Apar, într‑o ediţie nouă, cele patru volume din Scriitori români de azi, la 40 de ani şi mai bine de la tipărirea primului volum (1978) şi după 30 de ani de la ultimul (decembrie 1989). Cititorii mei îşi pot pune întrebarea de ce am lăsat să treacă un spaţiu de timp atât de îndelungat într‑o ediţie şi alta. Am avut câteva motive. Cel dintâi este că, schimbându‑se vremurile (după decembrie 1989), s‑au modificat în chip fatal şi priorităţile şi ritmurile criticii mele. Până în 1990 am făcut decenii de‑a rândul în chip curent (săptămânal) cronică literară, urmărind cu asiduitate (pot spune chiar cu asiduitate şi pasiune) evoluţia literaturii contemporane. După 1990 – am scris mai rar, iar după o vreme, sub presiunea altor priorităţi literare şi existenţiale, m‑am retras în istoria literară. Adică tot în literatură, făcând, acum, critică istorică, după cum o numea E. Lovinescu (care nu agrea genul) sau critică diacronică, aşa îi spun noii teoreticieni literari după 1960, şi numai sporadic critică sincronică. G. Călinescu a avut, la vremea lui, toate motivele să susţină că, în fond, există o singură formă de critică autentică, şi anume critica estetică, indiferent dacă ea judecă literatura ce tocmai se face sau dacă încearcă să depisteze literaritatea unor opere vechi.
Cu diferenţele, desigur, de rigoare: de timp de creaţie, modele culturale, de starea generală a culturii, în fine, de calitatea literară a limbii. Surpriza pe care a creat‑o, de pildă, Istoria lui G. Călinescu este că el, sărind peste cronologii, judecă poezia lui Conachi prin Petrarca şi pe Anton Pann prin Arghezi. Nemaifăcând critică de întâmpinare, n‑am mai urmărit, cu devotamentul şi pasiunea de care vorbeam mai sus, fenomenul literar curent. Aşa că, lipsindu‑mi materia germinativă, n‑am continuat – cum promisesem – seria Scriitorilor români, începută, repet, în 1978 (ediţia a II‑a; o primă ediţie – sumară şi incomplet structurată – apăruse deja în 1974) şi încheiată – provizoriu – în 1989. N‑am stat degeaba, evident, în acest răstimp. Am scris 11 cărţi despre literatura confesivă (Ficţiunea jurnalului intim, Genurile biograficului, Sfidarea retoricii etc.), încercând să dovedesc că am avut şi avem încă o literatură subiectivă şi că, în genere, scriitorul român are vocaţie pentru confesiune. G. Călinescu se înşală atunci când zice că genul ca atare (jurnalul intim, de pildă) este nul, esteticeşte vorbind. Sper că am reuşit până la urmă să probez critic cu exemple din sferă critică şi modernă, chiar şi postmodernă (adică din literatura postdecembristă) că genurile biograficului au o justificare estetică şi chiar o poetică indirectă şi că locul lor este în spaţiul literaturii autentice, iar nu, automat, în anticamera literaturii… Revenind la Scriitori români de azi, vreau să precizez că, în afară de motivul deja invocat (evaziunea mea în istoria literară), sunt şi alte motive – obiective şi subiective – care m‑au determinat să abandonez acest proiect critic amplu şi dificil şi, de ce să nu recunosc, foarte ambiţios. Nu este însă locul să vorbesc, acum, de ele. Şi, în definitiv, la ce ar folosi? În critica literară, ca şi în artă, important este ceea ce ai făcut, nu de ce nu ai făcut… Pentru ce nu ai făcut există totdeauna scuze. Slabe scuze. Ce mă determină, azi, după aproape o jumătate de secol de când au fost scrise, să retipăresc cele 3.222 de pagini critice, câte însumează cele patru tomuri din opera în discuţie? Am să încerc să răspund în cele ce urmează, nu înainte însă de a mărturisi că o situaţie de acest fel produce, de regulă, mari anxietăţi autorului. O jumătate de secol? Cum întâmpină aceste texte mutaţia valorilor estetice şi, mai ales, cu ce sentiment primeşte autorul aceste scrieri, ţinând seama de faptul că nici el, criticul literar, n‑a stat pe loc în acest timp şi că gustul, criteriile de judecată estetică, modul lui de a
