Luiza Barcan: O celebrare

În plinătatea Sa, Dumnezeu nu poate fi nici localizat şi nici intuit în nici un spaţiu, cu atât mai puţin cuprins, El fiind obârşia şi limita tuturor lucrurilor

O expoziţie Alexandru Nancu la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoia are toate datele unui vis împlinit, chiar dacă evenimentul are loc postum. Iubea locul şi sunt sigură că şi-⁠a dorit să-⁠l amprenteze în felul lui. Preţuia în chip deosebit moştenirea brâncovenească ca prelungire inspirată a tradiţiei bizantine, dar şi ca interpretare a ei în spiritul unei epoci de mare deschidere culturală.

Alcătuirea expoziţiei retrospective Alexandru Nancu în spaţiul cuhniei Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia, în martie 2016, este rodul generozităţii doamnelor Doina Mândru şi Mădălina Mirea, cărora le voi purta mereu recunoştinţă.

Am cumpănit mult în privinţa titlului acestei expoziţii retrospective şi în cele din urmă am hotărât că titlul să reia o sintagmă a lui Alexandru Nancu, prezentă în mai multe dintre studiile pe care le-⁠a semnat: „Spaţiul imaginării”. Fragmentul care deschide catalogul explicitează opţiunea mea şi leagă abordările teoretice ale artistului cu lucrul său efectiv de sculptor, grafician, restaurator şi, uneori chiar şi de arhitect: „Spaţiul imaginării apare a fi acel tărâm pe care omul se poate întâlni cu Dumnezeu. El are toate caracteristicile unui spaţiu geometric absolut plan şi este unic şi unificat prin unicitatea şi unitatea lui Dumnezeu. Desigur, în plinătatea Sa, Dumnezeu nu poate fi nici localizat şi nici intuit în nici un spaţiu, cu atât mai puţin cuprins, El fiind obârşia şi limita tuturor lucrurilor. Dar aşa cum spaţiul extramundan, pe care l-⁠am numit spaţiul imaginării, apare odată cu ieşirea lui Dumnezeu din solitudine şi tăcere şi intrarea Sa în manifestare, tot astfel spaţiul mundan capătă „grosime” prin conştiinţa omului. Iar conştiinţa omului edenic apare atunci când el numeşte vieţuitoarele pe care Dumnezeu i le aduce în faţă. În acel moment omul devine conştient de sine şi realizează separaţia care există între el şi restul Creaţiei. Pentru el lumea capătă astfel formă, deci un fel de cantitate imaginară. Pe de altă parte, omul, ca încununare a Creaţiei, dă lucrurilor existenţă prin acordarea numelui care nu este altceva decât „luarea în conştiinţă”, fapt care face ca lumea să primească o primă consistenţă în proiectul lui Dumnezeu. După cădere, însă, singurul mod de a-⁠L vedea pe Dumnezeu este de a-⁠L intui în spaţiul imaginării, spaţiul spiritual pur, comun lui Dumnezeu şi omului. Fiindcă inima omului e parte din inima Sa, iar intelectul parte din intelectul Lui, acest lucru are toate datele să fie posibil (Alexandru Nancu, „Spaţiul imaginării”, în volumul „Cuvinte de folos pentru cei care fac biserici”, Editura Universitară Ion Mincu, Bucureşti, 2007).

Ştia, aşadar, că aici „vedem în chip oglindit” şi că abia Acolo, în Împărăţia cea fără de sfârşit, vom vedea „faţă către faţă”. Ca artist mărturisitor, subtil dar consecvent în opţiunile sale estetice, Alexandru Nancu s-⁠a manifestat ca un autentic tradiţionalist bine ancorat într-⁠o contemporaneitate derutantă şi adesea bântuită de spectrul deriziunii.

