Festivalul Internaţional al Filmului de la Berlin
Contextul internaţional marcat de criza refugiaţilor a dat noi priorităţi eforturilor de organizare şi nu a fost un secret că selecţia de filme a încercat să reflecte amploarea dramei celor aproximativ 60 de milioane de oameni aflaţi pe drumuri, victime ale terorii, torturii şi persecuţiei în diferite zone ale planetei
La ediţia cu numărul 66, Festivalul Filmului de la Berlin s-a prezentat ca o maşinărie gigantică, perfect stăpânită, dar pusă în mişcare de o rară voinţă de exprimare a unor idei progresiste. Dieter Kosslink, directorul unei Berlinale cu peste 400 de filme în program, a simţit nevoia să amintească principiile fondatoare ale competiţiei internaţionale născute în 1951. Atunci când traumele războiului erau departe de a fi vindecate, „filmul trebuia să contribuie la înţelegerea între naţiuni, dar şi să aducă divertisment, speranţă şi lumină într-o Germanie postbelică în ruine”. După 66 de ani, domnul Kosslink crede că festivalul „se simte încă angajat de partea propriilor sale tradiţii” şi încearcă să contribuie mai departe la această înţelegere universală. Contextul internaţional marcat de criza refugiaţilor a dat noi priorităţi eforturilor de organizare şi nu a fost un secret că selecţia de filme a încercat să reflecte amploarea dramei 
celor aproximativ 60 de milioane de oameni aflaţi pe drumuri, victime ale terorii, torturii şi persecuţiei în diferite zone ale planetei.
Nu au putut lipsi, deci, din selecţia celor trei secţiuni principale, Competiţie, Panorama şi Forum, şi nici din programele paralele, filmele care vorbesc despre aceste răni ale lumii de azi. A apărut, ca o concluzie firească, palmaresul dominat de o operă cinematografică impregnată de emoţia contactului cu realitatea acestui exod dramatic dinspre teritorii devastate de sărăcie şi violenţă înspre locuri mai stabile şi mai prospere de pe glob. Câştigătoarea Ursului de aur docu-drama italiană Fuocoammare de Gianfranco Rosi, a fost acel film providenţial votat din toată inima de juriul condus de Meryl Streep şi admirat sincer de profesioniştii cinemaului şi de publicul cinefil.
Originalitatea relatării dramei refugiaţilor africani care îşi riscă viaţa pentru a ajunge în Europa în ambarcaţiuni improvizate descinde din punctul inedit de vedere, cel al unui băiat de 12 ani de pe insula siciliană Lampedusa. Puştiul căruia nu-i prea place şcoala, dar adoră să exploreze noi colţuri ale peisajului natural şi să tragă cu praştia priveşte cum locuitorii reperează ambarcaţiunile supraaglomerate cu cei fugiţi din Africa şi fac eforturi să-i salveze. Ritualurile vieţii liniştite din sat, descrise cu răbdare, sunt întrerupte când şi când de alerta declanşată de sosirea sau salvarea de la naufragiu a unui nou vas. Încrezător în deontologia documentarului, care cere o prospecţie îndelungată în lumea descrisă, aşa cum a fost ea probată de deschizătorul de drumuri Nanuk (1922) al lui Robert Flaherty, cineastul Gianfranco Rosi reuşeşte în urma unei convieţuri de peste un an cu eroii săi, să le surprindă cu autenticitate şi spontaneitate reacţiile şi obiceiurile. După ce a câştigat Leul de aur la Veneţia, cu lungmetrajul Santo Gra (2013), realizat cu aceeaşi strategie artistică, Rosi acumulează din nou scene de viaţă pline de sens, de umor şi de căldură umană, foarte inteligent reunite în structura narativă. Se disting câteva personaje ataşante, printre care medicul care tratează la fel de atent sătenii şi refugiaţii devitalizaţi de efort, un DJ de la postul local de radio, care face legătura dintre cei aflaţi pe mare şi cei rămaşi acasă prin dedicaţii muzicale, un bătrân scufundător submarin care aduce la suprafaţă arici de mare şi caracatiţe, sau bunica băiatului care găteşte cântând. Atunci când ar putea să se insinueze tonul melodramatic sunt inserate episoade comice care salvează mereu echilibrul tonului. Filmul omagiază, fără emfază şi accente didactice, capacitatea acestor oameni de a întinde o mână şi de a arăta compasiune pentru nefericiţii refugiaţi pescuiţi din mare. Nici o altă poveste 
derulată pe ecranele Berlinului nu a reuşit să genereze atâtea emoţii şi treziri de conştiinţă ca Fuocoammare.