gândi literatura şi chiar stilul său au evoluat, cu sau fără voia sa… Trebuie să‑i mulţumesc Profesorului Vasile Burlui, Preşedintele Universităţii Apollonia şi al Editurii Cartea Românească Educaţional, că a reuşit să mă convingă să trec peste neliniştile (şi, poate, peste prejudecăţile mele!) şi să reimprimăm aceste scrieri (acestea şi altele), readucându‑le, astfel, în atenţia publicului de azi, format intelectualiceşte de mass‑media, mai puţin de şcoală. M‑a convins şi, iată, le prezint, astăzi, unor noi generaţii de cititori… Acesta este, desigur, un motiv, dar nu unicul şi nici cel hotărâtor. Există şi altele, ca de pildă: 1. Iritat de ideea unor confraţi (din ţară şi străinătate) cum că după 1945 cultura română nu există şi că tot ceea ce s‑a produs nu‑i decât o pustietate glacială, un nimic ce cultivă nimicul, în fine, o dezolantă „Siberie a spiritului”. „Cultura română postbelică este total inexistentă […] – scrie, de pildă, antropologul Ioan Culianu –, destinul culturii în socialismul românesc este mai rău decât infernul lui Dante […] critica românească de azi este profund sterilă […], ce poate învăţa un nimic de la aproape un nimic” […] Ex nihilo nihil, găunozitatea [ce] generează găunozitate […]; de aceea, raţiunea ne spune că nu există niciun motiv pentru a spera; mai bine să abandonăm speranţa; să ne întoarcem privirile; […] dar dacă cumva compatrioţii noştri din infernul culturii socialiste cred că mâine va apare un mesia ca să‑i îndrume, le putem garanta de pe acum că se înşală: sămânţa ultimului mesia, păstrată lungă vreme într‑un lac de munte, s‑a deteriorat acolo iremediabil de când, pe malul lacului, s‑a ridicat un combinat socialist de petrol, care, după obicei, nu produce nimic, dar are darul supranatural să spurce apele”. Intrigat şi iritat, zic, de asemenea judecăţi radical negaţioniste şi de previziuni atât de sumbre, m‑am decis să retipăresc aceste volume care, dincolo de raţiunile lor estetice, încearcă să dovedească faptul că, în ciuda unui sistem politic totalitar, literatura română postbelică există şi că „Siberia spiritului” nu‑i decât fantezia sumbră a unui intelectual obstinat în complicităţile, amărăciunile şi căderile sale morale asociate – mi s‑a părut – cu un insuportabil snobism intelectual. Snobismul – destul de răspândit, de altfel – al scriitorului care, părăsind o cultură zisă „minoră” şi o limbă fără mare circulaţie, caută să‑şi piardă urmele printr‑un act de negaţie totală. Să‑şi întoarcă privirile la tot ceea ce a fost, cum scrie autorul citat mai înainte, parafrazându‑l pe Nietzsche. Se înţelege că, la întrebarea pe care şi‑o pune („există o cultură română?”), răspunsul lui este – se poate deduce uşor din propoziţiile reproduse mai sus – că şansele ei sunt să rătăcească şi de aici înainte în infernul imposturii, sterilităţii şi (o vorbă pe care o repetă!) în infernul nimicului. Ca mulţi cei care au trăit multă vreme în exil, elevul lui Mircea Eliade nu acceptă în niciun chip ideea că, în ciuda brutalităţilor regimului totalitar comunist, creatorii autentici şi cu simţ etic n‑au stat degeaba şi, datorită lor, literatura română a reuşit să reziste timp de o jumătate de secol. Şi că rezistenţa prin cultură este un fenomen real, confirmând, astfel, ideea mai veche