Manuel Rico (Madrid, 1952), poet, prozator şi critic literar. Colaborează cu numeroase ziare şi reviste (El Mundo, Cuadernos Hispanoaméricanos, Ínsula, Letra Internacional, Mercurio, Turia etc.). Este autorul, printre alte lucrări, al cărţilor de poezie Densitatea oglinzilor, Premiul Juan Ramón Jimenez (1997), Unde n‑au fost niciodată îngeri (2003), Oraş fugitiv (2012), Premiul Internaţional Miguel Hernández, Ciudatele zile (2015), al eseului Memorie, dorinţă şi compasiune (2001) despre poezia lui Vázquez Montalbán şi al cărţilor de călătorie Pe muntele apei (2007), Litere călătoare (2016).
Recentele sale romane sunt Femeia moartă (2000 şi 2011), Zilele lui Eisenhower (2002) şi Vară (2008), Premiul Ramón Gómez de la Serna. (2009) A obţinut Premiul Logroño la cea de‑a IX-a ediţie, cu romanul Un călător ciudat.
Ferestre
Nu ştiu dacă e fereastră.
Această fereastră
care din casă priveşte câmpul ca pe evocarea
unei ierni îndepărtate. Nu ştiu de unde vine
dragostea mea pentru ferestre, pentru aceste vechi ferestre
care adăpostesc priviri ce veghează aerul
când vine noiembrie şi crepusculul îşi face apariţia.
Nu ştiu dacă acel chip întrezărit, fugaci, ca o scânteiere
după perdeaua albastră a unui balcon de provincie,
atunci în adolescenţă. Nu ştiu dacă conturul
unui trup dezgolit când zorii
îşi lăsau transparenţa mată peste oraş
sau titlul unei cărţi de Jesús Izcaray:
Madam Garcia, în spatele ferestrei.
Pe coală înfloresc ferestre şi ferestre
când vine noiembrie şi trupul tinde spre căldura casei.
şi spre aşternutul moale.
Priviri peregrine
trăind apusuri în geamuri reci,
ochii ce sunt martorii unei vieţi împletite
în atâţia pereţi de sticlă, în a căror penumbră
se expun interioare abia luminate,
trupuri păcătoase, pupile uimite
în faţa subitelor ploi, redute ale tăcerii
unde nişte mâini tentează ascunzişuri de lână
sau pielea e supusă la mângâieri furtive.
Încep din mansarde unde viaţa păstrează
arome neîngropate, priviri de voyeur,
desfătări aproape uitate, infecunde aşteptări,
în timp ce ultimii beţivi de duminică fug
lăsându‑şi urma trecerii pe ferestră.
Scenă de oraş. 5
Femeie cu haină cenuşie şi căutătură de ploaie
îţi dau nume de înfăţişare tulburată de singurătate.
În aer milenare toamne se încrucişează
cu firava textură a copacilor.
Şi tu eşti cea care calcă, cea care îndepărtează frunzele
galbene şi umede ce se aştern prin parc.
Tu eşti cea care aşteaptă lentele autobuze
ale după‑amiezii de octombrie.
Eu îţi dau nume pentru că nu ai nimic
decât o durere de absenţă în ochii tăi de ploaie,
îndoielnică înfăţişare unde trăieşte singurătatea.
Bukowski, Madrid, Ea
„Era 1939 şi niciodată nu va mai fi
1939
în Los Angeles şi în niciun alt loc”, a scris Bukowski
şi în versul său rupt zăcea
certitudinea rănii deschise
din pielea
predecesorilor mei,
sau viitoarea certitudine că nu demult
era 1998, moartea mamei, anul orfanului
complet,
în Madrid şi niciodată nu va mai
fi în Madrid şi în niciun
alt loc.
Benzinării fără viaţă
Benzinării singuratice, lăsate de o mână ascunsă
în locuri neospitaliere, unde lumina arde
şi ne zăpăceşte.
Cu vreo remorcă abandonată. Cu umbrele
inertului sub soarele de iulie. Cu cutii de conservă ruginite
arătându‑se printre ciulini şi hârtii
cu litere decolorate ce fac reclamă la paradisuri.
Coboară, ca nişte umbre neclare,
uscatele păsări ale amiezii. Ne mărturisesc
că aici a existat viaţă şi alergătură, vise şi mare, umbrele de soare
înaintând domol spre apă, copii şi tinereţe pe fugă.
Astăzi doar amărăciunea câmpiei mai campează.
Nu mai e iz de benzină sau măcar de amintirea‑i sărăcită
şi paiele, împrăştiate pe sub pompe, ne dezvăluie
pierdere şi părăsire: autopista, la doi kilometri,
a marcat un nou destin.
Şi a determinat moartea
benzinăriei şi a viselor
pe care timpul şi vara le ofereau călătoriei.
Poe
Tendon diabolic. Duminică făcută bucăţi
sau noapte sfâşiată. Vultur
disecat.
Un vânt rece
traversând penumbra şi ceasurile,
singurătatea copilului
şi a dormitorului.
Haina tatălui era o umbră
deformată. Cuierul din hol
un şoim la pândă.
Ameninţarea
nămolului între umbrele
casei fără lumină, cartea, povestirile
acelui anglo‑saxon beţiv.
Şi totuşi, i‑am iubit strălucirea.
Cuvântul fără fisuri. Chemarea.
Paranteză
În fiecare noapte îl ador pe dumnezeul ce stăruie
cu indispensabilul oficiu
de a inventa paranteza, golul
unde să‑ţi umpli glasul
cu urmele zilei, cu vorbe
bine rostite, cu oglinzi unde pielea ta proiectează
mângâieri milenare, despărţiri şi îndoieli.
Îl ador în timpul ăsta la sfârşit de seară,
când totul se învinge în domoala maree de umbre
şi silabele vechi se întorc ca să găsească sensul
pe care l‑am uitat:
ne înconjoară
îndepărtata lectură a unei cărţi de Pavese,
tăciuni de veri şi de duminici,
devoţiuni uscate de acţiunea timpului
popoare pe care le idealizăm în paranteză
ca cel ce inventează în fiecare seară
un dumnezeu străin ce stă în casa noastră.
Călătorie
Am călătorit prin ani
în căutarea semnelor altui tărâm, bănuiai
că nimic nu ne răscumpără din spatele machiajului, nici măcar
convieţuirea cu visele unui iunie frământat
în depresiunea cu muşchi a vârstei inocente, nici măcar
faptul de a fi visul pe care l‑au scris alţii.
Moştenire
În pielea moştenită lumina se stingea
ca un soare furat.
Trebuia să reinventezi lumea, să‑i redai
claritatea jefuită şi să te fereşti
de o moştenire de dărâmături. Aşa s‑a născut poemul:
a crescut în dormitarea limbajului
până când a impregnat orizontul
cu scânteierile unei lumini diforme,
dar a ta.
Patrimoniu
Te‑ai apropiat de fumul înserărilor,
ai trecut prin ceaţa ce tremura în pădure
ai băut tulburele april ce se cuibărea în gura
fetelor,
ai ocupat locuinţe ce n‑au existat niciodată,
ai dat strălucire veşmintelor ce dormeau ascunse
în cufărul
unei stirpe, demult condamnată
să sălăşluiască în liniştea zăpezilor eterne
al unui abandon de aramă, a cărei origine
a pâlpâit la începutul
veacurilor.
■ Poet, prozator şi critic literar
Prezentare si traducere de Elisabeta Boțan
