Senator Sorin Ilieşiu: Apel pentru condamnarea totalitarismului comunist și raportul pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal
În nr. 2 al revistei Contemporanul a fost publicat „Apelul pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României, având ca fundament un raport elaborat de Academia Română”, apel adresat de senatorul Sorin Ilieşiu primului ministru al României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi preşedintelui Academiei Române. Menţionăm că Sorin Ilieşiu este autorul următoarelor iniţiative pentru condamnarea totalitarismului comunist: 2005 (aprilie): „Proclamaţia pentru România” – în care se solicită pentru prima dată condamnarea comunismului şi decomunizarea României (Ziua, 30 apr. 2005); 2005 (octombrie): Raportul neoficial pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal (BBC-Romania, 5 oct. 2005; Ziua, 24-26 oct. 2005; web-site-ul GDS, 10 mar. 2006; Revista 22, Supl. 22 plus, 21 mar. 2006); 2005 (octombrie): Apelul către preşedintele României pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal, în baza respectivului raport neoficial (Ziua, 24-26 oct. 2005); 2006 (martie): Apelul – în nume colectiv – către preşedintele României pentru condamnarea regimului comunist din România ca nelegitim şi criminal, apel semnat de peste 700 de personalităţi şi de peste 40 de organizaţii civice şi sindicale reprezentând peste un milion de cetăţeni (Ziua, 11 mar. 2006; Adevărul în 11 mar. 2006; Revista 22 în 14 mar. 2006). Apelul a avut ca anexă raportul neoficial redactat de Sorin Ilieşiu în 2005; 2006 (mai): Apelul pentru condamnarea internaţională a criminalităţii şi nelegitimităţii comunismului, semnat de sute de personalităţi precum Monica Lovinescu, Vladimir Bukovsky, St.Courtois, André Glucksmann, Al.Litvinenko (Revista 22, 22 dec. 2006); 2009 (martie): Apelul pentru condamnarea în Parlamentul European a crimelor comuniste şi a pactului Hitler-Stalin (pactul Ribbentrop-Molotov), apel semnat de peste 800 de personalităţi din România şi din afara României.
Republicăm în acest număr al revistei Contemporanul debutul „Apelului pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României, având ca fundament un raport elaborat de Academia Română”. Publicăm, în continuare, documentul anexat acestui apel: „Raportul pentru condamnarea regimului comunist din România ca nelegitim şi criminal”, raport redactat de Sorin Ilieşiu în 2005.
C ă t r e:
Domnul Călin Popescu Tăriceanu – Preşedintele Senatului
Domnul Victor Ponta – Primul Ministru al României
Domnul Valeriu Zgonea – Preşedintele Camerei Deputaţilor
Domnul Ionel Haiduc – Preşedintele Academiei Române
Apel pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României,
având ca fundament un raport elaborat de Academia Română
12 martie 2014
Excelenţele voastre,
Vă retrimit apelul de mai jos, în speranţa că vă veţi asuma cât mai curând posibil decizia morală şi politică de c
ea mai mare însemnătate care se impune faţă de un asemenea apel. Dacă ne uităm trecutul, suntem condamnaţi să-l repetăm – spunea filosoful american George Santayana. Putem ierta crimele comuniste, dar, pentru ca acestea să nu se mai repete niciodată, nu avem voie să le uităm. În spiritul acestei responsabilităţi este necesară o adevărată condamnare a totalitarismului comunist, care să fie adoptată de reprezentanţii poporului român din Parlament. O asemenea acţiune politică trebuie să aibă ca fundament un raport elaborat de Academia Română – cel mai înalt for ştiinţific şi autoritate neangajată politic – cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului de la Sighet (care este, din punct de vedere ştiinţific, cel mai apreciat memorial de acest fel din lume).
Se cuvine ca Uniunea Social Liberală şi Parlamentul României să-şi asume această decizie politică de mare responsabilitate. Aşa cum am propus, condamnarea celor mai multe dintre crimele comuniste ar trebui să fie exclusiv morală, în spiritul iertării creştine şi al reconcilierii naţionale.
Viitorul raport trebuie să pornească de la premiza că nu noi, românii, am inventat regimul comunist. Nu noi l-am instaurat cu forţa, în mod nelegitim. Nu noi l-am implementat astfel încât să fie nu doar antidemocratic, ci şi criminal. În schimb, noi am fost condamnaţi să-l trăim şi să-i îndurăm fărădelegile şi crimele, în timp ce căutam soluţii prin care să ne salvăm limba, cultura şi ţara, să ne salvăm de la desfiinţare fiinţa naţională. Această salvare a fost meritul poporului român, inclusiv al unora dintre liderii comunişti.
România are nevoie de o adevărată condamnare a totalitarismului comunist pentru că, spre dezonoarea noastră, a tuturor, România a avut parte, în 2006, de o farsă a acestei condamnări. […]
Raport pentru condamnarea regimului comunist din România ca nelegitim şi criminal
Raport neoficial redactat şi publicat în anul 2005 de Sorin Ilieşiu,
propus în acelaşi an Preşedintelui României.
Raportul este necesar pentru a condamna criminalitatea comunismului în mod incontestabil şi în deplină cunoştinţă de cauză, întrucât la fel s-a procedat şi în cazul condamnării Holocaustului, un număr deosebit de mare de oameni fiind exterminaţi în ambele cazuri de genocid. Raportul a fost propus la solicitarea Preşedintelui României Traian Băsescu de a condamna regimul comunist din România în baza unui raport elaborat de o comisie validată ştiinţific. Prezentul raport neoficial este rezumatul unui material obiectiv, riguros ştiinţific, elaborat de o echipă de istorici supervizată de personalităţi recunoscute, incontestabile, specialişti în istoria comunismului mondial şi românesc. Textul reprezintă în cea mai mare parte un rezumat concis al materialului documentar-ştiinţific elaborat în ultimii 12 ani de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică. Consiliul ştiinţific este format din: Thomas Blanton (National Security Archives, George Washington University, Washington D.C.), Vladimir Bukovski (Cambridge), Stéphane Courtois (Centre National de Recherches Scientifiques, Paris), Dennis Deletant (London University), Helmut Müller-Enbergs (Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI, Berlin), Şerban Papacostea (academician, Bucureşti), Alexandru Zub (academician, Institutul „A.D.Xenopol” Iaşi). O parte din materialul documentar este cuprins în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, iniţiat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan în 1993. Argumentele recunoaşterii caracterului obiectiv şi riguros ştiinţific al acestui material documentar de condamnare a crimelor comunismului, reprezentat în forma specifică de Memorialul de la Sighet, sunt următoarele: În 1995 Memorialul a fost luat sub egida Consiliului Europei. În 1997 Parlamentul Romaniei l-a declarat ansamblu de interes naţional. În 1998 Consiliul Europei îl considera printre primele trei locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa. La seminarul internaţional de la Weimar din 2004 a fost recunoscut ca cel mai obiectiv ştiinţific dintre toate memorialele existente în fostele ţări comuniste.