că arta poate învinge ideologicul. O idee pe care o aveau, la timpul lor, Lovinescu şi G. Călinescu. De la ea a pornit, după 1960, generaţia mea (generaţia şaizecistă) şi, alături de ea, scriitorii din generaţiile anterioare, după ce mulţi dintre ei trecuseră prin infernul detenţiei (veritabilul infern). În sprijinul acestei idei, reamintesc, aici, o propoziţie pe care mi‑a spus‑o într‑o zi Marin Preda (o propoziţie pe care am reprodus‑o şi cu alt prilej), îngrijorat, cum era, de soarta literaturii române: „Trebuie, mon cher, să rezistăm o sută de ani, numai astfel vom putea salva cultura română de la dispariţie”. De ce o sută şi nu cincizeci de ani, m‑am întrebat, la rândul meu, atunci când am auzit această previziune, şi mă întreb şi azi, când o evoc?! Preda nu mi‑a dat nicio justificare. Atât considera, probabil, că va rezista comunismul în istoria românească… Ceea ce este sigur e că prozatorul nu‑şi pierduse încrederea că literatura română poate învinge în cele din urmă agresiunile politicului şi se poate salva, salvând, totodată, identitatea noastră spirituală. Iată că, la zece ani după dispariţia lui Marin Preda (1980), previziunea lui s‑a împlinit, într‑un timp chiar mai scurt. Am deschis această lungă paranteză ca să fac mai uşor de înţeles decizia mea de a retipări Scriitori români de azi: ca să dovedesc, repet, că ideea rezistenţei prin literatură este corectă şi că, după 1945, românii n‑au trăit într‑un pustiu cultural. Cărţile de faţă – scrise toate între 1960‑1989 – pot fi martorii verosimili în acest proces care, iată, pare fără sfârşit. 2. Al doilea argument care mă face să retipăresc, fără nici o modificare, aceste 3.222 de pagini critice este că autorul lor crede că, în circumstanţele cunoscute, el (şi n‑a fost singurul) a încercat să spună adevărul despre literatura postbelică, iar atunci când n‑a putut, a preferat să tacă. A făcut bine, a făcut rău? Este o dovadă de curaj sau, dimpotrivă, de abandonare a spiritului critic într‑o epocă (epoca unei dictaturi ideologice) în care cărţile sunt selectate, de regulă, după criterii politice? Las pe cititorii mei să judece. Ce pot spune este că, în circumstanţele citate mai sus, am ales calea posibilă care, cel puţin, îmi permitea să rămân în „mărginile adevărului”, vorba lui Maiorescu. Altfel zis: vreau să‑i conving pe scepticii de azi şi de mâine (pe cei – foarte mulţi – de ieri nu mai am cum să le schimb părerea inflexibil negativă despre literatura postbelică şi despre critica literară românească!) că, într‑o istorie rea, cine a vrut să facă o critică estetică dreaptă, a putut, totuşi, chiar dacă nu în totalitate sau, măcar, a încercat… 3. Se înţelege: să dea o judecată despre operă şi, dacă este cazul, despre omul care a scris‑o, indiferent de poziţia lui socială (foarte importantă în ierarhia epocii). Ca să‑şi facă o idee mai corectă despre această chestiune delicată, rog pe cititorii mei să consulte capitolul despre Sadoveanu din volumul al II‑lea al acestei serii. Vor putea, sper, să observe că spun ce trebuie să spun despre cărţile lui slabe din punct de vedere estetic (Mitrea Cocor, Aventură în lunca Dunării etc.) şi atrag atenţia, în acelaşi timp, asupra unei capodopere de limbă (Nicoară Potcoavă), scrisă în acelaşi timp nefast. Dramele unui mare scriitor şi, totodată, dificultatea unui critic de a le judeca şi de a înţelege complexitatea şi contrarietăţile unui fenomen literar ce se întinde pe aproape jumătate de secol. Cum se comportă în acest răstimp spiritual creator? Şi, mai ales, cu ce măsură îi măsurăm şi judecăm