Cartea dumneavoastră de debut este legată de destinderea politică de după ’65?
Da, bineînţeles…
Mă refeream la Francisca.
Da. Înaintea mea au mai fost nişte semne de destindere, însă individuale – apariţia Moromeţilor, apoi Groapa şi revista Steaua, care a fost rapid înăbuşită, în mod brutal. S‑ar putea spune că Baconsky a fost primul disident. Nimeni nu vorbeşte acum despre el. Noica vorbeşte de un primitivism civic, când fiecare disident vrea să înceapă istoria cu el. Înaintea lui Baconsky au fost, ca să fim drepţi, cei din grupul de utecişti, în frunte cu Radu Cosaşu, Lucian Raicu, care au contestat, primii, politica culturală a Partidului. Au fost admonestaţi viguros de conducerea statului, iar programul lor, numit al „adevărului integral”, a fost înfierat. Ei cereau să se spună adevărul în literatură, dar li se răspundea că nu‑i momentul şi un timp li s‑a interzis semnătura.
În ce perioadă se petrecea aceasta?
Cred că la începutul anilor ’50. Atunci şi Labiş a avut anumite probleme. Înainte de a muri, era vorba să fie dat afară din UTM. Acest grup de tineri UTM‑işti, care erau entuziaşti leninişti şi care debutaseră precoce, cerea „adevărul integral”. Li se spunea şi editorialişti în pantaloni scurţi. Dar au intrat în conflict cu conducerea de partid, cu direcţia culturală din Comitetul Central, au suferit primii. A fost un grup de disidenţi care au suferit şi dintre care, după aceea, au ieşit scriitorii buni pe care‑i ştim: Raicu, Cosaşu, Mazilu…
În revista lui Baconsky, Steaua, au publicat la început şi cei din grupul dumneavoastră…
Baconsky, care în prima perioadă a fost un zelos poet proletcultist, admirator al Uniunii Sovietice, al lui Stalin, şi aspru vrăjmaş al burgheziei şi al chiaburimii, a făcut brusc o întorsătură la revista Steaua. A făcut din această revistă nu numai cea mai bună revistă literară românească, dar şi o revistă cu conţinut strict estetic, lucru care pe vremea aceea putea să pară o acţiune duşmănoasă. Revista era considerată o evaziune duşmănoasă faţă de programul Partidului în anii aceia. Acolo au apărut pentru prima dată traducerile din Rilke, primele texte ale lui Blaga. Şi au apărut şi câţiva tineri scriitori din Bucureşti: Modest Morariu, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Matei Călinescu. În acest timp, Gazeta literară făcea o propagandă sovietică şi proletcultistă. În asemenea măsură i‑a deranjat Steaua, încât Beniuc, cum am mai spus, a fost trimis de Gheorghiu‑Dej să‑l scoată de acolo pe Baconsky şi să‑l aducă la Bucureşti, unde a fost marginalizat. Eu am încercat să‑i public un grupaj de poezii în România literară în 1970. Dar au fost refuzate de secţia de presă a C.C.‑ului.
La cutremur, când a murit, era deja un nume mare în literatură…
Nu, n‑a fost niciodată un nume mare şi nici nu cred că va fi. Baconsky nu este de nivelul lui Blaga sau Nichita Stănescu. Însă meritul lui a fost de a fi poet complet. După ce s‑a mutat la Bucureşti, într‑un apartament unde primea puţină lume, a ţinut, la Contemporanul lui Ivaşcu, o rubrică, Meridiane, rubrică de o excelentă informaţie culturală europeană. El era de formaţie italiană ca poet.
A publicat prima culegere mare de poezie străină – Panorama poeziei universale…
Da, era un foarte bun traducător şi un bun comentator de poezie europeană. Dar poet de mâna întâi n‑a fost niciodată. N‑a creat nici o şcoală. Niciodată critica nu l‑a considerat printre primii poeţi români, chiar în momentul în care Partidul nu se mai amesteca în ierarhiile literare.