I n t r o d u c e r e
[…]
Citat din mărturia lui Corneliu Coposu (1914-1995), liderul anticomunismului în România postcomunistă.
„Poporul român a fost singurul dintre popoarele ocupate de sovietici, din sud-estul Europei, care n-a capitulat după ocupaţia sovietică şi care a protestat retrăgându-se în munţi, formând echipe de rezistenţă. Poporul român n-a dezarmat după ce toate statele din jurul nostru s-au resemnat în a accepta comunismul care le-a fost impus de armata de ocupaţie sovietică, şi enumăr: Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania de răsărit. Doar partidul nostru (P.N.Ţ.) a dat 272.000 de oameni arestaţi dintre care trei sferturi au murit în închisoare. Asta a fost adevărata rezistenţă românească. Victimele acestei rezistenţe au fost pe de o parte intelectualitatea română, ofiţerimea română, tot ceea ce a avut ca suprastructură neamul românesc, în frunte cu toţi şefii de partide, toţi foştii miniştri, foştii şefi de şcoală, foştii oameni de înaltă gândire filosofică, oameni care s-au realizat în toate domeniile. N-a scăpat nici unul de această persecuţie comunistă. Au fost sacrificaţi sute de mii de oameni care au murit în cele 50 de locuri de detenţie, în cele câteva zeci de lagăre, în lagărele de muncă, la canalul Dunăre – Marea Neagră, în toate instituţiile represive care au vânat tot ceea ce reprezenta o luciditate, o gândire, o dorinţă de independenţă în poporul român. Regimul comunist a concentrat, cu evident scop de exterminare, pe cei socotiţi că reprezintă vârfurile rezistenţei anticomuniste. Puşcăria nici nu avea rostul să conserve deţinuţii, ci dimpotrivă, să suplinească ezitările puterii politice de a-i lichida prin glonţ. De aceea au fost atât de puţini supravieţuitori. Sigur că scopul a fost realizat în proporţie de 90%. În orice caz, am verificat pe viu proverbul românesc să nu-i dea Dumnezeu omului atât cât poate să suporte. Omul suportă extraordinar de mult, peste limita pe care şi-ar îngădui-o să şi-o imagineze.” (Notă: fragmente extrase din interviul acordat Luciei Hossu-Longin de Corneliu Coposu).
Preambul: repere istorice din perioada 1917-1944, semnificative pentru nelegitimitatea regimului comunist în România.
decembrie 1917: la Iaşi, bolşevicii încearcă să răstoarne guvernul român şi să-i izgonească pe viitorii făuritori ai României Mari: regele Ferdinand Întregitorul şi legendara regina Maria (cea mai celebră regină a epocii sale, nepoată a reginei Victoria a Angliei şi a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei; ultimul ţar, Nicolae al II-lea, vărul reginei Maria, a fost ucis de bolşevici în 1918).
martie 1918: la Chişinău, Parlamentul Basarabiei (provincie românească ce se declarase independentă de puterea bolşevică) votează Unirea Basarabiei cu România.
noiembrie 1918: la Cernăuţi, Consiliul Naţional din Bucovina (fostă provincie a defunctului imperiu austro-ungar), a votat Unirea Bucovinei cu România.
1 Decembrie 1918 (ziua naţională a României postcomuniste): la Alba Iulia, Adunarea Naţională din Transilvania, a votat unirea Transilvaniei şi Banatului (foste provincii ale defunctului imperiu austro-ungar) cu România. Astfel, unirea românilor într-un singur stat a fost realizată înainte de Conferinţa de pace de la Paris, fiind recunoscută de aceasta (suprafaţa României întregite fiind 295.042 km2). În perioada interbelică, România va deveni un stat puternic şi prosper.
august 1919: armata română ocupă Budapesta şi eliberează Ungaria de regimul sovietic instaurat în martie 1919 de Bela Kun (la iniţiativa şi cu sprijinul lui Lenin). Bela Kun acţionase pentru a sovietiza Transilvania.
1921: la iniţiativa Uniunii Sovietice, este înfiinţat Partidul Comunist din România (P.C.d.R.), care va fi dirijat exclusiv de Moscova. Comparativ cu celelalte partide comuniste din Europa interbelică, P.C.d.R. va avea cei mai puţini membri.
1924: conform indicaţiilor Moscovei, P.C.d.R. urma să declanşeze o revoluţie bolşevică care avea ca scop final desfiinţarea Regatului României şi înglobarea teritoriului românesc în Uniunea Sovietică. P.C.d.R. este interzis datorită activităţii lui antinaţionale şi antistatale.
