Aura Christi: Argonauţii subteranei
Veşnicia poate nu e decât o amintire fixă, căreia i se adaugă, din timp în timp, câte o vagă nuanţă de actualitate, nuanţă pecetluită şi de „sublimul lunatic” Mihail Eminescu pe când, interesate în gradul cel mai înalt de problema nedezlegată a eternităţii sufletului, visele sale studioase îşi disputau o călătorie temeinică în India şi dorinţa de a fi înmormântat în Marea Îngheţată, ca să nu putrezească
Dacă mi s-ar propune să execut o schiţă de portret a subteraniştilor, cred că m-aş pomeni în dificultate, în primul rând, dată fiind imposibilitatea de a traduce cu exactitate termenul podpolinâi, provenit, după cum se ştie, din titlul uneia dintre scrierile de tinereţe ale lui F.M. Dostoievski: Подпольные записки. Atât Ion Ianoşi, Emil Iordache, cât şi alţi specialişti în F.M. 
Dostoievski, s-au referit la acest aspect insurmontabil – „semnificaţia Subteranei dostoievskiene scapă dicţionarelor explicative” –, optând, în cele din urmă, pentru Însemnări din subterană, fiindcă aceasta e apropiată de spiritul limbii române – adevăr care nu exclude, de bună seamă, celelalte sensuri ale sintagmei ca, bunăoară, însemnări din ilegalitate sau – ca să recurgem la un cuvânt drag eruditului Nicolae Balotă – însemnări din subpământă. Termenul de ilegalitate îl vom elimina însă din start, fiindcă subteraniştii – dedublaţii dostoievskieni – nu fac nici pe departe casă bună cu revoluţionarii şi eroii; din contră, ei, arhitecţii subteranei, alcătuiesc drojdia antieroilor: „Într-un roman e nevoie de un erou – scrie oarecum programatic romancierul rus, recurgând la o nuanţă fundamentală – pe câtă vreme aici sunt înadins strânse trăsăturile proprii unui antierou”. Arhivând în matriţa aceluiaşi personaj trăsături caracteristice în general unui antierou, scriitorul avea în faţă, fără îndoială, idealul său de o viaţă, concentrat în dorinţa de a cunoaşte totul despre om – dorinţă strunită, ca un cal de rasă năbădăios, de limitele cunoaşterii şi ale raţiunii – ceea ce l-a făcut, într-un târziu, să extindă oarecum tiparul aceluiaşi antierou, aducându-l sub semnul ego-urilor multiple şi al ambiguităţii tipologice. În pofida dorinţei liminare a Autorului-Dumnezeu parcă, subteraniştii – un soi de personaje-palimpsest – se întâmplă să apară în textura romanescă purtând şi masca de eroi sau revoluţionari, dar – un detaliu important în topografia acestei, probabil, tipologii – exclusiv în spirit, unde aceşti indivizi contradictorii îşi pot afirma nestingheriţi filosofia de extracţie existenţialistă, filosofie ce transformă limita, excesul, patetismul, introspecţia şi spovedania în instrumente de tatonare a ceea ce Nikolai Berdiaev numea „ultimele limite ale dedublării”. În tiparul caracterial al acestor antieroi dedublaţi, care se simt acasă în exil, se pot desluşi trăsăturile epocii căreia îi revin aceştia, dar şi nu puţine trăsături ale începutului de mileniu al III-lea. Emil Iordache îi numeşte undeva „exilaţi interni” şi insistă pasional şi scrupulos asupra faptului că, traducând, bunăoară, Soţul etern şi regăsindu-se de câteva ori – ca la o răscruce – în faţa termenului de Subterană şi a derivatelor sale, care sar parcă, în repetate rânduri, din ţesătura epică a acestei scrieri de tinereţe, traducătorul recurge cu strângere de inimă la câteva soluţii considerate nimerite într-un context livrat de imposibilitatea de a rezolva altminteri o problemă insolubilă: ascuns, tenebros, oneros.
