Pentru violenţa confesiunilor către Constantin Iftimie[1] în volumul reeditat de Ideea Europeană anul trecut, Nicolae Breban cere scuze cititorului, explicând că au fost dictate, nu scrise. Originea lor este în actul spontan al vorbirii, nu al deliberării în faţa unei pagini goale. Acest Nicolae Breban live, în direct, copleşeşte prin meandrele gândirii, atât de bine controlate de logica fără fisură, simţul expresiei economice, şfichiuitoare pe alocuri, profunzimea observaţiilor unui martor şi actor al istoriei recente, lunecarea conversaţiei în eseu politic sau filosofic, în meditaţie asupra istoriei sau valorilor estetice.
Jurnalul, autobiografia, memoriile sunt un gen favorit al momentului, atât practicat, cât şi teoretizat. Despre Anii, cartea care i‑a adus lui Annie Ernaux Premiul Nobel, se spune că este o „autobiografie colectivă”. Pare scrisă cu o carte de teorie literară în mână, urmând moda prezentă – aceea a amalgamului de scene din viaţa personală, titluri de cărţi, imagini din filme, teorii ştiinţifice, articole din presă etc. Un montaj al vieţii personale inserată în istoria postbelică politică, artistică, ştiinţifică etc. Pentru că se poartă sinceritatea – un paradox într‑o lume definită ca hiperrealitate, fuziune a realului şi imaginarului cultural – autoarea include aspecte intime din viaţa personală, inclusiv biologică. Nu ne aşteptăm ca memoriile şi confesiunile din prezent să semene cu Vieţile victoriene – un alt timp în care a înflorit genul –, dar cărţile pe care nu doar le citim, ci de care suntem mişcaţi şi transformaţi sunt poate totuşi acelea care menţin distanţa dintre realitate şi reprezentare, prin care o ordonează şi dau sens celei dintâi. Undeva, autorul intervievat de un istoric informat şi inteligent se pronunţă asupra marii literaturi dându‑i o definiţie similară tetradei heideggeriene: „Un mare creator este cel care dă măsura umanităţii, într‑un domeniu al său, un domeniu specific, e cel care reexprimă identitatea omului şi a destinului său pe pământ, dialogul său cu zeii, şi face ca diferenţa dintre om şi animal să fie pregnantă”.
O parte din carte este meditaţie asupra destinului naţional în relaţie cu marii creatori. Începutul conversaţiei se referă la Emil Cioran, fiind contrazisă opinia curentă cum că acesta s‑ar fi ruşinat de originile sale. Ipoteza contrară, ce poate fi susţinută de citatul din Cioran, este aceea că el şi‑ar fi atribuit „origini obscure” pentru a se distanţa de trecutul culpabil al bătrânei Europe. S‑a afirmat cu greu, poarta deschisă de o metropolă precum Franţa fiind propria limbă şi cultură (literatura memorialist‑eseistică în care a excelat), iar din acel moment, i s‑au şters rădăcinile româneşti.
Fie că e vorba de moralistul politic, antropologul cultural, criticul sau filosoful istoriei, Nicolae Breban este întotdeauna sclipitor. Ochiul său pătrunzător caracterizează în câteva cuvinte ceea ce alţii au scris documentat cu risipă de date în Enciclopedia comunismului, filme şi istorii literare ale perioadei. Prozatorul nu poate fi amăgit, judecata sa fără menajamente fiind mai persuasivă decât discursul oficial, întortocheat şi birocratic. Astfel, conducătorii postbelici ai României au fost „demoni mărunţi” – forţe distrugătoare, însetate de putere, care i‑au demolat pe înaintaşi pentru a se impune, ceea ce explică faptul că istoria României este un şir de rupturi: „Şi cât timp în România noul şef de stat va demola toţi pomii, toate legile date de cel dinaintea lui, noi vom trăi într‑un permanent provizorat, într‑o absenţă a istoriei şi vom fi mereu jucăriile ambiţiei dictatorului”. Nicolae Breban priveşte totul de foarte sus, de unde se vede jocul unor păpuşi ridicole. Talentul său pamfletar se exercită atât asupra unor persoane, cât şi asupra întregii perioade contemporane. Ceauşescu apare ca un arivist ridicol, abil şi viclean, lipsit de cultură, care era în esenţă un mijlocitor: „Ar fi fost un excelent misit de case sau de maşini uzate”, dar care reuşise să joace un rol de mediator internaţional, ceea ce l‑a făcut să viseze la propria mărire, cu totul ruptă de starea naţiunii. În acelaşi timp, ceea ce s‑a numit înfricoşătorul secol al XX‑lea, secolul conflagraţiilor mondiale, nu este pentru Nicolae Breban altceva decât revenirea vampirică a dictatorului din subconştientul colectiv, care se întâmplă periodic, un atavism care nu poate fi eradicat. Nu gestul săvârşit de un geniu al răului, ci o molimă recurentă.
Chiar şi în cultură, unde realizează foarte originale şi interesante tipologii şi comparaţii, autorul face deosebirea dintre Titu Maiorescu, un cosmopolit, şi Călinescu, cel care a descoperit şi impus modelul Eminescu drept expresie a europenismului nostru: „Când spune el: «Piară‑mi ochii tulburători din cale/ Vino iar la sân nepăsare tristă…», cu sintagma asta, nepăsare tristă, era deja sincron cu Baudelaire şi cu ceilalţi. Va trebuit să treacă mai mult de jumătate de secol ca alţi poeţi să pună un atribut lângă un substantiv pe care să‑l nege”.
