Să vezi într-o lumină nouă
Maria Floarea Pop, originară din Bistriţa-Năsăud, generaţia 1981, după studii de filologie la Bucureşti şi drept la 
Pisa, trecând prin experienţe formative în Suedia şi Germania (studii sociologice şi de limbă şi literatură suedeză şi germană), un master în comunicare în Italia, pasiunea ei a rămas descoperirea diferitelor culturi, de la limbă la expresiile artistice şi la posibilitatea pe care fiecare individ sau naţiune o are de a-şi făuri propriul destin, de a învăţa de la semeni, de a împărtăşi cu ei idei, soluţii, trăiri şi de a creşte împreună. Din 2004, de când s-a stabilit în Italia împărţindu-se între Carrara şi Florenţa, a colaborat cu importante edituri italiene (UTET, Franco Cosimo Panini) şi s-a specializat în management, lucrând mai întâi pentru o ONG în coordonarea proiectelor culturale într-o reţea internaţională de comunităţi, iar pe urmă în managementul proiectelor de consultanţă pentru industrie şi sisteme de gestiune.
Ţine un curs de Relaţii Publice la un institut universitar american din Florenţa.
Se implică în mai multe iniţiative culturale pentru promovarea identităţii româneşti în Peninsulă. A publicat articole, recenzii, traduceri, studii juridice, în Italia şi în Romania.
Stelian Ţurlea: Stimată Maria Floarea Pop, sunteţi autoarea primei traduceri din Nicolae Breban în italiană, „În absenţa stăpânilor”, la Editura Cantagalli din Siena. A fost o aventură?
Maria Floarea Pop: A fost o mare şansă şi o experienţă importantă. Eu cred că nimic nu este lăsat la întâmplare, ci fiecare clipă, fiecare pas pe care-l facem este parte dintr-un sistem care ne conduce înspre realizarea dorinţelor sau chiar a unor intuiţii încă neexprimate, dar existente latent în fiinţa noastră. Sunt oameni şi evenimente care trebuie sa facă parte din viaţa noastra, chiar dacă înţelegem rostul lor doar mai tarziu. Aşa a fost şi cu traducerea romanului În absenţa stăpânilor de Nicolae Breban. La început, doar un proiect indrăzneţ, un lung proces birocratic, o perioadă de tăcere care nu mai lăsa mari speranţe şi apoi, totul s-a precipitat şi… până la urmă cartea roşie, în care am închis multe nopţi şi căutări, a apărut. Pasul următor a fost lansarea la Târgul internaţional de carte de la Torino şi distribuţia în librării. Iată că acum Breban poate fi citit şi în italiană, mulţumită sprijinului Institutului Cultural Român şi al editorului italian.
E ciudat cum, deşi s-a tradus mult din literatura română în italiană în ultimii ani, totuşi cărtile nu ajung la publicul cititor care ştie încă puţin despre autorii noştri. M-am bucurat când propunerea de a-l publica pe Nicolae Breban, pentru prima oară în traducere italiană, a fost primită cu multă căldură într-o realitate editorială importantă, Editura Cantagalli din Siena, care are o lungă tradiţie pentru cultura catolică şi laică din Italia şi o bună distribuţie capilară. Încă din 1925 a devenit un reper important prin numeroasele colecţii care unesc scrierile unora dintre cei mai importanţi autori catolici, ecleziastici sau nu (printre care şi câteva opere ale Cardinalului Ratzinger, Papa Benedict al XVI-lea şi ale Papei Ioan Paul al II-lea) şi autori laici, filosofi, sociologi, naratori din panorama culturală mondială, precum Jean Luc Marion, Robert Spaemann, André Glucksmann, Etienne Gilson, Paul Claudel, Vittorio Sgarbi. Sperăm deci să-l avem curând pe autor aici, să-şi întâlnească cititorii. Aventura nu s-a sfârşit.