Într-o situaţie oarecum similară se află Dostoievski însuşi când încearcă să-i facă o schiţă de portret lui Alexei Fiodorovici Karamazov în cuvânt înainte – scris dintr-un amestec savant de amabilitate şi şiretenie – şi recunoaşte că se află în dificultate cu atât mai mult cu cât protagonistul romanului său e departe de a fi un om mare. Cu toate acestea scriitorul se grăbeşte să afirme că pentru el, autorul, acest erou este remarcabil, deşi se îndoieşte dacă va reuşi să convingă de acest lucru şi lectorul. Explicaţiile calificate la un moment dat de autor ca fiind inutile, „lipsite de interes şi confuze”, curg de îndată în tentativa de a limpezi, totuşi, măcar cât de cât lucrurile. E adevărat, scrie romancierul, că eroul nostru este probabil un fel de activist, dar unul indecis, problematic, ambiguu, vag (неопределенный), lipsit de claritate, nelimpezit (невыяснившийся). „De altfel, ar fi straniu – nuanţează autorul – să ceri oamenilor într-un timp ca al nostru limpezime (ясность). Un singur lucru se pare că e neîndoielnic: e vorba de un om straniu, chiar sucit, bizar”. Cum să convingă asemenea particularităţi într-un timp în care majoritatea îşi doreşte să găsească un numitor comun în debandada generală? Întrebarea pusă de autor, de bună seamă, nu e lipsită de temei. Nu-i exclus însă faptul ca tocmai un asemenea personaj sucit şi vag să poarte în el esenţa, miezul, inima întregului (сердцeвина целого). În cele din urmă, recunoscând franc-viclean dificultatea dublă, devenită şi mai problematică, în care se regăseşte – incapacitatea de a-şi caracteriza protagonistul, pe de o parte, iar pe de alta, faptul că acest erou bizar şi imposibil de inclus într-o tipologie exactă, este protagonistul a două volume de circa o mie de pagini! – romancierul se împacă cu sine însuşi, cu scrierea lui amplă, cu prefaţa taxată ca fiind de prisos, la care nu vede din ce pricini ar renunţa, de vreme ce este deja scrisă – deci, e cazul să rămână – şi, în cele din urmă, cu personajul său remarcabil, „modest şi nedefinit”.
Ce fel de indivizi adună sub catapetesmele ei subterana? În general, aceştia sunt asociali, atipici, anistorici, apolitici, introvertiţi, foşti visători incurabili, care s-au lovit de mai multe ori de zidul atrocităţilor vieţii şi – supţi de vârtejul acestora – ironizând romanticii, şfichiuind schillerienii şi radicalizându-se, au optat în favoarea singurătăţii, a retragerii din afacerile lumii acesteia în hrubele celor izolaţi, ahtiaţi de libertatea de a fi în spirit şi de a-şi pune, în ciuda vremurilor, în ciuda lor înşile poate, acele banale şi eterne – cum le numeşte G. Călinescu – probleme ale vieţii, „ca Dumnezeirea, Fiinţa, Adevărul” şi, adăugăm noi – tot cu majuscule – Minciuna, Amoralitatea, Imoralitatea, Viaţamoartea, Răul şi Binele, Iubirea, Moartea, Suferinţa, Viul, Viaţa, Libertatea, Iisus Christos, relaţia maestru-ucenic ca teren unde e posibilă apariţia ultraomului ş.a. – probleme dificile, imposibile, puse parcă de un stol de apucaţi contradictorii şi, din când în când, sublimi, încolţiţi de bestiile melancoliei şi „bântuiţi de întâiele adversităţi ale soartei”. N-am vehiculat accidental calificativul sublim; problemele ultimative pe care şi le pun unii dintre aceşti adolescenţi întârziaţi, arhivari ai motivelor obsesive majore ale umanităţii, se află – conform definiţiei date de romancierul N. Breban – în flagrantă disproporţie cu orizontul cenuşiu, laolaltă cu mediocritatea surâzândă, vitală şi necesară a majorităţii din preajmă. O lecţie memorabilă, în această ordine de idei – echivalentă cu un discurs îndrăgostit – o dă prin intermediul personajelor sale F.M. Dostoievski în timp ce doi dintre fraţii Karamazov sărbătoresc eliberarea din chingile relaţiei cu Katerina Ivanovna Hohlakova la birtul „Metropol”. În intenţia de a-l pregăti pentru dialogul lor atipic în contextul unei cotidianităţi cenuşii – dialog pe parcursul căruia abordează teme inactuale –, după ce îi comandă o ciorbă de peşte şi un ceai şi îl convinge să accepte şi preferata încă de pe când se aflau la Polenov dulceaţă de vişine, Ivan Karamazov