Limbajul moralistului e demolator, dar cumva rostit din vârful limbii, cu naturaleţe, ca şi cum nu ar spune nimic ieşit din comun: „Maiorescu s‑a comportat ca un mare creator de modă, cum fac Yves Saint Laurent sau Lacroix, sau alţi regi peste la haute couture, care lansează în mod dictatorial mode pe cinci continente odată”.
Modelul propus de Nicolae Breban, evident cel emulat toată viaţa, este acela al unui adversar al autohtonismului şi idealurilor acestuia în favoarea unui cosmopolitism creator de valori universale: el, cel favorizat de familia mixtă, româno‑germană, de traiul într‑un mediu locuit de câteva etnii, de apartenenţa la Biserica Unită, din care s‑a născut Şcoala Ardeleană. În esenţă, dacă vom cerne cele afirmate asupra tuturor componentelor civilizaţiei ca filosofie a instituţiilor, putem conchide că Nicolae Breban vede răul guvernanţei nu ca un dat natural (rasial, caracterologic etc.), ci ca efect al lipsei de cultură. Nu îşi propune să facă politică, opiniile sale în domeniu venind mai ales datorită tangenţei lor cu sfera literaturii. Citim cu surprindere, recunoscând un trop plauzibil, că Dej şi Chivu Stoica au urmat modelul colectivizării prin furtul ţăranilor din… romanul Mitrea Cocor de Sadoveanu. Sau că un roman al delatorului Mihai Beniuc l‑a adus pe Blaga la un pas de arest. În schimb, contra celor care judecă şi condamnă texte oportuniste publicate în presa vremii se deschide o nouă perspectivă: Paul Georgescu, directorul Gazetei Literare, se străduia, ca mulţi alţii, să facă literatura încă posibilă, sfătuind tinerii „estetizanţi” să scrie convenţionale texte oportuniste, pentru a le putea publica şi creaţia autentică. Altminteri, doar cu consolarea „rezervei” manifestate de Blaga, Hortensia Papadat‑Bengescu, Ion Barbu şi alţi câţiva, am fi cunoscut doar vidul intelectual şi cultural al unei porţii semicentenare de istorie.
Interesante sunt unele genealogii ale unor poncife comuniste prin distorsionarea şi vulgarizarea unor concepte de genul „omului nou” al lui Vico. Extraordinară este însă anatomia „fricii sociale” declanşate de prăbuşirea tuturor reperelor: „Când am văzut că profesorii mei tremură în faţa unui derbedeu care vine de la UTC‑ul oraşului, când am văzut că toată autoritatea şcolii nu mai face doi bani în faţa acestor nou‑veniţi, când am văzut că toate programele universitare au fost date peste cap, când am văzut că toţi marii clasici ai României sunt aruncaţi afară şi ciopârţiţi pentru a fi promovate false valori, când am văzut că toate temeliile se clatină… Iată, frica mărită…”
Despre „frica socială”, transferurile inconştiente şi modificările de personalitate scrie ca specialişti în psihologia colectivă sau abisală. Despre Alexandru Ivasiuc, de exemplu, care a fost arestat la prânz, iar noaptea, la ora douăsprezece, nu mai avea niciun dinte în gură, care a fost solicitat să toarne şi, refuzând, s‑a trezit victima mârlăniei agresive a unui şef securist, care a refuzat să plece în Suedia, deoarece nu i‑a ieşit paşaportul prietenului său, Nicolae Breban, aflăm, în acelaşi timp, că descrie „un lung cortegiu de prizonieri, cu hainele rupte, pline de nămol, cu supraveghetori care‑i lovesc. Or, acest lucru nu l‑a văzut în război, ci la puşcărie, sub comunism”. Cel care depune mărturie pare să rememoreze fapte, oameni şi impresii, să judece şi să comenteze în timp ce vorbeşte – este spectacolul fascinant al unei memorii întrupate şi critice a istoriei.
Este, fără îndoială, o carte care modifică imaginea publică a lui Nicolae Breban şi nu se ştie dacă a fost judecat superficial sau dacă autorul însuşi s‑a schimbat în timp. Nihilistul nietzschean, orgoliosul adept al sufletului de stăpân propăvăduit de acesta lasă loc autorului unui discurs în esenţă sapienţial, al unui spirit echilibrat, goethean, care se delimitează de absurdul necompensat al lui Kafka şi care şi în Dostoievski vede acum nu doar pe cinicul Ivan, ci şi pe inocentul Mîşkin. Care se revendică acelei literaturi române în care Eminescu a răsturnat basmul miraculosului folcloric, rescriindu‑l în cheia basmului filosofic, în care autohtonismul mărginit a fost înlocuit de înalta ştiinţă şi conştiinţă a intersubiectivităţii culturale ce depăşeşte graniţele. Acest Nicolae Breban nu se mai miră de nivelul unor critici care nu fac distincţia între autor şi personaj, atribuindu‑i, de exemplu, ideologia legionară a unuia dintre ele. Explică răbdător… Nu se mai teme de istoria care l‑a pus pe fugă. Asemenea lui Eminescu, glosează pe marginea veşnicei întoarceri. Nietzsche rămâne reperul său reflexiv, căci acest filosof, de la care se revendică postmodernismul, a gândit istoria ca revenire ciclică a unor structuri identice. Care secol a fost scutit de orori, ne întrebăm retoric? Vampirismul nu e românesc; este un fenomen între cele „vechi şi nouă toate…”
Cărţi precum Confesiuni violente ne sunt amuletă.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Notă:
[1] Nicolae Breban, Confesiuni violente. Dialoguri cu Constantin Iftimie. Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021.
Maria‑Ana Tupan