Cum a fost întâlnirea cu (scrisul lui) Nicolae Breban?
De fiecare dată diferită. La liceu l-am citit, la universitate l-am studiat pe îndelete, cu numeroasele lui romane, l-am avut chiar la examenul de licenţă. Traducerea este însă o cu totul altă poveste şi pentru că te pune în legătura cu omul şi gândul de dincolo de rânduri. Ai senzaţia că ai fost primit în laborator, că vezi lucurile petrecându-se sub „mâna” ta, că răstălmăceşti, ştergi praful de pe anumite sintagme şi încerci haina cea mai potrivită. Abia disecând textul îţi dai seama cât de complex este scrisul lui Breban, profund, fiecare frază aduce o nouă nuanţă semantică, cu o incredibilă concentraţie de idei filosofice şi de trăiri. Scrisul lui a fost pentru mine un fel de disciplină de viaţă: înveţi cu el să ai răbdare să guşti fiecare clipă, fiecare cuvânt, să-l întorci pe toate părţile şi să-l vezi mereu într-o lumină nouă, să poposeşti cu fiecare frază, să-ţi iei timp pentru citit. Am învăţat multe şi îi sunt recunoscătoare, atât omului cât şi scriitorului.
Abia disecând textul îţi dai seama cât de complex este scrisul lui Breban, profund, fiecare frază aduce o nouă nuanţă semantică, cu o incredibilă concentraţie de idei filosofice şi de trăiri. Scrisul lui a fost pentru mine un fel de disciplină de viaţă: înveţi cu el să ai răbdare să guşti fiecare clipă, fiecare cuvânt, să-l întorci pe toate părţile şi să-l vezi mereu într-o lumină nouă, să poposeşti cu fiecare frază, să-ţi iei timp pentru citit. Am invătat multe şi îi sunt recunoscătoare, atât omului cât şi scriitorului.
Cum sună Breban în italiană?
Îmi place să spun că Breban este creator de „slow literature”, că o pagină a lui concentrează un univers întreg, că te învârţi cu el printre metafore şi comparaţii de la detalii plastice la matematică, filosofie, zoologie, muzică, artă, cu registre lingvistice diferite şi fraze nesfârşite. Te obligă să te întorci la ultimul punct, să-ţi pui repere ca Hansel şi Gretel, să nu cumva să uiţi drumul spre ideea de plecare. Desigur că o literatură de acest gen este dificilă azi, pentru că cere o implicare totală. Nu cred însă că va întâmpina probleme de receptare din partea publicului italian, care a crescut cu literatură aleasă.
Aveţi dreptate să intrebaţi de „sunetul” literaturii lui Breban, pentru că scrisul lui te îndeamnă la reflecţie, trebuie să „asculţi” răsunând ecoul profund al cuvintelor care generează valuri şi percepţii, mai degrabă decât să vizualizezi imagini. Italiana, fiind melodioasă, este un vehicul minunat, deşi uneori se găsesc sintagme intraductibile.
În calitatea dvs. de traducător şi redactor al unei edituri poate sunteţi în măsură să ne spuneţi: se caută literatura română în Italia? E ea citită?
Literatura română, din fericire, e prezentă în Italia, se citeşte mult în mediile literare şi academice dar, cel puţin din ce ştiu eu, ajunge destul de greu la publicul larg. Sunt câteva evenimente importante în mai multe oraşe (târgul de carte de la Torino, festivalul de literatură de la Mantova, Bistrot de Venise, Festivalul internaţional de poezie de la Genova etc) care înlesnesc întâlnirea cu autorii şi un public numeros, dar în rest, cred că se face foarte puţin pentru promovarea literaturii române în Italia. A fost sprijinită în ultimii ani traducerea, mai ales prin programele Institutului Cultural Român – şi asta a ajutat mult – dar, după publicare, partea cea mai grea este interceptarea publicului-ţintă şi mai ales, crearea „nevoii” de a citi literatura română. Şi aici, editurile sunt lăsate singure.