îl îndeamnă pe sucitul, bizarul şi prea curatul Alioşa să se uite un pic în jurul său. Să privească puţin la tinerii din vecinătatea lor, din acel birt mizerabil, cum se întâmplă să fie în lume nu puţine aşezăminte, unde junii departe de a fi îmbrăcaţi impecabil, postadolescenţi cu caş la gură – având nevoie de altceva decât se ştie că au nevoie, în general, ceilalţi – se adună în colţuri discrete, obscure şi vorbesc vrute şi nevrute. Ei nici nu se cunosc din cale afară, iar după ce se vor despărţi vor rămâne la fel de străini cum au fost, poate, dintotdeauna, susţine Ivan şi îşi arborează un zâmbet curat, viu, ca de copil, arătându-ne faţa sa luminoasă. Preţ de câteva ore, aceşti tineri convocaţi în cârciumi sordide de stranii chemări sub semnul urgenţei metamorfice, sunt legaţi – sudaţi aproape – de un fior ciudat, iscat din aprig-disputatele „probleme fundamentale, şi de nimic altceva”, decupate din aerul întrebărilor „dacă există sau nu Dumnezeu, dacă există sau nu nemurire”, probleme care împart de îndată acea mică lume studioasă – configurată în lumina unui zbucium străvechi – în tabere, bisericuţe, grupuri improvizate în funcţie de afinităţi, menite să pună o provizorie, necesară ordine într-o societate clătinată de vicii, crize, limite, cataclisme şi false probleme. Pentru câteva ore, seri şi, câteodată, luni – dacă nu ani sau epoci întregi, care ne readuc cu faţa spre vârfurile dintotdeauna ale omenirii – lumea deviază spre altceva decât poate fi şi decât este în realitate. Spre surpriza surâzândă a lui Alexei, Ivan e familiarizat până în vârful unghiilor cu această lume a puştilor stângaci şi genialoizi, nu-i sunt străine nici polarizările ideologice create în grupările formate cât ai clipi, nici modul în care unele teme existenţiale se topesc şi lunecă spre cele ancestrale, totul căpătând consistenţa şi văzduhul tare al unei alte lumi, care nu este şi nici nu poate fi de aici: „Cei care nu cred în Dumnezeu, vor discuta despre socialism şi anarhism, despre refacerea întregii omeniri după alte structuri şi principii. Vor fi, desigur, ridicate diverse probleme, aceleaşi, şi pentru unii, şi pentru alţii, dar ticluite în capete diferite” susţine, în continuare, Ivan cu aerul unui cunoscător pe deplin avizat, adăugând un amănunt ce sare parcă din văzduhul textului – ca unii peşti intens coloraţi din ape muncite în adâncuri nu se ştie de ce – şi anume că aceşti adolescenţi întârziaţi, curioşi şi dornici să răstoarne ordinea universului
„nu fac altceva decât să toace la nesfârşit problemele lor existenţiale şi ancestrale, spre a le da, în final, o nuanţă de actualitate”. Veşnicia poate nu e decât o amintire fixă, căreia i se adaugă, din timp în timp, câte o vagă nuanţă de actualitate, nuanţă pecetluită şi de „sublimul lunatic” Mihail Eminescu pe când, interesate în gradul cel mai înalt de problema nedezlegată a eternităţii sufletului, visele sale studioase îşi disputau o călătorie temeinică în India şi dorinţa de a fi înmormântat în Marea Îngheţată, ca să nu putrezească.
Aflat la graniţa laxă a problemelor sale „existenţiale şi ancestrale”, adus de Fortuna la limită, prinţul Hamlet îşi pune masca nebuniei, ca să poată vorbi nestingherit despre lucruri ce se cuvine să fie trecute sub tăcere. Abia ieşit dintr-o boală gravă, ce riscă să recidiveze oricând, iisusiacului cneaz Mîşkin i se pune masca unui idiot, ca acest strănepot al lui Gulliver să aibă posibilitatea de a spune sincer ceea ce crede în timp ce trece prin miezul unei lumi cariate la rădăcini cu aceeaşi candoare neatinsă de aburii mizeriei din preajmă. Nu ştiu cum anume se întâmplă că aceşti tineri neobişnuiţi aduc în lumina actualităţii, cum se spune, exact problemele incomode, trecute sub tăcere în opera sa şi în saloane de un Vissarion Belinski, care preferă să le discute la o partidă de preferance şi în scrisori, în restul situaţiilor marele critic păstrând aparenţele unui individ comme il faut, cu excepţia cazului în care cere socoteală, mai cu seamă, în scrisori, cui găseşte el de cuviinţă pentru lipsa caracterului raţional al existenţei, istoriei, realităţii