Umanismul care a stat şi încă mai stă, deşi acum mai degrabă ca martirizatul Sfânt Sebastian, la temelia civilizaţiei europene moderne a fost, ne‑au asigurat generaţii întregi de erudiţi, un curent de idei optimist, o manifestare a încrederii în om, în locul şi rolul lui în univers, în raţiune. Era un optimism alimentat livresc, omul din mijlocul cosmosului, omul leonardesc – măsură a tuturor lucrurilor fiind conturat cu ajutorul instrumentelor bibliografice, al şantierelor arheologice unde se dezgropau statui, cărţi şi eroi. Optimismul umanist era susţinut de încrederea în abilitatea raţiunii de a descoperi, în om şi natură, permanenţe, de a fixa repere care nu sunt subiective şi, deci, nu au a fi negociate la fiecare generaţie.
Optimismul era susţinut şi alimentat de prisca sapientia, de înţelepciunea anticilor, de ideea medievală a lui Bernard de Chartres recuperată de Isaac Newton, conform căreia vedem mai departe decât înaintaşii noştri pentru că „suntem nişte pitici cocoţaţi pe umerii giganţilor”.
Astăzi piticii s‑au apucat să dinamiteze statuile giganţilor. Nu vor să vadă mai departe; se mulţumesc cu ce pot vedea printre picioarele giganţilor, au o viziune târâş‑grăpişă. Din vara anului 2020, civilizaţia europeană este atacată de hoarde de barbari interiori – atât de interiori, încât mulţi dintre ei sunt profesori la străvechi universităţi britanice – care contestă totul: pe antici, pe moderni, pe Dumnezeu şi pe Darwin, pe om şi pe maimuţă, pe bărbat şi pe femeie, notele muzicale şi cifrele, portativul şi aritmetica, muzeele şi natura. Avem de a face cu o furie iconoclastă fără precedent. Dar e o furie progresistă, o furie care împinge optimismul până dincolo de graniţele realităţii. Singura justificare a acestei furii este, aparent, un soi de marxism care postulează nu lupta de clasă, pentru că nu mai există blocuri sociale definite în cadrul relaţiilor de producţie, ci lupta inframoleculară. Avem de a face cu o răzvrătire metastatică a rumeguşului, acarienilor şi atomilor de praf împotriva ordinii universale, cu 
o întoarcere pe dos a realităţii în numele setei de dreptate redefinite ca opresiune inversă. Că nu au dreptate nu mai contează: nu‑i poţi demonstra infinitului mic că nu are dreptate. Setea de acţiune precumpăneşte: tot ce e real e raţional şi, prin urmare, nu poate fi decât ireal. E o ficţiune, o fantazie. Optimismul a rămas lipsit de substanţă culturală sau de armătură logică. Priveşte până la marginile lumii şi ale timpului şi spaţiului şi refractă asupra noastră hăul pe care îl descoperă acolo.
Cartea lui Mirel Taloş este minuţios lucrată stilistic şi perfect controlată dialectic. Adică este produsul unui talent lucid, care redescoperă rădăcinile culturale ale umanismului şi latura lui pesimistă, prudentă, înţeleaptă. La urma urmelor, Erasmus ne‑a dat un Elogiu al nebuniei, iar cugetarea istorică a umaniştilor italieni – de la Machiavelli la Guicciardini – a fost de esenţă tacitiană, pesimistă, nu utopică. Cartea lui Mirel Taloş este una a liberalismului aristocratic, clasic: observaţi că protagoniştii lui sunt personaje solitare. Nu le voi spune indivizi, aşa cum ar impune vocabularul liberalismului clasic, pentru că nu sunt chiar atomi izolaţi, ci prinşi în dialog. Uneori, da, sunt singuri în faţa furiei devastatoare a unor gloate sau a unor desanturi de barbari iconoclaşti, dar şi în acest caz se definesc prin apelul la raţiune, la bunul‑simţ personalizant, nu la demenţa solipsistă.