1939: este semnat Pactul Ribentropp-Molotov, dintre Hitler şi Stalin; pactul stipulează „interesul” sovietic faţă de statele baltice, estul Poloniei şi Basarabia (provincie a României).
iunie 1940: prin ultimatumul Guvernului sovietic care a ameninţat cu invazia armată imediată, România este forţată să cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei cu toate că ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei. Populaţia românească va fi supusă la acţiuni de represiune, teroare şi masacre, elita antisovietică fiind exterminată.
iunie 1941: guvernul condus de mareşalul Ion Antonescu declară război Uniunii Sovietice şi eliberează teritoriile pierdute cu un an în urmă. Ulterior, armata română va lupta timp de 3 ani alături de armata germană împotriva Uniunii Sovietice.
august 1944: din ordinul M.S. Regelui Mihai, mareşalul Antonescu este arestat. România declară război Germaniei alăturându-se coaliţiei antinaziste, aducându-şi întregul ei potenţial militar şi economic până la sfârşitul războiului. Armata română începe eliberarea propriei ţări ocupate de trupele germane (eliberarea este finalizată la 25 octombrie 1944).
octombrie 1944: La Moscova, Stalin şi Churchill convin neoficial asupra viitoarelor sfere de influenţă (referitor la România, Stalin a impus o preponderenţă de 90%). În acest timp armata română eliberează nordul României (Transilvania de nord-est fusese cedată în 1940 Ungariei horthyste prin Dictatul de la Viena). Menţionăm că pe măsură ce armata română şi-a eliberat propria ţară de ocupaţia nazistă, sovieticii au ocupat România declarându-se „eliberatori” şi instalându-şi propriul guvern la Bucureşti sub forma Comisiei de Control al Armistiţiului.
Notă: majoritatea datelor de mai sus au fost preluate din situl oficial al Preşedinţiei României, respectiv din secţiunea referitoare la istoria României, redactată de istoricul Ion Calafeteanu.
Regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal, având în vedere următoarele:
1). Trădarea intereselor României de către guvernul dominat de comunişti, impus de Stalin în martie 1945. Anexarea nedreaptă şi prin forţă a României la imperiul sovietic, începând din 1945.
În februarie 1945 a avut loc Conferinţa de la Yalta la care au participat Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie, reprezentate la vârf de Stalin, Roosevelt şi Churchill. Printre acordurile neoficiale convenite a fost reconfirmată „influenţa” de 90% a Uniunii Sovietice în România, procent impus de Stalin lui Churchill cu patru luni în urmă, la Moscova. În timp ce la Yalta se pecetluia sacrificarea României ignorându-i-se în acelaşi timp meritele deosebite, armata română îşi continua campania antinazistă eliberând Ungaria, Cehoslovacia şi o parte a Austriei. Subliniem că datorită României, al doilea război mondial a fost scurtat cu minimum 6 luni, armata română jertfind pe frontul antinazist viaţa a peste 100.000 de militari, România plasându-se în această privinţă pe locul 4 între naţiunile lumii, după Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie. Menţionăm în mod suplimentar că Stalin a impus armatei române o strategie militară de exterminare la limita maximă posibilă.
La 6 martie 1945, imediat după acordul de la Yalta şi conform prevederilor neoficiale ale acestuia, Stalin impune în România un guvern-marionetă dominat de comunişti (condus de Petru Groza, un politician burghez prosovietic), guvern care îşi va îndeplini sarcina de a începe sovietizarea ţării, respectiv de a demara lichidarea democraţiei pentru a face posibilă instaurarea comunismului, trădând astfel interesele României. În consecinţă, a început teroarea: au început să se facă arestări, epurări şi deportări, internări în lagăre de detinuţi politici şi de asemenea, s-a instituit cenzura. Una dintre sarcinile oficiale ale guvernului-marionetă era tocmai de a organiza „alegeri libere si corecte”.
2). Instaurarea nelegitimă şi prin forţă a puterii comuniste prin fraudarea uriaşă a alegerilor din 1946.
În condiţiile de teroare instaurată de comunişti, alegerile din noiembrie 1946 au fost câştigate cu o majoritate covârşitoare de opoziţia anticomunistă care a obţinut între 70% şi 90% din voturi, conform unor mărturii orale şi unor documente. Însă comuniştii au inversat pur şi simplu rezultatul oficial: 70% în favoarea blocului politic dominat de comunişti. Fraudarea uriaşă a alegerilor a constituit o crimă împotriva poporului român, prin furtul voinţei naţiunii. După alegeri, ritmul sovietizării s-a intensificat.
3). Trădarea de către puterea comunistă din România a intereselor fundamentale ale României prin acceptarea condiţiilor nedrepte ale Tratatului de pace de la Paris din 1947.
Notă: Premisele sunt prezentate în preambulul istoric al acestui material, precum şi în paragrafele anterioare.
În cadrul tratativelor Conferinţei de pace de la Paris din 1946-1947 şi prin semnarea Tratatului de pace (10 februarie 1947), puterea comunistă din România, respectiv guvernul-marionetă dirijat de Stalin, se face vinovat că a acceptat ca României să nu i se recunoască statutul de ţară co-beligerantă conform meritelor României în lupta antinazistă, ci dimpotrivă, puterea comunistă a acceptat ca România să fie tratată ca o ţară învinsă de Uniunea Sovietică. Menţionăm că România a luptat aproape 3 ani împotriva Uniunii Sovietice şi aproape un an (în finalul războiului) ca aliată a Uniunii Sovietice, împotriva Germaniei. Puterea comunistă (din România) a ignorat eforturile umane şi economice pe care România le făcuse pentru cauza Naţiunilor Unite, precum şi faptul că datorită alăturării României la coaliţia antinazistă începând din august 1944, al doilea război mondial a fost scurtat cu minimum 6 luni, armata română jertfind pe frontul antinazist viaţa a peste o sută de mii de militari, România plasându-se în această privinţă pe locul 4 între naţiunile lumii după Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie.
În cadrul tratativelor Conferinţei de pace, puterea comunistă (din România) a ignorat nelegitimitatea înţelegerii dintre Stalin şi Hitler prin pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi nelegitimitatea ocupării de către Uniunea Sovietică, în 1940, a teritoriilor româneşti Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei. Nu a fost invocat faptul că ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei, şi de asemenea nu a fost invocat faptul că în 1918 Basarabia a decis unirea cu România, prin proprie voinţă. Nu a fost invocată legitimitatea intrării în război a României (în 1941) pentru a-şi elibera propriile teritorii. Acceptând condiţiile Tratatului de pace, puterea comunistă (din România) se face vinovată că a acceptat să fie cedate Uniunii Sovietice teritoriile româneşti Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei având o suprafaţă de 44.000 km2, locuite în acel moment de 3.200.000 de oameni, majoritatea etnici români. Ulterior, aceştia au fost supuşi deznaţionalizării forţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în lagăre de muncă în Siberia), asasinatelor în masă, precum şi altor forme de exterminare. Teritoriile româneşti cedate de puterea comunistă au fost masiv colonizate cu populaţii alogene.