Şi-⁠a început autentica-⁠i aventură spirituală explorând trecutul îndepărtat, culturile cele mai vechi, imagistica sacră a religiilor lumii. Primele lui pietre cioplite sintetizau în forme geometrizate căutarea originii, erau un fel de scări de legătură între imanent şi transcendent, interpretau simbolurile alchimice sau semnele alfa şi omega (începutul şi sfârşitul). Erau un fel de monoliţi cu intarsii din metal, interpretări ale simbolurilor a căror origine a căutat să o descopere, deopotrivă, pe calea studiului şi a meditaţiei. Treptat, căutările lui au pornit-⁠o într-⁠o altă direcţie, fixându-⁠se pe câteva teme fundamentale: anatomia hristică – de unde s-⁠a născut apoi ciclul „anatomiilor pneumatofore” –, chipul Divinităţii aşa cum este el revelat în icoana bizantină, mâna lui Hristos binecuvântând, dezrobită de materialitate, ce a devenit, cu timpul, mâna Atotţiitorului (Dumnezeu) ori a Mângâietorului (Sfântul Duh), Iona, profetul veterotestamentar a cărui iniţiere trece prin moartea de trei zile din burta chitului pentru a profeţi moartea de trei zile şi învierea Mântuitorului lumii.

„Anatomiile pneumatofore”, ultima serie de lucrări, fie grafică realizată pe pergament ori hârtie cerată, fie sculptură mică, fie modelată în ceară sau bronz, fie cioplită în lemn ori piatră, se desfăşoară în timp, de la sfârşitul anilor optzeci şi până în 2003. Mâna, simbol recurent în arta lui Alexandru Nancu, se emaciază progresiv, ca urmare a unei febrile căutări a Duhului care, în chip paradoxal, însufleţind orice mădular, se refuză desăvârşit materialităţii. „Forma” acestui Duh a căutat-⁠o mereu Alexandru în arta lui. Mâna, esenţializată până la a fi doar o linie unduită, animată parcă de pneuma divină, evocă momentele de maximă semnificaţie mistică ale trecerii lui Hristos prin lume: Înmulţirea peştilor şi a pâinilor, Taina Euharistică, Răstignirea şi Învierea. Mâna fără anatomie din aceste desene sugerează trupul „nestricăcios”, trupul cel nou, pe care l-⁠au primit sfinţii şi pe care-⁠l va primi şi omul îndumnezeit, la sfârşitul vremurilor.

La un moment dat s-⁠a oprit. Dincolo de figurarea mâinii ce binecuvintează Creaţia, redusă la linii fine, discontinue, într-⁠o evidentă dorinţă de nimicire a oricărei forme, n-⁠a mai putut merge. Anul 2003 este unul de răscruce pentru artist. Alexandru refuză tranşant să mai fie sculptor, în sensul obişnuit al termenului, şi alege să devină meşter smerit. Ia barda, drujba, tesla, dălţile pentru cioplit lemnul şi porneşte într-⁠o nouă aventură a sufletului: salvarea bisericilor din lemn. În 2003 renaşte astfel prima biserică restaurată de el la Muzeul Satului Vâlcean, cea de la Mreneşti-Creţeni. În anii următori explorează potenţialităţile expresive ale altor materiale tradiţonale, precum stuful şi lutul, întotdeauna împreună cu lemnul, în tabere de creaţie experimentale, fără precedent în istoria artei româneşti. Toate aceste căutări în inima adevăratei tradiţiei îl modifică interior şi îi deschid calea adevăratei înţelegeri a trecerii omului prin lume. În ultimii săi ani de viaţă pământească Alexandru vorbea şi se comporta ca un iniţiat. Restaurarea bisericii de lemn de la Pietrari-⁠Angheleşti, cea mai veche atestată din Ţara Românească, o navă şi ca formă şi ca simbol, i-⁠a deschis calea liberă spre Împărăţia Cerurilor.

Am avea poate tentaţia să considerăm o expoziţie postumă a fi o comemorare dar, eu îmi doresc, împreună cu Alexandru şi cu toţi cei care au avut generozitatea să scrie şi să vorbească despre opera lui, ca expoziţia „Spaţiul imaginării” să fie mai degrabă o celebrare a unei vieţi de om cu smerenie dăruite Celui din care ea a căpătat fiinţă. Alexandru L-⁠a intuit pe Dumnezeu în „spaţiul imaginării”, descoperind prin reflecţie, rugăciune şi studiu că acest lucru este posibil, „fiindcă inima omului e parte din inima Sa, iar intelectul parte din intelectul Lui”.