S‑a lansat în literatură şi ca prozator, a publicat un volum de povestiri fantastice…
Cu acest volumaş s‑a lansat parţial. Dar romanul său Biserica Neagră, deşi parabolic, era un roman evident anticomunist şi nu a putut să apară. A apărut doar în străinătate, în revista Continent, făcută de un istoric rus din emigraţie. Era o revistă antisovietică şi anticomunistă. După aceea a apărut şi la o editură în Austria.
Cum se discuta despre el în mediile boemei? Orgoliul său de dandy nu prea era înghiţit…
În România, cuvântul orgolios e un cuvânt de înjurătură. Se confundă omul cu atitudinea demnă, sobră cu omul orgolios. Da, era orgolios pe drept cuvânt. Era un foarte bun poet, un om de cultură. Făcea o revistă foarte bună. Se îmbracă foarte bine la Cluj în perioada aceea şi era în discordanţă cu lumea care se îmbrăca prost sau se prefăcea că se ascunde în haine proletare.
Nu era cumva şi ăsta un semn de disidenţă?
Nu, asta nu! Enerva pe unii oameni, e adevărat. Dar, de fapt, nu asta enerva, că se îmbrăca la un croitor foarte bun din Cluj, îl chema Domi. Ştiu, eram student atunci. Ceea ce enerva cu adevărat nu a fost faptul că era dandy, ci faptul că a făcut o revistă excelentă, care nu asculta de criteriile proletcultiste ale Partidului de atunci.
În general, scriitorul mare, român în viaţă, era nesuferit?
Nu putem generaliza. Există tot felul de scriitori. Există oameni care par modeşti, alţii par orgolioşi. Deşi un scriitor important, un scriitor care produce o operă importantă îşi cunoaşte valoarea. E absurd să‑i ceri unui om care produce o valoare ieşită din comun să afişeze semne de exagerată modestie. Schopenhauer însuşi spunea că numai proştii au interes ca oamenii importanţi să fie modeşti, fiindcă în felul acela proştii şi impostorii ajung la ei. Or, omul care creează o valoare într‑un timp măsurat nu poate să ia contact cu oricine, să‑şi piardă vremea cu orice prost sau orice carierist. Ar trebui exclusă din discuţie falsa idee de orgoliu. Scriitorul nu trebuie judecat, ca în societăţile totalitare şi ipocrit moralizante, după comportament, ci după produsul său, după opera sa. Ca şi un om de ştiinţă, ca şi un profesor de şcoală. Creatorii trebuie judecaţi după ceea ce produc, după profesionalismul lor şi după opera lor.
Domnule Breban, ştiţi că şi dumneavoastră vi se reproşează orgoliul…
Este o eroare de perspectivă. Dacă mă năşteam în secolul trecut, în Baia Mare, făceam şcoala la Viena. Acolo n‑aş fi părut orgolios. Acolo, probabil, tipul meu de comportament, reflexele mele, chiar ţinuta mea fizică, felul în care m‑aş fi îmbrăcat, ar fi părut fireşti. Dar aici, în Balcani, la Bucureşti, ţinuta mea era discrepantă, pentru că mulţi afişează un fel de modestie exagerată, adeseori ipocrită. Modestia comportamentală afişată ascunde o aroganţă fără margini sau, când modestia asta îmbracă un om de valoare, ea e o mască. Cum spuneam adineauri, un om care creează ceva deosebit, un om de ştiinţă, un matematician, un scriitor, un pictor nu poate să nu‑şi cunoască valoarea. Dar una e să fii sigur de valoarea ta, şi alta e să te comporţi ca un bădăran. În ce priveşte comportamentul meu, am fost mereu atent la regulile elementare primite în sânul familiei. Am respectat totdeauna persoana celuilalt, indiferent că era un coleg sau un om de pe stradă. N‑am jignit niciodată în public pe nimeni, n‑am atacat niciodată persoana cuiva. Spre deosebire de foarte mulţi colegi ai mei, care mă atacau pe mine ca persoană. Şi care mă atacă, în continuare, ca persoană. Dar nu îndrăznesc să atace opera mea, pentru că nu au argumente, cu toate că nu le lipsesc mijloacele, nici culturale, nici profesionale. Şi atunci le e mai uşor să atace omul decât opera. Obsesia aşa‑zisului orgoliu nu este decât o rămăşiţă a comunismului, a totalitarismului care voia nivelarea tuturor. Şi care tăia vârfurile…
Poate vă atacă şi pentru că în anii ’70 aţi fost un om foarte puternic în România?
