Mircea Bochiș vine în siajul tilistic al Școlii de la Baia Mare, atât la nivel formal, prin paleta cromatică specifică geografiei montane, bazate pe culori reci și contraste puternice, cât și, sau mai ales, prin atmosfera pe care o creează și o consolidează memorabil în toate picturile sale. Sentimentul de alter‑realitate a unei existențe cumva eliberate de canoanele sociale tipice este transmis uneori prin compoziții minimaliste, în care fundalul aproape monocrom este perforat de o singură siluetă monumentală, alteori prin construcții plastice care invocă tridimensionalul clasic al picturii figurative, unde spațiul creat este populat de personaje multiple, aflate însă în aceleași ipostaze neconforme.
Spațiul pe care Mircea Bochiș îl construiește este unul care nu respectă regulile perspectivei geometrice și ale manualelor academice, refuzând polemic și implicit crearea unei realități spațiale. El structurează, asemenea unui magician, un cadru al iluziei pure, care optimizează percepția scenei folosind elemente de perspectivă inversă sau afectivă, ajungând astfel, de multe ori, în anticamera cubismului. Aici, personajele sale, majoritatea femei cu o vârstă incertă, aflate undeva între Lolite provocatoare și matroane fantasmatice, se regăsesc în dinamici înghețate, într‑un static forțat, ca într‑un instantaneu realizat fără cunoștința subiectului. Ele nu sunt nici concrete, căci nu poartă memoria trăsăturilor unui model exterior anume, dar nu sunt nici suficient de abstractizate încât să își piardă individualitatea. Bochiș imaginează arhetipuri feminine și le conturează prin folosirea minimului de alfabet plastic. Ele apar uneori ca decupaje în fundalul puternic vibrat, siluetele bidimensionale cu trăsăturile definite prin intervenții grafice minime. Iar aici se vede o stăpânire a formei remarcabilă, prin desenul ferm, fără ezitări, cu racursiuri impecabil realizate, care țin loc de orice efecte tridimensionale care ar fi putut fi obținute printr‑o eventuală pictură ulterioară.
Femeia este, așadar, subiectul principal al picturii lui Mircea Bochiș și nicio latură a manifestării ei în lume nu este desconsiderată, nu este ascunsă sau ignorată. Copilă, matură, bătrână, nobilă, muncitoare, burgheză, sănătoasă sau suferindă, prostituată sau pudică, femeia este un motiv cu un potențial nesfârșit de a genera narațiuni plastice, fără ca ea să fie în vreun fel evaluată etic sau social. Universul feminin este unul aflat în afara constrângerilor curente, personajele având toate același drept la existență și reprezentare. Iar toate aceste tipuri feminine sunt reprezentate în peisaje voluptuoase, sălbatice sau domesticite, în Grădini ale Paradisului căzute sau nu în istorie. Cele două prezențe, Natura și Eva – prin toate variantele ei posibile –, sunt oarecum egale ca importanță în imaginarul pictorului, ele contribuind la construcția unei imagini aflate în afara cronologiei și care propune recuperarea tipologiei pornind de la particular.
Peisajul este rareori o temă autonomă, ca reflecție bucolică asupra mediului natural, ci el apare mai degrabă ca un context de manifestare a omului, fie prin prezența sa explicită, fie prin diferitele urme ale acestuia. Clădiri cu funcții diverse, porți, bănci, garduri, mese, toate marchează o separație de natură primordială, sălbatică și haotică. Mediul de desfășurare a narațiunilor haiku ale lui Mircea Bochiș este unul controlat, sigur și neamenințător. Spectaculos prin cromatică și tușă, compus din suprapuneri agitate de nuanțe de verde care pulsează ritmurile unei trăiri asumate până la contopirea artistului cu propriul său mediu ficțional, peisajul oferă o demonstrație plastică halucinantă de creație a unui univers profund personal și totodată extrem de convingător. Ceea ce îl identifică pe artist ca fiind nordic, băimărean, în pictura noastră, nu este preluarea temelor sau a esteticii Școlii de la Baia Mare istorice, ci construcțiile monumentale, imperative, și stranietatea în care le învăluie. Nu este nevoie de scenarii științifico‑fantastice sau de șarje caricaturale pentru a transmite senzația unei alter‑realități, a unei lumi care chiar dacă funcționează aparent după aceleași reguli ca a noastră, coordonatele ei duc în cu totul altă parte.
În expoziția Camera densă de la Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare” din iulie‑septembrie 2024, care a funcționat ca o retrospectivă a artistului, cu lucrări în tehnici diverse, de la pictură la sculptură și până la cărți obiect, s‑a putut vedea atât complexitatea, cât și coerența operei lui Mircea Bochiș. Iar în special în lucrările de sculptură se poate observa natura lui postmodernă, manieristă, puternic culturală, cea care asimilează timpuri și curente uneori complet diferite pentru a le folosi ca punct de pornire în propria cercetare artistică. Artefacte ale unei civilizații dispărute, altare tridimensionale, plăcuțe cu desene și înscrisuri misterioare, idoli de pretutindeni și de nicăieri în mod specific, sculpturile lui Bochiș demonstrează nu numai o capacitate exemplară de a înțelege referentul, ci și o manualitate care se supune adecvat și expresiv comenzii mentale.
Nu în ultimul rând trebuie punctate cărțile‑obiect ale artistului, cele care sunt construite cumva la două mâini, autorul textului și ilustratorul devenind în acest caz, posibil unic în literatura noastră, egali ca percepție la nivelul lecturii. Marian Ilea și Pavel Șușară sunt doar doi dintre scriitorii care au riscat, dar lista nu se oprește aici, lăsându‑și textul la dispoziția artistului spre a fi ilustrat, iar rezultatul este, în mod cert, un pariu câștigat. Atât inocența, cât și, uneori, abuzul cu care Mircea Bochiș comentează și completează într‑un fel textele inițiale țin de bucuria ludică, specifică artistului, pe care o regăsim în întreaga sa creație. Aici nu există prejudecăți și demonstrații pedagogice, totul este bucurie și vibrație vitală, de la exteriorul narativ al lumii create până la elementele primare de limbaj plastic.
■ Artist plastic, critic şi istoric de artă
Dalina Bădescu
