La împlinirea a cinci decenii de la naşterea taberei de sculptură de la Măgura Buzăului, e mai necesară ca oricând recuperarea şi meritata ei punere în valoare, plasarea pe locul cuvenit, într‑un context cultural mai larg, a unui moment de graţie autentică din istoria recentă a artei româneşti.
Tabăra de la Măgura, născută în 1970 dintr‑o iniţiativă temerară şi generoasă, dar mai ales din dăruirea faţă de meşteşugul sculpturii şi de breasla sculptorilor a mentorului ei, Gheorghe Coman, nu este prima din lume, dar este prima din România. Şi după ea, neîntârziat, au început să apară taberele de creaţie de tot felul care au împânzit toate zonele geografice ale ţării şi au concentrat creativitatea şi abilităţile organizatorice ale unui impresionant număr de artişti, de activişti culturali din epocă, de edili locali. Tabăra de la Măgura, ca o adevărată şcoală, a stârnit emulaţie şi a servit multă vreme drept model. După ea se poate vorbi despre naşterea în spaţiul românesc a fenomenului „simpozioanelor de creaţie” (nu doar de sculptură, ci şi de ceramică, pictură, grafică) desfăşurate în deceniile şapte şi opt ale secolului XX, dar şi după 1990, la Galaţi, Medgidia, Arcuş, Lăzarea, Săliştea Sibiului, Căsoaia, Hobiţa, Brăila, Poiana Mărului, Tescani etc. Taberele de sculptură, mai ales, au răsărit pretutindeni între graniţele României şi au avut un rol definitoriu în formarea sculptorilor români care, odată trecuţi prin „botezul” Măgurei, aveau să fie prezenţi apoi în majoritatea acestor simpozioane de creaţie. Nu de puţine ori, numărul lucrărilor monumentale realizate de un sculptor contemporan, trecut prin taberele sfârşitului de veac XX, depăşeşte
considerabil numărul expoziţiilor personale ale respectivului, astfel încât adevărata carte de vizită a acestor artişti o reprezintă, adesea, activitatea din cadrul taberelor.
Nume de referinţă ale sculpturii româneşti moderne şi contemporane, precum George Apostu, Bata Marianov, Napoleon Tiron, Mihai Buculei, Florin Codre, Horia Flămându, Nică Petre, Dinu Câmpeanu, Nicolae Fleissig, Mihai Istudor, Aurel Vlad, Vasile Ivan, Niculae Şaptefraţi etc., se leagă de primele ediţii ale taberei de la Măgura. O parte dintre aceşti sculptori, consacraţi deja la acea vreme, au devenit în următoarele ediţii mentori pentru tinerii artişti care nu se mai confruntaseră până atunci cu masivitatea şi rigorile unei pietre monumentale ce trebuia să devină lucrare de simpozion într‑o perioadă delimitată de timp şi într‑un spaţiu de lucru total neconvenţional. Sculptorul Alexandru Nancu îmi mărturisea că la prima sa participare la o tabără de creaţie, care a fost chiar cea de la Măgura, în 1984, s‑a simţit total dezorientat în faţa provocării pietrei şi că a reuşit să depăşească momentul critic cu ajutorul lui Mihai Istudor, un sculptor cu experienţă, care l‑a îndrumat cu pricepere până când a reuşit să‑şi înceapă lucrul şi să dea contur viziunii ce trebuia să prindă formă.
Chiar dacă de‑a lungul timpului taberele de sculptură s‑au înmulţit, Măgura a rămas cea mai importantă şi mai râvnită dintre ele. Astfel, în cele 16 ediţii ale sale, au lucrat aici 172 de artişti (148 de sculptori şi 24 de sculptoriţe) care au dăruit patrimoniului naţional 256 de lucrări monumentale, scriind un capitol definitoriu atât al sculpturii româneşti în epoca modernă, cât şi al unui inedit tip de pedagogie artistică, cu benefice consecinţe în plan cultural. Prin Măgura, taberele de sculptură au devenit un fenomen complex, conducând la conturarea unui profil artistic special al participanţilor, dar în acelaşi timp, ele au solidarizat voinţe şi personalităţi distincte în vederea unui scop comun: săvârşirea actul creator în spaţii neconvenţionale, la vedere, cu materialele zonei, într‑o perioadă strict delimitată de timp. Actul creator a devenit astfel un garant al armonizării între natură şi… sculptură.