oscilaţiile, compromisurile, obnubilările şi abandonurile sale? Compunând Scriitori români de azi (fenomen, el însuşi, în evoluţie, cunoscând aceleaşi dificultăţi ca şi autorii despre care scrie!), am încercat să‑mi lămuresc poziţia mea critică şi morală. Iată ce spun în Postfaţa la volumul al III‑lea (1984) din această scriere: „Am încercat, pe cât a fost cu putinţă, să cuprind integral opera unui scriitor şi, întrucât opera a trecut prin mai multe cercuri ale istoriei, să surprind sunetul ei intim în raport cu circumstanţele. Sunetul este uneori fals, decepţionant, însă, trecând alt prag, talentul îşi poate regăsi, dacă are în el forţa necesară, sunetul adevărat, inconfundabil. Criticul trebuie să aibă răbdare şi să înţeleagă, acolo unde e cazul, drama talentului copleşit de vremi. Zeflemeaua nu lămureşte nimic, pamfletul atacă doar suprafeţele. Gravitatea unui fenomen impune un stil al meditaţiei (recepţiei) şi o gravitate a tonului. Nu cred nici în ruptul capului că ne despărţim de o epocă dramatică râzând şi, în genere, că râsul explică şi spală totul. Unele fapte din existenţa noastră şi din existenţa istoriei trebuie privite mai atent şi cu o mai mare linişte a spiritului. Avem atunci şansa să le înţelegem şi să împiedicăm cu slabele noastre forţe, dacă nu repetarea lor, cel puţin falsificarea lor în istoria literară”. 4. Mai este ceva ce trebuie reţinut în acest proiect: încercarea de a reconstitui o panoramă a literaturii contemporane care să se transforme, ulterior, într‑o istorie a literaturii contemporane de tip Lovinescu. Nu ascund că acesta era spre sfârşitul anilor ’70 gândul meu secret. Aşa l‑au perceput după apariţia volumului al II‑lea şi unii dintre comentatorii mei. Nu s‑au înşelat. Voiam, într‑adevăr, să scriu o istorie a literaturii ce se face sub ochii mei. O istorie – cum s‑ar zice – în devenire. Ceea ce este foarte greu şi, oricum, este vorba de o lucrare provizorie. Ca s‑o alcătuieşti, totuşi, şi să‑i dai un sens mai profund critic, trebuie să te bazezi, în analiza critică, pe ceea ce tocmai apare şi întregeşte opera unui scriitor. Pe o materie, altfel zic, fluidă, în devenire, în facere şi, de multe ori, în prefacere… 5. Cum să găseşti fundamentele operei şi structura ei originală, când opera însăşi este în mişcare sau este abia ieşită din spaţiul germinativ? Primul volum (ediţia din 1974) are o schiţă de program, anticipată şi ea de Orientări în literatura contemporană, o carte de început, juvenilă, cu ambiţiile şi neîmplinirile pe care nu numai vârsta autorului le pot justifica, dar şi cu mentalităţile şi conştiinţa epocii (1965). O mică epocă de relativă libertate, de trecere, de despărţire de realismul socialist şi de revenire, timidă, foarte timidă, la principiul autonomiei estetice pus până atunci sub o severă acuzaţie. N‑am recitit, din superstiţie, această carte dar, scotocind mai zilele trecute prin haotica mea arhivă (victimă a trei mutări în ultimele decenii), am dat peste un articol scris, în 1966, de Adrian Marino. Foarte prompt, foarte generos şi foarte prietenos la acea vreme (fapt ce nu s‑a întâmplat ulterior), istoricul ideilor literare cercetează într‑un prim articol (Noi aspecte critice) orientările şi poziţia mea critică şi se arată satisfăcut. Şi chiar mai mult decât atât. Căci iată ce scrie el în Amfiteatru (martie 1966): „De unde vine impresia de elaborare în tensiune a criticii lui Eugen Simion, figură tot mai bine distinctă în peisajul criticii actuale? Evident, din temperamentul criticului, animat nu numai de vocaţie, dar şi de voinţă, tenacitate, energie, ambiţie. Sunt