George Motroc în dialog cu Theodor Codreanu: Convorbiri literare la 150 de ani
Convorbiri literare este creaţia unui grup de tineri entuziaşti, fii de boieri, întorşi de la studii din străinătate, care au pus temelia Societăţii Junimea (26 martie 1863), cu ţinte culturale reformatoare, menite să schimbe paradigma culturală sedimentată de cealaltă generaţie extraordinară, numită paşoptistă şi care se conturase, în împrejurări mai puţin favorabile, în jurul altei reviste ieşene de mare prestigiu
George Motroc: Stimate domnule Theodor Codreanu, care a fost contextul literar şi publicistic în care a apărut revista ,,Convorbiri literare”?
Theodor Codreanu: Contextul istoric al apariţiei celei mai longevive reviste de literatură (dar nu numai) românească se arată, de mult, pentru cunoscători, un loc comun de cultură generală, dar se pare că nu 
este chiar aşa, de vreme ce mi se pune o asemenea întrebare. Asta cu atât mai grăitor, cu cât trăim vremuri de deculturalizare, de mutilare a educaţiei tinerelor generaţii, încât împotriva ziditorilor de cultură românească există o adevărată modă a „demitizărilor”. Nu e de învăţătură că figura emblematică a Convorbirilor literare, Mihai Eminescu, este considerată de un Lucian Boia un mit şi nu o realitate culturală vie? La asemenea evaluatori, mitul este echivalent cu minciuna, un fel de construct artificial care s-a făcut în jurul lui Eminescu şi al Convorbirilor literare şi care, astăzi, trebuie desfăcut, demitizat. Nu întâmplător „best-seller”-ul lui Boia se intitulează Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit (2015). Sintagma „românul absolut” este o luare în băşcălie a cunoscutei formule nicasiene omul deplin al culturii româneşti.
Convorbiri literare este creaţia unui grup de tineri entuziaşti, fii de boieri, întorşi de la studii din străinătate, care au pus temelia Societăţii Junimea (26 martie 1863), cu ţinte culturale reformatoare, menite să schimbe paradigma culturală sedimentată de cealaltă generaţie extraordinară, numită paşoptistă şi care se conturase, în împrejurări mai puţin favorabile, în jurul altei reviste ieşene de mare 
prestigiu, deşi cu o apariţie foarte scurtă: Dacia literară (1840), al cărei creator a fost Mihail Kogălniceanu. Romantismul paşoptist se maturizase prin generaţia „de tranziţie” a lui Ion Ghica, Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu şi Bogdan Petriceicu Hasdeu, simţindu-se nevoia intrării într-o altă zodie literară şi culturală. E ceea ce a împlinit, în chip strălucit, junimismul, favorizat şi favorizând, cum se exprima Edgar Papu, un context sub semnul genialităţii nu doar în literatură (Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici), ci şi în alte domenii: pictură (Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu), istorie (A.D. Xenopol), filosofie şi logică (Titu Maiorescu, Vasile Conta, C. Rădulescu-Motru), critică literară (Titu Maiorescu), folcloristică şi lingvistică (Alexandru Lambrior, Iuliu A. Zanne, Heimann Tiktin, Lazăr Şăineanu, Moses Gaster), ştiinţe medicale (Victor Babeş, Gheorghe Marinescu), chimie (Nicolae Teclu), geologie şi paleontologie (Grigore Cobălcescu), botanică (Anastasie Fătu) ş.a.m.d. Desigur, nu toţi s-au afirmat în context junimist, ci e vorba de o explozie a noosferei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Nu întâmplător a fost vremea lui Eminescu şi Caragiale, nordul şi sudul românităţii.
Din cine era format nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat ulterior revista?
Revista a apărut la 1 martie 1867, mai întâi bilunar, apoi lunar, de la 1 aprilie 1872 până în martie 1944. Iaşul a găzduit revista, pentru ca din aprilie 1885 aceasta să se mute la Bucureşti, „întoarcerea” în bătrâna capitală a Moldovei petrecându-se, într-o nouă serie, în mai 1970, prin transformarea „Iaşului literar”. Primul redactor-responsabil, apoi director, a fost Iacob Negruzzi, sprijinit de întemeietorii Junimii: Vasile Pogor (care şi-a pus la dispoziţie vestita casă, viitorul sediu al Muzeului Literaturii Române din Iaşi), Petre Carp, Theodor Rosetti, Gheorghe Racoviţă, la care s-a raliat şi Titu Maiorescu, devenit spiritus rector al mişcării.