Asemenea lui Schubert sau Schumann, autorul acestei cărţi priveşte irupţiile de nebunie ale lumii şi le transformă în muzică de cameră. De altfel, îmi place să cred că de
aici provine şi subtitlul cărţii: Unsprezece proze despre sfârşitul culturii. E asemenea celor „şase intermezzi” sau „şase studii”, sau „opt fantezii”, sau „patru nocturne”, sau „cinci piese scurte (Notturnino, Ballo, Burla, Capriccio, Écossaise)” pentru pian ale lui Schumann. Nu e pedantism aici, în acest subtitlu, ci singurătate romantică citadină, de observator al lumii de la mansardă. E o vibraţie de un intimism sobru în paginile acestei cărţi. De altfel, urmărind îndeaproape parcursul literar al lui Mirel Taloş, am observat predilecţia lui pentru personaje‑conştiinţă, ruminative, aşa cum avem încă de la Colecţionarul de nuduri (2018) al debutului, trecând prin Strania poveste a unui pian (2021), până la romanul cu aspecte de frescă extrem de sigur trasate – Undeva în Transilvania (2019). Personajele colective sunt, după cum se întâmplă şi în cartea de faţă, mai degrabă purtătoare de veşti rele în lumea prozei lui Mirel Taloş, care din acest punct de vedere îmi aminteşte de lumea nuvelelor lui Thomas Mann şi a romanelor lui Hesse – o lume de adâncă medievalitate bürgerlich, dedicată cultivării virtuţilor profesionale, domestice şi artistice, de un sănătos centru‑dreapta.
În cele din urmă, un astfel de personaj‑conştiinţă este chiar prozatorul Taloş, care pare că scrie această carte pentru a se opune, astăzi, unei nebunii incipiente de genul celei care răvăşeşte paginile lumii cuminţi din Undeva în Transilvania. Faţă de tragediile de acolo, petrecute în timpul Celui De‑Al Doilea Război Mondial, Taloş e forţat să reacţioneze de la distanţă, deşi o distanţă mediată cu succes de memoria familiei. Faţă de nebuniile de acum, Taloş reacţionează pe loc, analizând cu mare fineţe şi cu nelipsit simţ poetic implicaţiile campaniei de „purificare” a tradiţiei noastre culturale: a muzeelor, bibliotecilor, memoriei colective a marilor oameni. Nu e o carte cu teză. Dar e o carte cu o lume a 
ei. Care e şi lumea noastră. Pe care Taloş o înfruntă cu maximă dezinvoltură, dând literaturii române un volum care ne va elibera de necesitatea de a cita mereu Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury sau alte distopii venind din societăţi cu o cultură a scrisului/ cititului mai veche şi mai bogată decât a noastră. Natura cultural sinestezică a lui Taloş, combinând colecţionarul de tablouri cu omul de carte şi cu ascultătorul de muzică simfonică, i‑a ascuţit percepţia şi l‑a ajutat să ne dea o carte vie, care pune în ecuaţie una dintre marile încercări prin care trece civilizaţia occidentală acum, sub ochii noştri.
Nu‑mi place să laud pe nimeni pentru curaj. De obicei, această laudă vine ca semn al dezafectării: bine că ai tu curaj ca să putem noi sta liniştiţi – dacă iese ceva, e bine şi pentru noi, şi putem spune că te‑am încurajat. Dacă nu iese nimic, se cheamă că, vezi, e mai bine să fii prudent pentru că nu se poate schimba nimic.
Cartea aceasta, prin stilul şi problematica ei, reafirmă demnitatea literelor române de azi, mult prea ahtiate uneori să‑şi facă din şira spinării fundă pentru export. Anticariatul de idei nu caută o piaţă, ci conştiinţe. Sper să le găsească: aici şi în lumea largă.
Prefaţa la vol. Anticariatul de idei de Mirel Taloş, în curs de apariţie la Editura RAO
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