calităţi mari, am spune fundamentale, în critică şi istorie literară. Oriunde se poate «improviza», cu mai mult sau mai puţin succes, dar nu în aceste domenii literare, care cer muncă organizată, documentare serioasă, continuă, prezenţă permanentă, gesturi de «autoritate». Înţelegem prin acest cuvânt, în critică, în acelaşi timp tendinţa hotărâtă de a impune, a decide, a da judecăţi care să fie urmate, cât şi o anumită ţinută: serioasă, cu o bună intuiţie a vieţii literare, simţ de orientare, spirit echilibrat, obiectivitate şi independenţă pentru a nu renunţa la valoarea şi colaborarea unuia, de dragul ochilor frumoşi ai altuia. Or, Eugen Simion are din toate aceste calităţi, absolut necesare unei cariere critice, pe care o va face cu certitudine. Surprinde de pe acum seriozitatea, simţul de orientare, claritatea obiectivelor urmărite, adecvarea mijloacelor la scopuri. Criticul ştie ce vrea, ce are de scris şi de făcut, prudenţa, ca şi posibilitatea de a se adapta la situaţii neprevăzute nu‑i lipsesc, despre valorile «generaţiei» sale are o viziune limpede, lucidă. Conştiinţa de sine îi este evidentă, voinţa de afirmare deschis manifestată. Pe D. Micu, N. Manolescu, Matei Călinescu îi «ceteşti» mai greu. O oarecare aură de «mister» îi învăluie. Cu Eugen Simion lucrurile stau altfel. Ştii de la început de unde vine şi unde merge. Şi cum direcţia spiritului său este foarte pozitivă, această francheţă de clara pacta bona amicitia nu poate fi decât apreciată pentru onestitatea ei. Criticul are capacitatea de a lua iniţiative, de a conduce; nu cultivă falsele «mituri»; n‑are deloc superstiţia unor «autorităţi» critice imediat anterioare, faţă de care înţelege – în mod cu totul lăudabil – să ia distanţă. Avem, deci, de‑a face, sub orice aspect, cu o personalitate în devenire, precis orientată, şi acest lucru produce, mai ales în ce ne priveşte, plăcere… […] Ca indicaţie generală trebuie arătat că Eugen Simion practică o critică prin excelenţă analitică şi «metodică». Preocuparea sa fundamentală constă în descifrarea şi descrierea procedeelor literare, definirea temelor esenţiale, confruntarea intenţiilor creatoare cu rezultatul intrinsec al operei, examen încheiat printr‑o evaluare finală. Criticul observă şi comentează cu insistenţă, având tendinţa desfacerii maşinăriei poetice în toate părţile componente, demontând piesă cu piesă. Bun anatomist, Eugen Simion foloseşte foarte multe pensete şi bisturiuri, practicând incizii, secţionări şi amputări în toate direcţiile posibile. El ia în cercetare nu numai volum cu volum, dar şi poezie cu poezie, disecă şi citează tot. Nu‑i scapă nimic, nu vrea să‑i scape nimic, efect al unei onestităţi incontestabile, care nu acceptă nici o afirmaţie nedovedită. Rezultatul este o exegeză, la început foarte meticuloasă, apoi tot mai aerată, cu caracter rezumat şi inventar, într‑o frază de început, evoluată destul de repede spre definiţii şi judecăţi generale, de reală sinteză critică. Cu debutanţii sau cu poeţii tineri, Eugen Simion este clement, colegial, solidar, amical sau… maliţios cu prudenţă”. Reproduc, aici, fragmente din acest articol scris de eseistul clujean din două motive: pentru că el acceptă, acum (acum 54 de ani!) critica literară ca o disciplină superioară a spiritului. Mai târziu o va repudia şi, cum mi‑a declarat o dată, a te ocupa de scriitorii români contemporani este o pură şi tristă pierdere de vreme. Mă acceptă, după cât se vede în rândurile de mai sus, şi pe mine – critic de întâmpinare. Mai târziu, supărându‑se pe mine nu ştiu din ce motiv, Adrian