Nu, e fals! În statul comunist, oamenii puternici se aflau în vârful Partidului, în fruntea Republicii şi a masei sale politice. Ca alţi scriitori de talent, precum Jebeleanu, Stancu, marele prozator D.R. Popescu, am fost propus membru supleant al Comitetului Central; asta s‑a făcut nu ca să mi se dea putere. Era un post pur decorativ, pur formal. Nu primeam nici bani pentru asta, nu aveam nici o putere efectivă. Puterea mea efectivă a fost aceea că eram directorul României literare, unde munceam şi unde răspundeam pentru ceea ce făceam. Acolo primeam un salariu destul de modest. Eu am avut un tip de putere care venea din faptul că eram deja un autor foarte cunoscut. Publicasem câteva romane cu iz special, cu o notă specială, care nu erau nici politice, nu erau nici în tradiţia prozei româneşti. Cum s‑a simţit citind În absenţa stăpânilor şi Animale bolnave, era un tip de roman european. Eu eram, în anii aceia, un fel de lider al tinerilor scriitori. Şi în calitate de lider al tinerilor scriitori am luptat câţiva ani contra grupului Barbu‑Lăncrănjan, a celor care conduceau Uniunea Scriitorilor, care erau în graţiile Partidului. Am fost un fel de lider‑mentor. Iar lupta a durat câţiva ani. M‑am aliat în lupta asta cu Marin Preda, Jebeleanu, Ţepeneag, Bogza. Dar am fost primul care am pornit lupta într‑o plenară a scriitorilor din februarie ’65, când toată lumea încă tremura de groaza lui Barbu şi a găştii lui, care conduceau toate revistele literare şi Biroul Uniunii Scriitorilor. L‑am atacat atunci în plin pe Barbu. Împreună cu prietenii mei, Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag şi Adrian Păunescu, instigaţi de mine.
Atunci a fost de faţă Iliescu…
Nu, nu…
Dar la o asemenea confruntare a participat, ca reprezentant de vârf al partidului, şi Iliescu. Tot dumneavoastră aţi fost instigatorul…
Da, exact. Când am atacat prima oară, eu şi prietenii mei, strict grupul lui Barbu, am fost sfătuiţi de mulţi colegi fricoşi să nu o fac… Asta a fost la începutul lui februarie ’65, într‑o plenară a Uniunii Scriitorilor. Şedinţa la care a participat Iliescu a fost după trei ani, în ’68. Barbu era încă foarte preţuit de Partid şi de Ceauşescu. Deci, iată, lupta noastră a durat din ’65 până în ’68. În ’68, eu îi aveam aliaţi pe Preda şi Jebeleanu, şi parţial pe Stancu. Stancu cocheta şi cu Barbu. La şedinţa la care a participat Iliescu, care a durat cam 7‑8 ore, scriitori precum Manolescu, Bănulescu, Nichita Stănescu, din laşitate, probabil, nu s‑au prezentat.
Poate întâmplător nu s‑au prezentat?
Nu întâmplător. Nichita Stănescu a luat masa cu mine la ora trei în ziua aceea şi la ora cinci a avut loc şedinţa. Şi n‑a venit. Manolescu şi Bănulescu, la fel. Nu numai că nu au venit… Seara, la o zi după şedinţă m‑a căutat Păunescu, tânărul Păunescu, şi mi‑a spus: „Nicolae, ne‑au trădat”. Sâmbătă, ei au fost chemaţi de Stancu, care fusese alertat de Ceauşescu. Stancu s‑a arătat disperat de ceea ce am făcut noi seara la Iliescu. Iar Manolescu, Nichita Stănescu, Sorescu, Bănulescu, la îndemnul lui Stancu, au făcut o moţiune către şeful Statului în care arătau că nu sunt de acord cu noi, că se distanţează de noi. Că nu tot tineretul scriitoricesc este unitar şi influenţat de noi. Noi, care eram contra grupului Barbu‑Lăncrănjan şi ceilalţi. A fost trădarea, „trădarea generoşilor”.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
