar după mii de ani, iată, şi noi încercăm să înţelegem lumea din jur şi lumea din interiorul nostru cum funcţionează normal, ce se întâmplă când nu mai funcţionează, când vine un agresor cum este SARS COV‑2… În cei doi ani de când a apărut pandemia oamenii au înţeles foarte, foarte multe lucruri. Şi nu e de mirare că apar lucruri noi tot timpul. Aud câteodată la televizor că „anul trecut ni s‑a spus că…”. Cercetarea nu stă pe loc şi anul acesta ştim mult mai mult despre virusul acesta şi reuşim cât de cât să‑l ţinem sub control, cu vaccinurile. Dacă li s‑ar explica oamenilor exact ce sunt, eu cred că nu am avea atâtea probleme şi reacţii negative. Dacă lipseşte înţelegerea, oamenii se sperie.
În tabloul acesta pe care ni l‑aţi înfăţişat se adaugă, aşadar, pe lângă învăţarea unor lucruri noi în fiecare zi, şi comunicarea, înţelegerea – i‑am spus înţelepciune –, dar şi înţelegerea, la fiecare dintre niveluri, a mecanismelor care vă ţin şi ne ţin în viaţă.
Un an bun în toate punctele în care vă aflaţi, vă veţi afla. Şi să vă regăsim de fiecare dată cu aceeaşi bună energie care e molipsitoare.
Mulţumesc foarte mult! Să ne ţinem mecanismele în condiţii bune. Asta e esenţa vieţii.
Ianuarie 2022
■ Profesor, biolog
Mihaela Helmis în dialog cu Maya Simionescu