Marino îşi schimbă radical opinia despre critica sincronică (o, inulitate!) şi despre mine, critic neoimpresionist, fără metodă… Le‑am primit pe toate, trebuie să mărturisesc, cu oarecare linişte a spiritului, iar azi, când mă întorc în timp, încerc să înţeleg fluctuaţiile vieţii literare şi ale scriitorilor în epoca debutului meu. 6. Revenind la Scriitori români de azi şi la ideea că în cele patru tomuri compuse între 1974 şi 1989 se ascunde ideea de a ajunge, cu ele şi prin ele, la o sinteză critică, solicit cititorilor mei să remarce faptul că, începând cu volumul al II‑lea (dedicat autorilor afirmaţi înainte de 1945), scriitorii despre care vorbesc sunt prezentaţi (analizaţi) cu întreaga lor operă şi fixaţi pe cât mi‑a fost posibil într‑o familie de spirite şi într‑un moment istoric şi ideologic determinabil. În fapt, aceste comentarii amănunţite sunt capitole dintr‑o posibilă istorie analitică (estetică) a literaturii postbelice. Volumul I (ediţia a II‑a, 1978) are o structură mai laxă, în funcţie de marele număr de teme şi de autori, repet, în evoluţie (devenire în înţeles noician). Este, totuşi, o primă încercare de sistematizare într‑o literatură care, în funcţie de viaţa politică, trece dintr‑o sincopă în alta… Cum poţi alcătui în aceste condiţii, Tabloul Mendeleev al literaturii, dacă el este în veşnică mişcare? Parafrazându‑l din nou pe T.S. Eliott: rostul nostru pe lume este să încercăm, restul cade în seama celorlalţi… Cad, în această situaţie – obiecţiile aduse de unii comentatori, că nu toţi scriitorii sunt judecaţi estetic în funcţie de întreaga lor operă sau de ce sunt unii scriitori şi alţii nu?! Răspuns: pentru că şi literatura despre care este vorba se află în plin proces de desfăşurare şi, consecinţă fatală, şi cel care o observă (şi o sistematizează critic) o face, tot aşa, din mers, într‑o sincronie nu lipsită de primejdie… 7. Scriitori români de azi încearcă să cuprindă, în sumarul celor patru volume, scriitori din patru, dacă nu cinci, generaţii, începând – aşa cum am semnalat deja – cu Arghezi şi Sadoveanu (cu opera lor postbelică) şi încheind cu generaţia postmodernistă (optzeciştii). Accentul în analiză cade pe tinerii poeţi şi prozatori ce debutează, anticipaţi de Nicolae Labiş, după 1960. Ei, „şaizeciştii”, sunt – recunosc – figurile centrale în această panoramă critică. Cronicar literar, i‑am urmărit cu atenţie şi fidelitate de la debutul lor şi, iată, scriu şi astăzi, când am ocazia, despre operele lor, unele dintre ele deja clasicizate. Ele au marcat, cred, un moment decisiv (Momentul ’60) în istoria literaturii contemporane. M‑am simţit solidar cu talentul acestor tineri care, apăruţi după realismul socialist, au vrut să întoarcă literatura la rosturile şi la specificul ei, reînnodând astfel firul cu modernitatea. Sentimentul meu este că au reuşit. Şi, poate, succesul lor depinde într‑o oarecare măsură şi de critica literară care i‑a susţinut. 8. Pentru cei interesaţi de modul în care aceste cărţi au fost primite la apariţia lor, public la sfârşitul volumului IV un amplu dosar critic. Recitindu‑l după atâtea decenii, rămân şi eu uimit de fervoarea pe care o arătau criticii literari faţă de literatura română şi faţă de criticii ei. Ce vremuri!
Argument. Scriitori români de azi (vol. I‑IV), Editura Cartea Românească Educaţional, 2021
■ Profesor, critic şi istoric literar, membru titular al Academiei Române, preşedinte al acestui înalt for cultural şi ştiinţific din 1998 până în aprilie 2006, preşedinte al Secţiei de Filologie şi Lingvistică a Academiei Române
Eugen Simion