Din păcate, multe dintre editurile la care sunt publicaţi scriitorii români sunt realităţi mici şi nu au forţa de a promova singure autorii, în mod capilar, fie ca reţea de distribuţie, fie ca organizare de prezentări sau iniţiative culturale care să stârnească interes şi să apropie noi cititori. În presa italiană se vorbeşte de literatura română mai ales în preajma târgului de carte de la Torino. Mi-ar plăcea să pot citi mai des recenzii în ziarele italiene.
Există fără îndoială un public specializat, iubitor de literatură română, dar şi cititori ocazionali care se dedică lecturii din alte motive. Mulţi români de aici sunt promotori de iniţiative în mediile lor (pur restrânse), aşa cum fiecare, la locul de muncă, în cercul de prieteni, încearcă să introducă noi elemente din cultura din care provine. De multe ori mi s-au cerut referinţe pentru cărţi de istoria românilor din partea profesorilor care au tot mai mulţi elevi români în clasele lor, sau de literatură, din curiozitatea de a cunoaşte autorii şi „stilul” lor.
Site-ul www.culturaromena.it are tocmai această misiune, de a prezenta în mici pilule cu cadenţa regulată frânturi din cultura română. Iar Editura Rediviva, din care fac parte, luptă, în ciuda tuturor dificultăţilor momentului şi ale domeniului, să ajungă la cititorii italieni şi să propună nume noi, scriitori mari, dar încă necunoscuţi sau puţin cunoscuţi în Italia. Important este să nu fim lăsaţi singuri.
Ce ar trebui făcut pentru promovarea mai asiduu a literaturii române în Italia?
Nu cred că există reţete, ci mai degrabă, aş spune că trebuie susţinută o subtilă operaţiune de „lobbying” cultural. În Italia sunt în prezent mai mult de un milion de români; pe lângă ceea ce primesc şi dau aceştia statului italian, trebuie creată o reţea solidă de interferenţe culturale între cele două naţiuni, aşa cum a existat de-a lungul timpului.
Literatura are nevoie de o strategie centrală care să asigure o legătură trainică şi constant
ă între cărţile traduse şi publicul italian: evenimente distribuite în toată Peninsula, asigurarea prezenţei autorilor, susţinerea promovării cărţilor traduse în Italia, cursuri şi conferinţe, proiecte variate care să asigure colaborarea autorităţilor interesate, române şi italiene, cu instituţiile şi organizaţiile guvernamentale şi non guvernamentale, publice şi private.
Mare parte din această muncă dificilă de promovare a literaturii române în Italia este făcută de câteva asociaţii culturale, coordonate de români şi care ar trebui să fie mai mult susţinute de instituţiile competente. Avem aici Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia şi Accademia di Romania de la Roma: multe proiecte ar putea fi realizate în colaborare cu ele, după modelul ultimelor initiative de parteneriat între public şi privat, care s-au dovedit de succes. Parafrazandu-l pe marele Ramiro Ortiz, pentru a ne putea iubi profund, trebuie să ne cunoaştem reciproc, iar literatura este poarta spre sufletul românilor. Deci o bună strategie presupune să ne prezentăm italienilor, în contexte frecventate şi organizate de ei, să intrăm în sintonie cu publicul, cu mass-media şi mai ales, să fim mereu prezenţi în universităţi, în presă, în cenaclurile literare, în cercurile de critici şi istorici literari italieni, în librăriile şi în pieţele italiene, la concursuri şi premii.
Le Editura Rediviva, lansată anul trecut la Milano, coordonaţi colecţia de eseuri. Ce va cuprinde această colecţie?