De asemenea, puterea comunistă a acceptat să plătească Uniunii Sovietice despăgubiri în valoare de 300.000.000 dolari şi a acceptat ca România să fie în continuare ocupată de trupe ale armatei sovietice pentru încă 90 de zile. Ulterior armata sovietică de ocupaţie a rămas în România până în 1958, întreţinerea acesteia costând 2 miliarde de dolari.
Menţionăm în mod suplimentar, ca un merit al Tratatului şi implicit al puterii comuniste, recunoaşterea retrocedării teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România cedate în 1940 Ungariei horthyste prin Dictatul de la Viena.
4). Distrugerea forţată a regimului democratic multipartidic prin lichidarea opozitiei politice democratice şi înlocuirea democraţiei cu dictatura partidului unic (1947).
Prin distrugerea forţată a celor trei partide româneşti tradiţionale (naţional-ţărănesc, naţional-liberal şi social-democrat), comuniştii au făcut trecerea de la un regim democratic multipartidic la dictatura partidului unic, partidul-stat, respectiv Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.), redenumit ulterior Partidul Comunist Român.
5). Suprimarea forţată a monarhiei (1947).
După actul de la 23 august 1944, când s-a alăturat coaliţiei antihitleriste dând peste o sută de mii de morţi pe frontul antinazist, România a fost transformată de sovietici din stat aliat în stat satelit. România era singura dintre ţările ce urmau a fi sovietizate care avea un rege iubit de popor – considerat astfel ultimul obstacol împotriva impunerii comunismului. După ce fusese recunoscut ca unul din artizanii sfârşitului războiului, decorat de ruşi şi americani, comuniştii l-au silit pe M.S. Regele Mihai să abdice pentru a instaura republica de tip sovietic.
6). Sovietizarea totală, prin forţă, a României (1948).
Dacă în anii anteriori comuniştii obţinuseră majoritatea sau unanimitatea puterii, folosind de fiecare dată teroarea şi viclenia, în 1948 şi-au impus propriul sistem economic şi social, potrivit reţetelor experimentate în deceniile anterioare de Lenin şi Stalin.
În anul 1948, practic toate instituţiile statului au fost refăcute după şablonul existent în URSS: justiţia, securitatea, învăţământul, academia, cultele.
Au continuat, cu şi mai mare amploare, batjocorirea justiţiei prin procese politice înscenate, precum şi supunerea cetăţenilor printr-o propagandă bazată pe neadevăr având scopul uitării adevărului (mancurtizare). De altfel, batjocorirea justiţiei şi supunerea cetăţenilor prin propagandă se numără printre constantele regimului comunist.
A fost adoptată constituţia republicii populare după model sovietic. A fost constituit Partidul Muncitoresc Român, „partidul unic al clasei muncitoare”, organul suprem de conducere a statului (partidul-stat). Au fost schimbaţi conducătorii principalelor culte religioase (cu scopul aservirii totale a Bisericii ortodoxe) şi a fost interzisă Biserica greco-catolică. A fost decretată naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (au fost naţionalizate toate mijloacele de producţie, de la fabricile siderurgice, la atelierele de cremă de ghete). În mediul rural a fost copiat de la sovietici sistemul cotelor obligatorii de cereale, ca şi împărţirea ţăranilor în „săraci”, „mijlocaşi” şi „chiaburi”. S-au făcut mii de arestări în rândul tineretului anticomunist, dar şi al membrilor de frunte ai partidului comunist (cei neagreaţi de Stalin şi de Dej, ca de exemplu lotul Pătrăşcanu acuzat de „deviaţie naţionalistă”). A continuat procesul programatic de distrugere a intelectualităţii. A fost lichidată presa liberă. Academia Română a fost practic înlocuită în bloc cu favoriţi ai puterii, vechii membri au fost excluşi în totalitate, doar o mică parte fiind ulterior reprimiţi; mare parte a celor excluşi au fost arestaţi, unii murind în detenţie. Învăţarea limbii ruse în şcoli a devenit obligatorie, de asemenea, învăţarea istoriei partidului bolşevic şi a geografiei Uniunii Sovietice. Predarea religiei a fost interzisă. Au fost introduse defilările comuniste obligatorii (uneori chiar de Sărbătoarea Sf. Paşte), iar în şcoli, în locul icoanelor au fost introduse portretele conducătorilor comunişti.
7). Exterminarea programată a cetăţenilor prin acţiunile Securităţii, precum şi alte forme de reprimare (1948-1989).
În anii ’50, Securitatea a căutat, la cererea partidului, să lichideze pe toţi virtualii adversari ai regimului. Astfel a fost inventată „reţinerea administrativă”, fără mandat, anchetă şi proces. Sub pretextul „reeducării prin muncă”, sute de mii de oameni au fost ridicaţi şi trimişi pe diverse şantiere de lucru, unde erau supuşi unui regim de exterminare în masă prin foame, istovire şi umilinţă. Arestările se făceau pe motive politice: complot, propagandă împotriva regimului, uneltire contra ordinii sociale etc.
După 1965 Securitatea pretindea că apelează, profilactic, la conştiinţa cetăţenilor. Prin aceasta se înţelegea creşterea numărului de „informatori” („turnători”), care îşi luau în scris obligaţia să semnaleze „pericolele care ameninţau patria”.
În anii „80 Securitatea a conceput un program sistematic de îndoctrinare şi manipulare în masă, prin zvonuri, intrigi, înscenări, delaţiuni, provocări, crearea de conflicte între diferitele pături ale populaţiei, înăsprirea cenzurii sau reprimarea celui mai mic gest de independenţă al intelectualilor. Urmele acestei siluiri a conştiinţei naţionale persistă şi azi în mentalităţile publice.
8). Exterminarea programată a deţinuţilor politici (1945-1989).