Din păcate, doar la trecut putem vorbi despre miracolul de la Măgura‑Buzăului. Dăruirii şi spiritului de sacrificiu de care a dat dovadă regretatul sculptor Gheorghe Coman, de‑a lungul a celor 16 ediţii ale simpozionului de creaţie, i s‑a răspuns, în secolul XXI, cu indiferenţa, transferul responsabilităţii, blazarea, lipsa de iniţiativă ale celor cărora le revenea misiunea de a îngriji, de a proteja şi de a pune în valoare cea mai mare rezervaţie de sculptură în aer liber din Europa. Dezinteresul deplin faţă de moştenirea culturală a înaintaşilor şi‑a arătat la Măgura, ca şi în alte rezervaţii româneşti de sculptură în aer liber, forţa distrugătoare. În urmă cu un deceniu semnalam starea jalnică a lucrărilor din poienele rotate. Aveau nevoie de restaurare, erau nesemnalate, le lipseau plăcuţele de identificare. A urmat apoi un timid demers în urma căruia s‑a făcut o neinspirată reparaţie cu ciment a sculpturilor deteriorate, s‑au realizat o hartă şi un traseu al poienelor cu sculpturi, pe ediţii, precum şi panouri cu numele artiştilor participanţi la fiecare dintre ele. Dar timpul şi‑a spus repede cuvântul, din nou, mai ales că intervenţia a fost mediocră. Natura şi‑a cerut dreptul şi sculpturile au fost din nou năpădite de vegetaţie, multe devenind aproape invizibile.
La fiecare jubileu renaşte însă şi speranţa. Poate acum, după cinci decenii de la fondarea acestei academii libere de sculptură, se va întâmpla miracolul recuperării Măgurei. Un semn de bun augur deja s‑a arătat. Încă o dovadă că doar cu ajutorul lui Dumnezeu orice năzuinţă spre bine se poate împlini. În toate ediţiile taberei, sculptorii au fost găzduiţi la Mănăstirea Ciolanu, lăcaş de închinare definitoriu al zonei Buzăului. Din câte ştiu, terenul pădurii aparţine mănăstirii, iar lucrările din cele 16 ediţii ale taberei Muzeului Judeţean Buzău, motiv pentru care s‑au iscat mereu controverse legate de responsabilitatea protejării şi valorificării acestora. Părintele protosinghel Gamaliel Sima, cel care a preluat de un an egumenia Mănăstirii Ciolanu, împreună cu
Jockey Clubul Român, a avut frumoasa iniţiativă a unei slujbe de pomenire a sculptorului Gheorghe Coman, părintele Măgurei, şi a tuturor sculptorilor plecaţi dintre noi şi care şi‑au legat numele de această tabără de creaţie. Slujba de pomenire a avut loc sâmbătă, 8 august, în Anul Domnului 2020. Preoţii şi toţi cei prezenţi, printre care şi fiica sculptorului Gheorghe Coman, pictoriţa Patricia Popescu, s‑au rugat pentru odihna sufletelor adormiţilor artişti: George Apostu, Mihai Istudor, Sava Stoianov, Mihai Cornel Stănescu, Dumitru Juravle, Gheorghe Coman, Alexandru Nancu, Nică Petre (Petre Bălănică), Alexandru Marchiş, Adrian Popovici, Nicolae Şaptefraţi, Liviu Russu, Petre Grajdeanu, Alexandru Călinescu Arghira, Vasile Ivan, Paul Vasilescu, Gheorghe Marcu, Alexandru Ciutureanu, Gheorghe Iliescu Călineşti, Grigore Patrichi, Pavel Bucur.
Prin harul lui Dumnezeu, nădăjduiesc în zidirea unei pietre de temelie simbolice pentru renaşterea rezervaţiei de sculptură în aer liber de la Măgura‑Buzău. Mi se pare că primul pas a fost, cu discreţie, frică de Dumnezeu şi bună cuviinţă făcut. Ne rămâne celor care putem deştepta conştiinţele adormite să contribuim la acest demers recuperator. Ţin să subliniez, în final, că mă desolidarizez de orice tentativă festivistă de sărbătorire a jubileului Taberei de la Măgura, pe care doar contextul epidemiologic actual pare să o fi stăvilit. Pentru a salva sculpturile de aici trebuie acţionat concret şi urgent. Mesele rotunde şi întâlnirile, în care fiecare se bagă, de fapt, în seamă pe sine, n‑au nici un rost şi nici o finalitate. Dumnezeu să ne ajute să salvăm Măgura!
Luiza Barcan