Editura Rediviva (www.redivivaedizioni.com) există pentru că mai multe suflete-pereche au hotărât să investească timp, energie, resurse şi mai ales multă dragoste pentru a crea o platformă comună a culturilor care se întâlnesc şi cresc dăruindu-se. Voluntariat pur, poate chiar puţin scrântit, date fiind vremurile care ne încolţesc din toate unghiurile. Printre colecţiile de literatură, memorii, artă şi spiritualitate, colecţia de eseuri „Generaţii şi drepturi” dă spaţiu studiilor de imigraţie din mai multe perspective: sociologică, economică, politică, juridică, antropologică, jurnalistică. Toate marile comunităţi de migranţi au creat în timp o arhivă importantă de cercetări. Noi încă suntem carenţi la acest capitol, în afară de câteva studii statistice publicate de Caritas Italiana (Centro Studi e Ricerche IDOS) şi puţine altele. În mediile academice, studenţi români, dar nu neapărat, au început să dezbată lucrări şi eseuri despre comunitatea românească.
Bineînţeles, colecţia nu se referă exclusiv la realitatea românească, ci vor fi publicate cercetări şi eseuri cu contribuţia multor oameni deosebiţi, de vârste, culturi şi provenienţe diferite. Ideea este de a propune şi publicaţii multimediale, pentru a intercepta un public dinamic şi modern.
Texte de ale dumneavoastră apar în revista „Cultura romena”. Puteţi prezenta pe scurt această revistă online?
Din 2008, de când a fost fondată, revista „Cultura romena” a reuşit să menţină viu interesul cititorilor prin multitudinea argumentelor tratate, constanţa şi calitatea articolelor care oferă o panoramă a culturii române şi a activităţii comunităţii de români din Italia. Revista se bucură de contribuţiile unui grup de intelectuali, profesori şi studenţi, scriitori şi publicişti coordonaţi de d-na Violeta Popescu şi propune în varianta bilingvă (română şi italiană) tematici de interes larg care spaţiază de la literatură la istorie, de la interferenţe culturale italo-române, spiritualitate şi tradiţii, la prezentarea agendei culturale a comunităţii şi interviuri cu personalităţi şi oameni care trudesc pentru cultură. Trebuie specificat că majoritatea cititorilor (şi sunt câteva sute de vizitatori unici zilnic pe site) sunt italieni, ceea ce denotă interesul pentru cultura română şi răsplăteşte eforturile făcute pentru actualizarea şi diversificarea informaţiilor şi pentru menţinerea site-ului care are şi newsletter lunar cu mai bine de o mie de înscrişi. Revista a devenit în ultimii ani şi o sursă bibliografică pentru studii şi cercetări; zilnic ajung în redacţie solicitări academice, jurnalistice şi propuneri de articole documentate temeinic. E o adevărată reţea culturală, care se hrăneşte din zelul cititorilor şi al colaboratorilor.
V-aţi ocupat şi de probleme sociale, nu numai de literatură. Cu câţiva ani în urmă aţi publicat într-un volum colectiv coordonat de Ovidiu Pecican un studiu intitulat „Demonizaţi, dar necesari. Problematici ale prezenţei românilor în Italia.” Cum sunt văzuţi astăzi românii, aflaţi în număr impresionant în Italia?
Perspectiva era mai degrabă juridică. Pe lângă acest studiu, am publicat mai multe articole în volume colective din România, ocupându-mă de argumente precum cetăţenia europeană şi libera circulaţie a persoanelor în UE, drepturi şi „nedreptăţi” privind comunitatea românească din Italia în trecerea de la condiţia de imigranţi la cea de cetăţeni comunitari. Un parcurs sinuos, care nu este pe deplin încheiat: nu se poate încă spune că românii sunt văzuţi drept „semeni” europeni, egali în drepturi cu francezii, spaniolii, englezii şi ceilalţi cetaţeni europeni.