Numărul deţinuţilor politici este estimat ca fiind între 500.000 (limita minimă) şi 2.000.000 (limita maximă). Menţionăm că în timpul regimului Ceauşescu numărul deţinuţilor politici a fost de ordinul sutelor sau miilor, aceştia fiind camuflaţi intenţionat în infractori de drept comun sau internaţi în spitale psihiatrice unde erau trataţi cu şocuri electrice şi cu narcotice.
În România au existat peste 230 de locuri de detenţie politică, cifră în care se includ spaţiile de anchetă, de triaj, de încarcerare propriu-zisă (penitenciarele), ca şi lagărele de muncă forţată şi de deportare. Dacă adăugam sediile de Securitate în care deţinuţii erau aduşi după arestare şi supuşi interogatoriilor, cifra creşte cu peste 100. Azilele psihiatrice cu caracter politic unde celor arestaţi li se aplicau tratamente de „reeducare” erau cel puţin 15. Numărul locurilor de execuţie, al locurilor unde s-au desfăşurat lupte între partizani şi Securitate şi al gropilor comune descoperite în ultimii ani trece de 90.
Regimul penitenciar al deţinuţilor politici a fost un regim programat de exterminare lentă, în primul rând prin înfometare, prin frig, prin diferite forme de tortură, prin lipsa aproape totală a asistenţei sanitare, a igienei ş.a.m.d.. Înainte de a ajunge în penitenciare, în cadrul anchetelor de la Securitate, deţinuţii politici erau de regulă torturaţi prin metode de o cruzime extremă. Nu puţini au decedat în timpul anchetei. În penitenciare, torturile continuau şi sub alte forme. Deţinuţii consideraţi recalcitranţi erau izolaţi în obscuritate totală, înlănţuiţi de un inel din centrul celulei. Uneori erau ţinuţi cu picioarele pe un grătar aflat într-o pânză de apă. Deţinutul era încarcerat dezbrăcat şi desculţ. Raţia de hrană era redusă la jumătate. În întuneric, în frig, înfometat, uneori şi legat, era obligat să stea în picioare toată ziua şi toată noaptea.
Cităm din mărturiile lui Corneliu Coposu (fragmente extrase din interviul acordat Luciei Hossu-Longin): „Am trecut prin 17 puşcării. Am intrat în închisoare având 112 kg şi am ieşit cântărind 51 kg. Frigul era permanent. Temperatura aproape nemodificată şi vara şi iarna, din cauza grosimii zidurilor. Mâncarea era şi ea de exterminare, cu aproximaţie 400-500 de calorii pe zi: o turtă făcută dintr-un amestec de făină de mălai cu făină de seminţe de mătură. Am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej…, bine, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă de fier pentru a fi bătut la tălpi. La ieşirea din închisoare (…) uitasem sa vorbesc. Bineînţeles că fiecare deţinut, fiind singur, era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai celulelor s-au făcut multă vreme prin Morse bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slăbiciune în care ne găseam toţi deţinuţii acolo. Încrederea în supravieţuirea din holocaustul comunist a fost temelia rezistenţei.”
În lagărele de muncă forţată deţinuţii erau exterminaţi din cauza eforturilor supraomeneşti, a regimului alimentar (între 500-1000 calorii pe zi faţă de cele 2000-2500 calorii ale unui regim alimentar normal), a lipsei de medicamente şi condiţiilor neomeneşti de cazare. La toate acestea, se adăuga de obicei tortura din timpul muncii sau de după muncă din cauza neîndeplinirii normei.
După expirarea pedepsei, numeroşi deţinuţi erau deportaţi în condiţii de mizerie extremă; după 2-3 ani, adeseori urma o nouă condamnare care de fapt însemna reluarea torturilor până la exterminarea foarte probabilă.
Prezentăm câteva exemple de torturi cu scop de exterminare (preluate din studiile lui Cicerone Ioniţoiu): bătăi cu ranga de fier, cazma, lopata, cravaşa, unii murind în urma traumatismelor, alţii rămânând schilozi pe toată viaţa; interzicerea tratamentului medical deţinuţilor bolnavi şi scoaterea lor la muncă, în mod forţat, contrar prescripţiilor medicale, fapt ce a dus la moartea unora; introducerea deţinuţilor în carcere descoperite iarna, dezbrăcaţi, sau chiar în pielea goală; alergarea deţinuţilor şi călcarea lor în copitele cailor; scoaterea deţinuţilor la lucru dezbrăcaţi, în timp de iarnă şi pedepsirea unora de a sta până la prânz în apa îngheţată; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ; unii deţinuţi s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit, datorită presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi.
Fenomenul Piteşti (1949-1951)
„Ceea ce n-a ajuns însă – şi încă – la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti.” – Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti.
Alexandr Soljeniţîn – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 - consideră că experimentul de la Piteşti este „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”.
Istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, consideră Fenomenul Piteşti ca „una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.
În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societăţii era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oamenii politici ai vechiului „regim burghezo-moşieresc” erau în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportaţi în coloniile de muncă forţată. Tuturor împreună şi fiecăruia în parte li se aplica eticheta de „duşman al poporului”. Mai rămăseseră tinerii, o forţă socială imprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentru ei a fost inventat experimentul de la Piteşti, denumit de Securitate „reeducare”.
Metodele cele mai barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deţinuţi „recalcitranţi”, cu scopul de a-i face să se umilească reciproc, să se maltrateze (fizic şi psihic) reciproc. Victimele sunt transformate în călăi, deţinuţii sunt torturaţi chiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinţă. Scopul: „reeducarea” prin distrugerea fizică şi psihică, transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor.
Exemple de torturi psihice: a). În noaptea Paştelui, deţinuţii care refuzau să-şi facă „autodemascarea” totală (să spună tot ce se presupunea că n-au declarat în timpul anchetelor la Securitate) sunt împărtăşiţi cu materii fecale; b). Cei bănuiţi că încă ascund informaţii despre participanţi la acţiuni anticomuniste, sunt băgaţi de torţionari cu capul în tinete cu urină; c). Deţinuţii sunt forţaţi să scuipe în gură pe şeful lor de luptă anticomunistă, pentru a-l face să se răzbune, „demascându-i”; d). În ziua de Crăciun, un deţinut este forţat să se aşeze pe tinetă pentru a simboliza naşterea lui Isus; ceilalţi deţinuţi politici sunt forţaţi să stea în genunchi şi să i se închine.
„Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu (N.R.: şeful torţionarilor) se dezlănţuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau „botezaţi” în fiecare dimineaţă: scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi în jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce conţinutul făcea bulbuci. Când deţinutul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos, i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufundat din nou. Unul dintre aceşti „botezaţi” căruia i se aplicase sistematic tortura, ajunsese la un automatism care l-a ţinut vreo două luni de zile: mergea în fiecare dimineaţă şi-şi băga singur capul în hârdău, spre hazul reeducatorilor.” – Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti.
În final, majoritatea celor „reeducaţi” ajungeau să recunoască faptul că merită orice înjosire şi că nu se pot reabilita decât parţial, devenind ei înşişi torţionarii noilor veniţi. La cea mai mică ezitare, erau din nou supuşi torturilor.
Această operaţie diabolică de depersonalizare şi de asasinat moral s-a desfăşurat cu începere din decembrie 1949 în penitenciarul Piteşti, continuând apoi, cu o putere mai scăzută, în penitenciarele Gherla şi Târgu Ocna. Experimentul de la Piteşti este considerat un unicat în panoplia mijloacelor de distrugere în masă a personalităţii umane.
Munca forţată
Munca forţată – adică folosirea deţinuţilor politici ca mână de lucru pe diverse şantiere sau în mine – a fost larg utilizată în perioada comunistă şi avea ca scop exterminarea în masă.
Cel mai cunoscut dintre şantiere a fost Canalul Dunărea-Marea Neagră, început în 1950, întrerupt în 1953. Mâna de lucru era asigurată de „elementele reacţionare”, majoritatea „reţinute administrativ”, fără proces. Canalul era denumit, „un mormânt al burgheziei româneşti”. După cele mai prudente estimări, în lagărele lui au fost concentraţi, numai în 1950, peste 40.000 de deţinuţi. Alţi 20.000 erau aşa numiţii „lucrători voluntari”.
Femei în închisoare
În afara închisorilor mixte au existat unele rezervate exclusiv femeilor: Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau Arad. Naşterea, maternitatea capătă cu totul alte dimensiuni în închisoare. Uneori, mamele închise erau despărţite în mod tragic de copiii lor.
9). Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă în munţi (1945-1962).
Rezistenţa împotriva comunismului a început să se manifeste imediat după preluarea conducerii de către comunişti. Erau arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului (de cele mai multe ori aceştia se opuneau epurărilor din armată, colectivizării sau introducerii în şcoli a comunismului), ci şi rudele lor, fraţii, părinţii, surorile care îi ajutau. În faţa acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizaţi s-au refugiat în munţii României. Majoritatea acestora s-au organizat spontan în formaţiuni sau grupuri de partizani care împânzeau munţii. Astfel, în anii 1945-1959 găsim partizani atât în Carpaţii Orientali cât şi în cei Meridionali, în Făgăraş, Retezat, Semenic, în Carpaţii Apuseni şi în Obcinele Bucovinei, precum şi în pădurile Babadagului, în Munţii Gutâiului şi Ţibleşului. Armamentul partizanilor era repezentat de diferite arme recuperate după războiul mondial. Formaţiunile constituite (în medie, 10-40 de persoane) nu reprezentau o ameninţare majoră pentru puterea comunistă. Erau compuse din tineri, bătrâni, femei (dintre care unele chiar gravide sau cu copii mici), ţărani, foşti ofiţeri din armată, avocaţi, medici, studenţi, muncitori. Erau de toate vârstele, din toate categoriile sociale şi orientările politice, sprijiniţi de săteni, care le aduceau alimente şi îmbrăcăminte şi adesea le asigurau adăpost. Propaganda comunistă le-a pus tuturor eticheta de „bandiţi”. Terorizarea de către anchetatori a familiilor celor din munţi, a rudelor acestora, eliminarea din şcoli a copiilor lor, folosirea unor metode sălbatice, i-a determinat pe mulţi dintre ei să se predea pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Au fost condamnaţi la ani grei de temniţă şi confiscarea averilor, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”. Majoritatea au fost omorâţi. Ultimii partizani au fost capturaţi abia în 1962. Rezistenţa anticomunistă a partizanilor a durat 14-17 ani şi a fost un fenomen spontan, fără să fi existat, se pare, o coordonare la nivel naţional între diversele formaţiuni.
10). Represiunea împotriva Bisericii. Arestarea sau exterminarea celor care se opuneau comunismului. (1948-1989)
Comunismul a urmărit dezrădăcinarea credinţei religioase şi impunerea ateismului.
În cazul Bisericii Ortodoxe Române înalţii ierarhi au fost înlocuiţi în 1948, unii dintre ei murind în condiţii suspecte, alţii fiind arestaţi şi primind „domiciliu obligatoriu” în mănăstiri. De-a lungul anilor au fost arestaţi în jur de 2000 preoţi de mir. În plus au fost arestaţi un mare număr de călugări şi maici. În 1959, Securitatea şi Departamentul pentru Culte au redus cu două treimi numărul mănăstirilor şi al călugărilor, pe motiv că aşezămintele monahiceşti ascundeau partizani din munţi şi elementele reacţionare. Unele mănăstiri au fost evacuate prin forţa armată. În 1959-1960 au fost arestaţi sute de preoţi pe motiv că răspândesc misticismul, predică împotriva materialismului dialectic sau se opun orânduirii socialiste.
Biserica Greco-catolică (Unită cu Roma), cea de a doua biserică naţională, cu 1,5 milioane de aderenţi români, a fost interzisă în 1948. Un număr redus de preoţi au semnat declaraţia de trecere la ortodoxie. Pentru că au refuzat, episcopii şi preoţii au fost arestaţi spre exterminare. De exemplu, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu – cel care a citit proclamaţia de la Alba Iulia în cadrul Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918 pentru Unirea Transilvaniei cu ŢARA-mamă, a murit în captivitate.