Desigur că şi alte recente traume ale societăţii moderne şi-au găsit o tratare cinematografică admirabilă. Ar putea fi citat, în acest sens, Moarte la Sarajevo de Danis Tanovic (Ursul de argint şi Premiul FIPRESCI), inspirat dintr-o piesă de teatru de Bernard-Henri Lévy. Acest film coral care exorcizează traumele războiului din fosta Iugoslavie început în 1991 imaginează o tentativă de reeditare a atentatului din 1914 de la Sarajevo, care a dus la declanşarea primei conflagraţii mondiale. Cu o mizanscenă care reuşeşte să valorifice decorul unui hotel gigantic, cu niveluri simbolice, prin deplasarea nervoasă a eroilor în acest spaţiu fost luxos şi ameninţat acum de paragină, pelicula antrenează o meditaţie asupra destinului Europei de azi.
O altă dramă colectivă, aceea a colonialismului, este evocată în coproducţia Filipine-Singapore Cântec de leagăn pentru misterul întristător de Lav Diaz (Premiul Alfred Bauer, rezervat peliculelor „care deschid noi perspective”), un film cu ambiţii estetice superioare, care a pus însă la încercare, prin durata extinsă (opt ore) răbdarea spectatorilor. Apreciat ca înnoitor, filmul polonez Statele Unite ale iubirii de Tomasz Wasiliewski (Ursul de argint pentru scenariu) urmăreşte cum se intersectează destinele a patru femei nefericite în amor în ultimul an al comunismului, epocă dominată de o cromatică tristă expresiv filmată de operatorul român Oleg Mutu.
Este momentul să amintim şi prezenţele noastre la Berlinală. După ce România a câştigat Ursul de Aur (în 2013) cu Poziţia copilului de Călin Peter Netzer şi Ursul de Argint în 2015 cu Aferim! de Radu Jude, din producţia noastră recentă a fost selectat Ilegitim de Adrian Sitaru în competiţia Forum, unde a câştigat Premiul CICAE, acordat de Confederaţia Europeană a Cinematografelor de Artă şi Experiment. Premiul validează interesul estetic şi tematic al acestui film coral care transformă o dramă de familie într-o dezbatere etică despre incest şi despre avort. Filmul a declanşat pasionante discuţii între membrii echipei de realizare şi publicul care a apreciat calitatea interpretării (printre actori se numără Adrian Titieni, Bogdan Albulescu şi Alina Grigore) şi originalitatea soluţiilor regizorale şi tehnice (foarte bine explicate de Sitaru şi de operatorul Adrian Silişteanu). Pe genericul unui film din competiţia principală, Soy nero de Riffi Pahn, am regăsit numele lui Răzvan Rădulescu, în calitate de co-scenarist şi semnele inconfundabile ale contribuţiei sale, la nivelul dialogului şi al încărcăturii de sens în scenele de aparentă stagnare a acţiunii. Actriţa Cosmina Stratan (cunoscută internaţional graţie premiatului la Cannes După dealuri de Cristian Mungiu) joacă rolul unei românce care face sacrificii de dragul celor de acasă în horror-ul alegoric Shelley (coproducţie Danemarca-Suedia) de Ali Abassi. Din palmaresul prezenţei româneşti la Berlinala 2016 face parte şi Premiul special al secţiunii Generation plus 14, obţinut de Roxana Stroe cu filmul nostru studenţesc O noapte la Tokoriki.
Printre titlurile de reţinut ale selecţiei merită amintit Comunitatea al danezului Thomas Winterberg, care duce mai departe formula dramei de familie din Festen şi pune în valoare talentul Trinei Dyrholm (Premiul de interpretare feminină). Ar mai fi de reţinut peliculele din secţiunile Panorama şi Forum premiate de Juriul FIPRESCI, coproducţia elveţiano-franceză Aloys de Tobias Nöle, „o naraţiune detectivă într-o meditaţie asupra singurătăţii urbane şi a cinematografului însuşi” şi, respectiv, Revoluţia nu va mai fi televizată de Rama Thiaw, care demonstrează inteligent legătura dintre muzica rap şi revolta socială din Senegal.
Alte titluri notabile, precum sud-coreeanul Doamna Bachus de E J-Yong, despre prostituţie la vârsta a treia, thrillerul psihologic Toate deodată/ Auf Einmal al turcoaicei naturalizată germană Asli Özge sau drama israeliană despre marginalizarea femeii în comunităţile tribale din teritoriile arabe ocupate Furtuna de nisip de Elite Zexer ne-au întărit impresia că la Berlinala cu numărul 66 cuvântul de ordine a fost compasiunea.