Ce a schimbat Convorbiri literare în peisajul literar românesc, de la jumătatea-sfârşitul secolului al XIX-lea?
Thomas S. Kuhn (1922-1996) este autorul teoriei paradigmelor ştiinţifice (The Structure of Scientific Revolutions, 1962), prin care a spulberat concepţia dezvoltării cumulative a ştiinţelor, a lui Karl Popper, 
doctrină de esenţă hegeliano-marxistă, Kuhn argumentând că, dimpotrivă, evoluţia ştiinţelor se produce trecând prin perioade de criză în urma cărora se realizează saltul (revoluţia ştiinţifică) de la o paradigmă la alta. Paradigma constă în asimilarea unui set de valori, de reguli şi metode care determină şi structurează/orientează cercetarea ştiinţifică dintr-o anume epocă. Doctrina lui Kuhn pare să aibă valabilitate şi-n evoluţia literaturii, în istoria şi critica literară contemporană vorbindu-se despre canon literar, echivalentul paradigmei ştiinţifice (a se vedea celebra carte a lui Harold Bloom, The Western Canon: The Books and School of the Ages, New York, Harcourt Broce, 1994, v. trad. din engleză a Deliei Ungureanu, Canonul occidental – Cărţile şi şcoala Epocilor, Grupul Editorial Art, Bucureşti, ediţia a II-a, 2007).
Ce a schimbat revista Convorbiri literare, prin marii clasici şi prin geniul de critic literar al lui Maiorescu? Tocmai canonul literar românesc, cel paşoptist fiind intrat în criză, de unde şi serioasele reticenţe ale mentorului Junimii faţă de generaţia lui Heliade şi Grigore Alexandrescu. Demonstraţia o face Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române (2008).
Aş vrea să vă întreb: Ce a însemnat revista pentru Mihai Eminescu? Sau trebuie să inversăm raportul şi să vă întreb ce a adus Mihai Eminescu revistei?
Este vorba, într-adevăr, de un feed-back în raporturile dintre Convorbiri literare şi Eminescu. Revista i-a dat lui Eminescu şansa de a-şi face cunoscută opera poetică, dar şi proza. La rându-i, poetul a „răsplătit” revista şi Societatea Junimea prin geniul său, fără de care nici prestigiul de mare critic al lui Titu Maiorescu nu ar fi ieşit în relief. Să nu uităm că studiul Eminescu şi poeziile lui (1889) este capodopera în materie de critică literară a lui Maiorescu. Pe de altă parte, când a fost vorba să se gândească la un volum de poezii (şi la îndemnul lui Maiorescu), poetul a făcut decupaje după colecţia „Convorbirilor literare”. Pentru întreaga istorie a volumului de Poesii editat de critic (sfârşitul anului 1883) cititorul are acum la dispoziţie excepţionala ediţie comentată a lui Nicolae Georgescu: Mihail Eminescu: Poesii, ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps, de Nicolae Georgescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, 800 de pagini.
Care a fost evoluţia acestei prestigioase reviste culturale în perioada interbelică?
Fără ca dimensiunea literară să dispară cu totul, revista şi-a restructurat profilul şi în funcţie de 
directorii pe care i-a avut, din clipa când Iacob Negruzzi a cedat, la 1 ianuarie 1895, conducerea unui comitet alcătuit din Teohari Antonescu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Mihail Dragomirescu, D. Evolceanu, I.S. Floru, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I.A. Rădulescu şi Fr. Robin. De la 1 ianuarie 1902, comitetele de tranziţie dispar, director devenind Ion Bogdan, urmându-i, între 1907-1921, Simion Mehedinţi, între 1921-1939, Al. Tzigara-Samurcaş, pentru ca ultima serie de până la 1944 să fie diriguită de I.E. Torouţiu. Evident, ştiinţele şi filosofia au dominat în perioada interbelică, meritele în atare privinţă fiind scoase în relief şi de recenta masivă ediţie, în două volume, realizată de Mircea Platon, cuprinzând texte neliterare apărute în Convorbiri literare.
Revista a rezistat comunismului, chiar şi în anii 50-60..?