Am evidenţiat aceste aspecte discriminatorii în studiul amintit mai sus, din care un scurt fragment a fost publicat şi în revista online „Cultura romena”, dar şi în alte articole precum Noile valenţe ale cetăţeniei europene după Tratatul de la Lisabona. Importanţa Cartei drepturilor fundamentale (2008), Editura Dacia, Cetăţenia europeană şi libera circulaţie a persoanelor în noua UE în “Uniunea EuropeanĂ dupĂ 50 de ani” (2007), Editura Argonaut. Alte mecanisme de integrare europeană le-am analizat în “The Bumpy Road to democracy. Transition Challenges in Kosovo” (F.M. Pop & S. Gherghina 2010), in “Transitions. External and Internal Factors of Democratization in the Western Balkans”, Université de Genève/Institut Européen, Bruxelles.
Procesul de tranziţie este lung atât în ţară cât şi în Europa, în mod particular în Italia, fiind realitatea ce îmi este mai familiară şi unde au fost aplicate anumite măsuri de restricţie pe piaţa muncii şi nu numai, la intrarea Romaniei în UE. Într-un context în care criza economică bătea la uşă, iar imigranţii deveneau tot mai numeroşi, italienii aveau (au incă) nevoie de un ţap ispăşitor, de cineva de învinuit pentru toate greutăţile şi temerile momentului. Aşa cum subliniază Zygmunt Bauman în unul din studiile sale sociologice despre „modernitatea lichidă”, ne simţim tot mai singuri în societatea globalizată, iar pentru securitatea personală şi socială suntem dispuşi să renunţăm la o parte din libertatea noastră. Acesta este mirajul pe care ni-l vând politicienii de obicei, încercând să câştige încrederea şi să ascundă adevăratele probleme sub masca intervenţiilor pentru protecţia cetăţenilor. În funcţie de moment, se stabileşte un vinovat, un străin care ameninţă siguranţa publică şi atunci trebuie luptat cu toate forţele pentru anihilarea lui, într-un fel de rit purificator în care fiecare se eliberează de propriile-i necazuri. Din 2007-2008 a fost rândul românilor. Au urmat momente critice datorate unor fapte criminale, iar ca ecou, şi în prezent cele mai multe articole tratează despre români violenţi, prostituţie sau accidente pe şantiere (acestea din urmă nu au însă vizibilitatea mediatică necesară pe măsura gravităţii situaţiei). Jurnaliştii nu pierd ocazia să mentioneze că este vorba despre un român chiar de a furat pâine la supermarket sau a cauzat un accident rutier.
În ultimul timp se vorbeşte mult în presă şi despre drama familiilor destrămate şi a „orfanilor albi”, teme dureroase ale realităţii româneşti care au devenit şi subiect de literatură, filme şi proiecte sociale.
Cu toate acestea, potrivit statisticilor, integrarea românilor în Italia este bună şi superioară celorlalte comunităţi prezente, având cea mai ridicată rată de ocupaţie şi muncă între străinii din Italia. Românii sunt în general apreciaţi ca fiind muncitori, abili în a vorbi italiană şi alte limbi străine, sociabili şi întreprinzători. Iniţiativele culturale şi rezultatele noii generaţii, perfect integrată, au stabilizat şi îmbunătăţit oarecum opinia publică despre români.
Eu cred că o mare responsabilitate avem şi noi în felul în care suntem priviţi. Nu există unitate în comunitatea românescă de aici, nu reuşim să avem o singură voce puternică, să influenţăm politicile locale sau să participăm la strategiile naţionale, deşi suntem cea mai numeroasă comunitate de străini în Italia. Nefiind uniţi, contăm ca indivizi, potenţiali electori, când e nevoie. Când vom şti să ne mândrim cu talentele şi valorile noastre, să ridicăm capul şi să vorbim de la egal la egal şi nu ca cetăţeni de seria a doua, simţindu-ne susţinuţi de instituţiile noastre, atunci vom câştiga respectul cuvenit. Simt că acest moment nu e foarte îndepărtat şi că drumul cel drept trece prin cultură şi solidaritate.
■ Ziarul de Duminică, 29 noiembrie 2013