Biserica Romano-Catolică a fost considerată o „oficină imperialistă”, „cuib de spioni şi trădători” etc. pentru că avea „legături cu străinătatea”. O serie de procese politice s-au soldat cu condamnarea sau expulzarea. Ca şi în cazul celorlalte biserici, şcolile catolice au fost desfiinţate, preoţii „reacţionari” au fost înlăturaţi şi arestaţi.
Cultele protestante şi neoprotestante au fost, de asemenea, urmărite şi persecutate, pe motiv că ar fi fost „dirijate din exterior”.
11). Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă de colectivizare (1949-1962).
În spiritul „luptei de clasă”, ţăranii au fost împărţiţi în trei categorii: „săraci”, „mijlocaşi” şi „chiaburi”. Luptând împotriva „chiaburilor” şi a „mijlocaşilor” care „şovăiau”, săracii trebuiau să „fie lămuriţi” de avantajele intrării în gospodăriile agricole. Rezistenţa ţăranilor a fost însemnată: în primii ani de după Plenara P.M.R. din martie 1949 (care a hotărât trecerea făţişă la colectivizarea de tip sovietic) activiştii trimişi pe teren erau refuzaţi şi goniţi, iar în multe comune au avut loc răscoale şi lupte cu trupele de miliţie, care s-au soldat cu morţi, răniţi, condamnări şi deportări. După datele P.M.R.-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de ţărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinţe de închisoare. În răscoalele din 1959-1962 şi-au pierdut viaţa sau libertatea alţi ţărani. Răscoala din Vadu Roşca (regiunea Galaţi), în care şi-au găsit moartea nouă oameni, a fost reprimată de Nicolae Ceauşescu personal. În alte sate s-a tras cu tunul pentru intimidarea şi „lămurirea” ţăranilor. În 1962, 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 3.201.000 familii au fost cuprinse în structurile colectiviste, conform rezultatelor anunţate de Gheorghiu-Dej.
12). Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi germanilor.
În ianuarie 1945 peste 75.000 de etnici germani, cetăţeni români, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică pentru a „reconstrui” economia devastată de război. 20% au murit. Supravieţuitorii au putut să revină în România abia în 1949-1950.
În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii au fost încărcaţi în vagoane de marfă, puse sub pază militară, iar după zece-paisprezece zile de mers au fost aruncaţi în câmp şi lăsaţi să-şi construiască prin forţe proprii case din chirpici sau pământ bătut, acoperite cu paie sau stuf. În aceste aşezări – optsprezece la număr – majoritatea deportaţilor au fost reţinuţi cinci ani, până în 1956, însă alţii au rămas aici pentru totdeauna.
După revoluţia maghiară din 1956 comunitatea maghiară din Transilvania a fost supusă persecuţiilor, fiind operate numeroase arestări.
Prin procesele intentate sioniştilor în anii ’50 au fost efectuate persecuţiile împotriva comunităţii evreieşti din România.
Majoritatea cetăţenilor români de etnie germană şi evreiască au părăsit România în anii ’70 şi ’80 printr-o cinică şi umilitoare formă de „vânzare”, respectiv prin plătirea unei taxe oficiale substanţiale în valută forte (USD) în schimbul aprobării cererii de plecare definitivă din România comunistă. Această crimă istorică din punct de vedere cultural şi spiritual a fost îndreptată împotriva celor care, trăind sute de ani pe teritoriul României, şi-au adus o contribuţie extrem de importantă la cultura şi civilizaţia poporului român.
13). Represiunea împotriva culturii. Cenzura extremă. Arestarea intelectualilor protestatari. (1945-1989)
Odată cu instaurarea comunismului, partidul comunist a impus o orientare pro-sovietică, proletcultistă în toate domeniile. Bibliotecile şi librăriile au fost epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic (peste 8.000). Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare. S-au luat măsuri pentru lichidarea a tot ceea ce însemna legătura cu tradiţiile europene şi cu propriile tradiţii. Istoria României a fost falsificată. S-a trecut la înlocuirea caracterului naţional al culturii cu „realismul socialist”. Cultura şi învăţământul au fost pervertite. Valorile autentice au fost distruse fiind înlocuite cu false valori. Numeroşi oameni de cultură au fost aruncaţi în închisori, altora li s-a interzis să mai publice. A fost un adevărat genocid cultural, ale cărui urmări dăinuie până azi în mentalităţile publice.
14). Reprimarea mişcărilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari.
Pentru lagărul comunist, anul 1956 a însemnat revoluţia din Ungaria, lichidată prin intervenţia brutală a trupelor sovietice. Ecouri ale acestei mişcări anticomuniste s-au simţit însă în toate ţările est-europene. În România cei care au reacţionat imediat au fost studenţii. În câteva centre universitare au avut loc proteste soldate cu numeroase arestări şi exmatriculări. Cea mai organizată mişcare studenţească a fost la Timişoara, unde au fost 300 de arestări. Dar şi la Bucureşti şi Cluj s-au constituit grupuri organizate, care au încercat o solidarizare sau o simultaneizare cu mişcarea anticomunistă din Ungaria. Reacţia autorităţilor a fost imediată – arestarea studenţilor, suspendarea cursurilor, epurarea unor profesori, înfiinţarea unor asociaţii studenţeşti care să supravegheze activităţile studenţilor.
15). Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi Braşov (1987). Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.
În 1977 a fost reprimată greva a mii de mineri din Valea Jiului care s-au revoltat împotriva condiţiilor de viaţă, o parte dintre protestatari fiind arestaţi şi trimişi la închisoare, mare parte fiind obligaţi să-şi schimbe locul de muncă în alte regiuni ale ţării printr-o formă camuflată de deportare. În 1987 a fost reprimată revolta a peste zece mii de protestatari din Braşov, în special muncitori, împotriva condiţiilor de viaţă; sute de participanţi au fost arestaţi şi anchetaţi dur, o parte dintre protestatari au fost obligaţi să-şi schimbe locul de muncă în alte zone printr-o formă mascată de deportare. Mişcările muncitoreşti din Valea Jiului şi de la Braşov au reprezentat o dovadă că partidul comunist era contestat chiar de clasa muncitoare, în numele căreia pretindea că guvernează. După ce în anii ’50-’60 a fost zdrobită rezistenţa elitelor intelectuale şi ţărăneşti, în anii ’70-’80 au fost reprimate chiar protestele muncitorimii.
16). Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi.
În 1979 a luat naştere Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), organizaţie paralelă celor oficiale; întemeietorii sindicatului şi cei înscrişi ca membri au fost arestaţi şi internaţi în aziluri psihiatrice cu regim de reeducare. Începând cu Mişcarea Paul Goma şi S.L.O.M.R., cu acţiunile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv şi ale altor opoziţionişti din diferite oraşe şi medii, continuând cu „propaganda împotriva orânduirii socialiste” întreprinsă de zeci de tineri, între care Radu Filipescu, încheind cu omorârea inginerului Gheorghe Ursu, cu condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu şi cu editarea ziarului clandestin „România” de către un grup de ziarişti curajoşi, între care Petre Mihai Băcanu, toate acestea reprezintă cazuri de excepţie dintr-o ţară care fusese redusă la tăcere şi supunere.
17). Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin demolările din anii ’80. Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele.
Demolările făcute – în Bucureşti în anii 1980 de regimul lui Ceauşescu – au fost cele mai grave operaţii de distrugere a patrimoniului istoric şi cultural. Piesa de bază a acestui proiect era un palat prezidenţial în jurul căruia să fie concentrate ministerele şi alte instituţii publice. În acest scop, precum şi în alte scopuri, au fost distruse 29 de biserici şi mănăstiri, unele vechi de peste 300 de ani, alături de nenumărate case familiale, blocuri şi clădiri publice. Alte biserici au fost mutate sau ascunse complet privirii de noile clădiri. Cea mai notorie şi mai puţin justificabilă demolare a fost însă a ansamblului Mănăstirii Văcăreşti (secolul XVIII) situată în periferiile Capitalei. De asemenea, în majoritatea centrelor istorice ale oraşelor au fost făcute demolări pentru a fi construite „centre civice”. Au mai fost făcute demolări în sate şi comune, în vederea „sistematizării”.
18). Consecinţele criminale ale „politicii demografice” (1966-1989).
În scopul oficial al creşterii populaţiei, începând din 1966 şi până la Revoluţia din 1989 au fost interzise avorturile (în urma decretului dat de Ceauşescu în 1966). Femeile aflate la vârsta fertilităţii erau supuse unui examen ginecologic obligatoriu pentru a fi luate în evidenţă în situaţia în care erau gravide şi pentru a se constata dacă folosesc mijloace contraceptive (cele mai uzuale fiind „steriletele”). Femeile însărcinate care nu doreau să păstreze sarcina apelau la forme rudimentare şi extrem de riscante de avort clandestin. Se estimează că datorită unor asemenea tentative de avort, au decedat peste 10.000 de femei. Mulţi copii nedoriţi de părinţi s-au născut cu probleme grave de sănătate. Condiţiile sanitare din maternităţi erau adeseori improprii. În această perioadă a crescut mortalitatea infantilă; pentru a fi diminuate cifrele oficiale, înregistrarea naşterii putea fi făcută doar cu două săptămâni întârziere. Adeseori, copiii nedoriţi erau abandonaţi în spitale imediat după naştere, ajungând ulterior în Leagăne de copii şi apoi în Case de copii; datorită problemelor de sănătate şi a condiţiilor precare o parte dintre aceşti copii (probabil câteva mii) au murit la vârste fragede. Menţionăm de asemenea că în 1987 au fost semnalate de medici primele cazuri de SIDA la copii, acestea nefiind recunoscute oficial şi prin urmare nefiind tratate corespunzător.
19). Obligarea intenţionată şi nejustificată a imensei majorităţi a populaţiei României, în special în anii ’80, de a trăi în condiţii de mizerie extremă.
Câteva exemple datorită cărora starea generală de sănătate a populaţiei a fost grav afectată: Înfometarea populaţiei prin „raţionalizarea alimentaţiei” şi cartelarea alimentelor de bază (carne, făină, ouă, unt, zahăr, ulei etc.); Neacordarea frecventă a asistenţei medicale de urgenţă în cazul persoanelor în vârstă; Oprirea intenţionată a căldurii şi lipsa cronică a apei calde în blocurile de locuinţe; Oprirea intenţionată a energiei electrice, a gazului metan şi a apei. De regulă, aceste opriri se făceau frecvent, pe perioade necunoscute şi fără o avertizare prealabilă. Menţionăm de asemenea că situaţiile de reluare a livrării de gaz metan au determinat accidente şi cazuri grave de intoxicare cu gaz (unele soldându-se cu decese). Menţionăm de asemenea că în anii ’80 iluminatul public a fost oprit total sau aproape total.
20). Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste.
Toate formele de reprimare fizică şi pshihică, toate formele de mizerie materială şi morală, menţionate anterior în mod explicit sau implicit, au reprezentat tot atâtea mijloace de lezare a demnităţii umane, de umilinţă, de dezonorare, de înjosire, de degradare, de terorizare. Toate acestea au sădit în sufletul cetăţenilor români frica de sine şi frica de semeni, spaima generalizată, desperarea, deznădejdea, exasperarea, sentimentul zădărniciei, neîncrederea în sine şi în semeni, suspiciunea faţă de oricine – colegi, vecini, prieteni şi chiar faţă de persoanele cele mai apropiate. Toate acestea au reprezentat în mod programatic mijloace de supunere şi de menţinere a puterii comuniste.
21). Masacrarea cetăţenilor în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.
Spre deosebire de toate celelalte ţări foste comuniste din Europa în care comunismul a căzut fără nici o victimă (sau aproape fără victime), România a fost singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut cu vărsare de sânge. Populaţia civilă paşnică şi neînarmată a fost masacrată: peste 1.100 de morţi şi peste 3.300 de răniţi. Numărul de victime vorbeşte de la sine despre criminalitatea regimului comunist din România.