Nu, nu a rezistat. A rezistat doar în arhive. Abia în 1970, la insistenţele unui grup de scriitori ieşeni, apare o nouă serie, prin redenumirea revistei „Iaşul literar”, începând cu luna mai, întâi lunar, apoi bilunar din 1971 şi din nou lunar din ianuarie 1973 până în decembrie 1989. S-au perindat, până în 1989, redactorii-şefi Dumitru Ignea (1970-197), Corneliu Ştefanache (1972-1976), Corneliu Sturzu (1977-1990). Din februarie 1990, urmează alte serii, la început săptămânal, redactor-şef fiind Al. Dobrescu, până în 1995, iar din ianuarie 1996, Cassian Maria Spiridon până în clipa de faţă.
Se poate face o listă scurtă a ,,convorbiriştilor”, cum le spunea dl. director Cassian Maria Spiridon sau a acelor colaboratori de prestigiu care au marcat, de-a lungul timpului, destinul acestei reviste?
Se poate, dar ar fi prea lungă. Să ne limităm doar la seriile noi, din 1970 încoace, fiindcă tot am vorbit puţin despre acestea. În afară de redactorii-şefi amintiţi, îmi mai vin în memorie: Horia Zilieru, Ion Istrati, George Lesnea, Nicolae Ţaţomir, Ioanid Romanescu, Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Ioan Constantinescu, Al. Andriescu, Ştefan Oprea, Constantin Coroiu, Constantin Pricop, Daniel Dimitriu, Mircea Radu Iacoban, Nichita Danilov, Valeriu Gherghel, George Pruteanu, Val Condurache, Dan Mănucă, Emilian Marcu, Elvira Sorohan, Magda Ursache, Petru Ursache, Luca Piţu, Liviu Papuc, Cristian Livescu, Adi Christi, Micea Platon, Ioan Holban, Vasile Spiridon, Cristian Livescu, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Dram, Antonio Patraş, Gellu Dorian, Marius Chelaru, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Simona Modreanu. Mă opresc aici, precizând că m-am referit îndeobşte la convorbiriştii din zona Moldovei.
Din modestie, nu aţi adăugat şi numele dvs. pe această listă contemporană… Totuşi, vă rog să ne spuneţi de când datează legătura dvs. cu revista Convorbiri literare?
Am devenit „convorbirist” chiar din primele numere ale seriei noi din 1970. Debutasem, cu un an înainte, în revista „România literară”, cu critică literară, datorită lui Geo Dumitrescu. Primele mele articole din revista bucureşteană au atras atenţia prozatorului Ion Istrati, care făcea parte din primul colectiv de redacţie al „Convorbirilor literare”. M-a invitat să colaborez la noua publicaţie ieşeană. Aşa se face că în nr. 4/1970, mi s-au publicat un articol de critică literară şi câteva capitole, sub titlul Ozana, din romanul Marele Zid, cu care aveam să debutez editorial la Editura Junimea, în 1981. Din 1970 şi până astăzi, intermitent sau, într-o vreme, cu rubrică permanentă, am colaborat la cea mai longevivă şi mai prestigioasă revistă din istoria literaturii române.
Care este cea mai frumoasă amintire personală legată de articolele dvs. din Convorbiri literare?
Chiar debutul de care am vorbit mai sus, datorită generozităţii acestui descendent din proza lui Ion Creangă, care a fost Ion Istrati. Altminteri, el este şi autorul primului articol despre gândirea aforistică a lui Theodor Codreanu, publicat în pagina de cultură a ziarului Scânteia, nr. din 11 mai 1970.
După 1990, în perioada directoratului Cassian Maria Spiridon, revista şi-a refăcut prestigiul… V-aş întreba însă cum vedeţi viitorul acestei reviste, dar şi al presei culturale în general, într-o lume dominată tot mai mult de televiziune şi de internet?
Într-adevăr, revista are, astăzi, ţinuta academică dintre cele două războaie mondiale şi ancorarea în actualitatea literară, cum era, păstrând proporţiile, pe vremea lui Eminescu şi Creangă. Tocmai din acest motiv „Convorbiri literare” este o citadelă împotriva invaziei anticulturii de tip face-book. O naţiune supravieţuieşte şi prosperă prin valorile perene, iar nu prin vulgaritate şi divertisment care fac rating.
