Maiorescu vedea în membrii tagmei sale, redefiniţi de el ca filosofi ai culturii, forţele reformatoare capabile să învigoreze comunităţile precum briza mărilor cutreierate de talazuri. Readucerea cazului Maiorescu în dezbatere publică poate să însemne bobul fertil din care să se nască multă roadă
Asocierile frecvente dintre caracterul poporului german cu ordinea şi disciplina sunt poate motivul inconştient pentru care, în loc de „interzis”, îmi vine în gând verboten, în vreme ce citesc, în limba engleză, interdicţiile legate de reproducerea sau citarea unui text microfilmat de Universitatea Columbia în anul 1991: reproducerile sunt permise doar cu acordul Bibliotecii Universităţii (avertisment scris cu 
acelaşi corp de literă ca şi titlul lucrării), care îşi rezervă dreptul de a refuza o cerere de copiere, un drept susţinut cu un citat din legislaţia drepturilor de autor din Statele Unite, reprodus in extenso.
Textul straşnic protejat de intruşi face parte dintr-o serie intitulată „Proiectul conservării Bazelor Civilizaţiei Occidentale“, finanţat de Bugetul Naţional pentru Umanităţi. Este Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, publicat de T. L. Maiorescu în 1861 la Berlin.
Pornită în căutarea lui Titu Maiorescu sub impulsul unei invitaţii la un colocviu de critică având acest fericit, ales subiect, am dat peste gestul recuperator al unei mari universităţi străine, în locul uneia româneşti, într-un moment în care demnitari occidentali au extins ritmul încadrării ţărilor din Est în Uniunea Europeană de la două la cinci viteze şi la o vreme pe care suntem îndreptăţiţi să o considerăm de criză.
Să fie adevărat ceea ce spunea Constantin Rădulescu Motru, că românii nu au suflet instituţional? Pentru cei care nu cunosc lucrurile din interior, contează doar spectacolul vieţii publice, care pare adesea să fie acela oferit de un stat premodern. De dinainte de sufragiul universal, dacă votul unei minorităţi de români este declarat mai îndreptăţit decât al majorităţii. De dinainte de epoca partidelor, dacă se aşteaptă ca deciziile privind guvernarea să „curgă din pixul” celor care au pierdut alegerile. De dinainte de sistemul electoral, dacă miniştrii partidului care a pierdut alegerile continuă să emită Hotărâri de Guvern, în loc să se limiteze la gestionarea treburilor curente. Fără ierarhie a curţilor de justiţie, dacă unele inferioare investighează cauze declarate legale de Curtea Constituţională. Un stat în care legea este ceva de decor. Deşi până şi pentru omul simplu, unde e lege nu-i tocmeală, se găsesc argumente pentru eludarea ei. Legea Funeriu, altminteri arătând superb în vitrină, întrucât revenea la standarde internaţionale, nu a fost aplicată de respectivul ministru un an de zile cât a mai rămas în funcţie. De fapt, nu a fost aplicată decât de ministrul Pricopie, care a readus în CNATDCU personalităţi de talia academicianului Eugen Simion.
Oare de câte ori se documentează legiuitorii asupra stărilor de lucruri din marile centre de cultură înainte de a înainta proiecte în Parlament? Un parlamentar a cerut eliminarea orelor de religie din programă, pentru a nu aduce în şcoli „mizeria din religie”. Cunoaştem modelul omului politic care călătoreşte în locuri exotice, uneori pe banii unor binevoitori, unde se bucură de companii vesele, jacuzzi şi alte elemente de confort. Dar dacă le-ar da prin minte să viziteze un muzeu, ce ar înţelege fără să fi citit Biblia, acel Mare Cod al civilizaţii euro-atlantice, cum i-a spus Northrop Frye? Sau dacă ar merge la teatru, sau dacă ar citi o carte? Războaiele religioase au făcut în mare parte istoria, iar conflictele religioase tulbură, din păcate, în cel mai înalt grad pacea noastră de toate zilele. A face deosebire între practicile devoţionale şi religie ca parte a istoriei – popoarelor sau culturii – este, într-adevăr, o chestiune adesea dezbătută şi în ţările occidentale, fără ca acestea să fi eliminat religia din şcoli sau universităţi.
Ce putem spune despre prăbuşirea învăţământului superior, de care se plânge toată lumea fără să întreprindă ni-mic eficient? Sigur că gradul de inteligenţă al unui popor nu este dat de producţia de rapiţă la hectar, ci de poziţia universităţilor în topul internaţional. Faptul că România se situează la 700+, iar Ungaria, de trei ori mai mică decât România, între primele 300 este de natură să ne alarmeze.
Ce putem spune despre criza gravă de identitate pe care o poate provoca eliminarea operelor canonice 
din programa şcolară? Nu se ştie, printre autorii de manuale, definiţia unei colectivităţi umane, care este aceea a unui grup afiliat la anumite valori, naraţiuni culturale, tipare de comportament inspirate de ele?
