Agonii
Ce-i poate da acestei clipe
Moartea viitoare?
Cu ce pot răscumpăra ocheada goală
ce-am scurs-o languros peste podele,
peste hornuri, peste colţuri de stâncă,
până la tine. Ca să te îngrozeşti,
ca să vezi că mă ţin după fustele tale
înainte şi înapoi.
Ca să furi şi tu
o scânteie măcar, pentru mine…
Ca să pot şi eu să-ţi smulg corbeşte
măcar un nerv aort,
o şuviţă scofâlcită – ceva.
Cine se mai poate plimba în noapte?
Hoţii de clipe, coşmare despletite
hăulind sardonic, au uitat şi ei
măsura pasului;
nici o firimitură uscată lăsată
semn în căuşul tălpilor.
Cine gustă ploaia,
cu degetul pe geamul înlăcrimat,
până când, înecat în saramură
o ia de la capăt,
postind de dulce?
Glose neperechi au tăbărât
ca siropul de lămâie în amoniacul stins
într-o vâlvătaie de bule…
Azi se gâlgâie pe mai multe tonuri,
Se crapă de noapte
şi nu-i pupăză să cânte
Pu-pu-pu…
Pribegiri superflue
Curge ploaia pe ploapele întinse,
pe ochii stinşi de vremi grele
Nori sunt cu nemiluiata şi nici
un Chagall nu mai răsare
să-i îmbrace în mit şi să-i în-biblicească
Unde sunt capelanii să străjuie vitraliile deschise
ca răni de culoare şi cioburi levitând?…
Inundaţii de strigăte ne scobesc
în urechile păroase şi nemirosinde – aride terenuri
Ne întindem unii altora părerile
şi nu ne atingem, nu ne ciocnim,
bine măcar că nu avem asigurări
Cui să-i mai pese de ce a clipit
frunza căzută… e făcută mâncare copacului de mâine
şi astfel ne purtăm în tălpi frunzele
în cârcă pădurea
şi zicem că sunt cruci, că suntem obosiţi
că-i prea mult
dar e doar seva din noi care îşi cere dreptul
inalienabil,
la circulaţie regulată.
Când timpul îţi pare prea larg
Totul pare a se face fără tine
ţi se poartă mâna ca şcolarului din clasa I
Fericit pentru cele câteva bastonaşe migălite.
Tu nu eşti mic, nesfârşit ai fi de te-ai putea cuprinde cu gândul
Titirez ai fi în jurul urării de bine
Şi ai construi paradisul dintr-o ochire
Câte astfel de edenuri se rotesc simultan în juru-ţi,
fără a le şti lungul orbitei, nici centrul,
nici inelele, nici sateliţii
şi-n criză de inspiraţie inventezi lacrimi
ştergi paşnic cu ele urmele dinainte
şi sapi cu paşii
aceeaşi cărare cicatrizată şi răbdătoare,
povestea cu Mahomed şi Muntele…
Când timpul te saltă în urme prea largi
Îţi mai desfaci şi câteva perechi de aripi
Şi zici că zbori pe propriile-ţi vânturi
Ce s-ar mai distra el timpul
Când tu i-ai fi prea larg!
Pocăinţă
Sunt plină de cârcei de nu pot să mişc
şi strig, mă rup cu haine cu tot,
de cuvânt de tot
atârn ca foaia mâzgălită
cu miros de iubire caldă, o cană cu vin
Respir din păcat şi mă visez cuminecătură
din Sfânta Sfintelor parte
cădelniţând… de noi
de o vorbă şi de un vis împărtăşiţi
cu sughiţuri din aceeaşi pască.
Mă scarpină toţi negii din mâini, din gât, din limbă
din ţipătul de pe cearşaful nou, din tine
Nu tânjesc după alifii
Un petec de sac de iută mi-e de-ajuns.
Febră
De-aş fi putut măcar să văd,
să-mi întind degetele dincolo
de borul unghiilor ascuţite
Aş fi scurs încet febra-vierme
câte un strop, şi încă un strop
aşa, absurd şi prelins,
din propriu-mi mijloc de frunte
în propriile-mi degete arse.
Şi atunci aş fi luat-o de la capăt,
mi-aş fi desenat iar mâna pe o frunză rece
pe mătasea roşie din salon,
pe geamul aburind sub apăsarea ei.
Gâfâind, mi-am privit degetele rănind crud
lutul de pe cărarea dogorită
şi am vrut în van să o acopăr, cu talpa
el însă, podul, nu se lăsa trecut,
îşi îndoia marginile mânjite
printre ridurile bătătorite de dedesubt.
Până când, năucă, m-am uitat în jos:
Cum de-am ieşit fără pantofi?
Copiii vin adesea cu picioarele înainte,
Cei vremuiţi însă şi le arată mai târziu.
Mai târziu şi eu…