Observăm cum universitarii americani se simt parte a unei comunităţi de dincolo de graniţe, cultura occidentală, care nu e o abstracţiune, ci o sumă de cărţi, de tablouri, partiruri… Viitorii potenţiali lideri politici primesc la Universitatea Johns Hopkins o cultură umanistă (artă, istorie), deoarece cultura şi istoria conţin modele de simulare ale existenţei umane, individuale şi sociale, din care se poate învăţa. Să lipsească viitoarelor generaţii acei catalizatori ai sensibilităţii şi sentimentului de apartenenţă comună care sunt sclipiri de gând şi cuvânt: „căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi… citeşte-mi ceva de la poluri/ şi ningă zăpada ne-ngroape… niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ sufletului nostru bucuros de moarte … foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare…”
Titu Maiorescu este, în-tr-adevăr, un reper de recuperat. Licenţiat şi doctor al unor mari universităţi occidentale, angajat al Academiei Tereziene din Viena, nu s-a considerat îndreptăţit să reformeze Institutul Vasilian din Iaşi, la cererea Ministrului Odobescu, după propriile concepţii, ci s-a stabilit la Berlin pentru a se documenta din practicile unor instituţii de succes. Felul în care, în România, oricine se simte îndreptăţit să se pronunţe asupra oricărei probleme seamănă mult cu Moromete făcând politică pe marginea şanţului. Egoismul (citeşte egocentrismul) este dezavuat de Maiorescu în lucrarea amintită (o făcuse şi Kant în Antropologie) ca un element ce ne ţine pironiţi la pământ. O va spune mai târziu şi Niklas Luhmann: societăţile primitive se caracterizează prin atomism, individualism, în vreme ce cele evoluate devin conştiente de existenţa unor tipare culturale împărtăşite în comun. Cu cât eşti mai străin de relaţionări cu întregul unei culturi sau civilizaţii, cu atât eşti mai nefilosofic, spune Maiorescu.
Un admirabil exemplu intutiv este adus de Maiorescu în sprijinul pledoariei sale pentru spiritul tolerant, deschis relaţionărilor în câmpul de forţe al unui timp istoric (care este „sufletul lumilor”): dacă, în alcătuirea unui buchet de flori, acestea sunt preponderent roşii şi albastre şi doar una este galbenă, precis o vom lăsa deoparte, întrucât distonează cu restul, ceea ce contrazice spiritului nostru de armonie şi înţelegere a întregului. Situarea în esenţa lucrurilor este, ca şi la Matthew Arnold, opusul opţiunilor conjuncturale, politice, iar filosofia ca ştiinţă a relaţionărilor presupune acea atitudine etică fundamentală care este conştiinţa existenţei celorlalţi şi sentimentul de responsabilitate faţă de ei.
Debutul cărţii este o apologie: cere să nu fie aprioric respins în ţara filosofilor, întrucât nu a realizat mai întâi ceva notabil în ţara de unde vine. Ideea câştigării unui drept la opinie contrastează puternic cu nonşalanţa unor contemporani în a se pronunţa în orice cauză. În acelaşi timp, contrar spiritului aventurier şi în maniera celor care descind dintr-o tradiţie familială sau naţională, Maiorescu e convins de faptul că statutul nostru individual, în relaţiile cu alte comunităţi, este determinat de prestigiul ţării de provenienţă în concertul lor.
Maiorescu se racordează la regimul de cunoaştere al vremii, care privilegia locul psihologiei între ştiinţe, îl vedem practicând, ca şi Herbart, calculul matematic al asocierii reprezentărilor în minte, dar şi dezvoltând modelul, anticipând teorii ulterioare ale raţionamentului prin imagini (Alfred Binet) sau ale regimului metaforei şi metonimiei (Jakobson, Stephen Spender). Filosoful ideal este, pentru el, cel care reuşeşte să medieze între cunoaşterea teoretică şi cerinţele practice ale societăţiii, el însuşi devenind o strălucită ipostaziere. Crizei metafizice a timpului, îi propunea ca soluţie educaţia, iar, în acest scop, emanciparea intelectuală a femeii, căreia îi atribuia rolul goethean de salvatoare prin educarea timpurie a copiilor. Formarea tinerilor este, scrie el, dependentă de învăţare aprofundată, singura de natură să inspire cultul valorilor autentice. Cum, odată cu emanciparea, femeilor le-au revenit cariere publice, educaţia rămâne în seama instituţiiilor de învăţământ, tentate să se concentreze pe hrana biologică mai curând decât mentală. Într-un foarte interesant interviu, scriitoarea rusă Ludmila Uliţkaia se referea la un fenomen, altminteri universal, care este imaturitatea generaţiilor tinere, lipsa sentimentului de responsabilitate faţă de familie, ţară, valori. Nu putem să nu deplângem prăbuşirea ştachetei la nivel de viaţă de club, mall, modă. Accentul mai nou pus de Minister pe olimpiade este încurajator.
Maiorescu vedea în membrii tagmei sale, redefiniţi de el ca filosofi ai culturii, forţele reformatoare capabile să învigoreze comunităţile precum briza mărilor cutreierate de talazuri. Readucerea cazului Maiorescu în dezbatere publică poate să însemne bobul fertil din care să se nască multă roadă.