etc. – ca şi cum totul ar putea fi înghesuit în cuşca raţiunii şi a logicii considerate atotputernice – marele critic alegându-se cu ironiile îndreptăţite ale lui Lev Şestov, care îşi exprimă admiraţia pentru faptul că F.M. Dostoievski abordează în scrierile sale taman temele ocultate de Belinski. Ca şi eroii invocaţi adineaori – prinţul Danemarcăi şi cneazul Mîşkin – Peciorin nu are nici treizeci de ani, subteranistul dostoievskian are circa patruzeci, pare-se, Ivan Karamazov are douăzeci şi trei de ani, Hans Castorp are sub treizeci de ani, Castor Ionescu are vârsta lui Zarathustra. Printre subpământenii surprinşi – ar fi spus ideologul şi „filosoful «subteranei»”, Fr. Nietzsche – la lucru se află, se pare, o seamă de tineri şi mai puţini tineri gânditori, care – dezamăgiţi de modul în care e croit totul – sunt interesaţi de ceea ce sunt ei, de rolul lor pe pământ, de eul lor, de viaţa trăită departe de lume: o viaţă lipsită de evenimente exterioare spectaculoase, accentul mutându-se pe viaţa din forul lor lăuntric, unde timpul şi-a ieşit din ţâţâni şi totul se întâmplă sub semnul urgenţei, în lumina atroce a unei conştiinţe radicalizate şi a unei vieţi nelumite, ca să folosim un termen vehiculat de G. Călinescu cu referire la Mihail Eminescu. (Ion Ianoşi)
Cineva dintre criticii ruşi scria că, în cazul locuitorilor Subteranei, se poate vorbi de indivizi pentru care voinţa se află în flagrant conflict cu raţiunea; pământurile pe care înaintăm aici, acum, asemănându-se cu de la sine putere cu nisipurile mişcătoare, nu suntem siguri că e cazul să fie adusă în ecuaţie voinţa, care riscă să încurce şi mai tare lucrurile abia dibuite, abia înfăţişate, abia ghicite pe sfert, sau nici atât. Ţinta războiului dus de omul din subterană e raţiunea şi, mai ales, excesul de raţiune, care poate naşte monştri cu chip de om. Dar care dintre temele majore nu sunt transformate de subteranişti în ţintă? Nimic nu scapă firii lor dedublate, excitate, radicalizate, azvârlite pe o limită a limitelor; nimic nu e trecut cu vederea de nervii lor întinşi la maximum, de irascibilitatea lor genialoidă, pornită atât de tare, încât dificultatea de a-i descrie se simte în apele ei. Aceşti arhitecţi ai fiinţei sparg tiparele şi clişeele sau le transformă în instrumente pentru a reface cadrul din ale cărei rame irumpe originalitatea; aceşti castori ai neliniştii îşi fac o armă din paradox şi contradicţie, mătură cu un avânt disperat arena actualităţii şi peşterile cele mai obscure ale fiinţei. Prin faptul că abordează mereu probleme inactuale, cărora li se adaugă, din timp în timp, câte un strop de actualitate şi din ceea ce numim mister, aproape tot ce ating aceşti artişti ai vieţii, uimitor, se transcende. În raza acestei posibile tipologii îşi află locul binemeritat juni retraşi, ghidaţi de un fel de religie a sincerităţii, care îi pune, câteodată, în dificultate pe ceilalţi. Printre aceştia se numără oameni cu desăvârşire liberi, filosofi pe cont propriu, care, nu rareori, îşi pierd rădăcinile, identitatea, reperele, credinţa şi – departe de lumea înconjurătoare – îşi declară război, în primul rând, lor înşile, mediocrităţii lor, prejudecăţilor, cutumei, moralei de orice fel şi de orice culoare, ideologiei de orice extracţie, nihilismului lor distructiv, care se întâmplă, în anumite cazuri, să se facă praf şi pulbere în căutarea părţilor benigne ale vieţii, lumii, sufletului lor de damnaţi învinşi, ce au câteva calităţi neobişnuite, care, în absenţa unor repere şi a unui imbold, pipăie – ca melcii zăpăciţi şi, într-un târziu, ieşiţi din ascunzători după o ploaie torenţială – după ceva vital, fără care nu se poate respira, nici înainta în existenţă. Nu este exclus să fie vorba de acea mare idee care uneşte, invocată în stilul său patetic-prăpăstios de apocalipticul Lebedev.
În găoacea tare şi imperfectă ca marmora iniţial eşuată din care Michelangelo l-a smuls pe David, în genunea obscur-miraculoasă a acelui ceva stă ghemuit, poate, motivul pentru care vechii greci şi-au inventat zeii! Cum să suporţi grozăvia existenţei, când înţeleptul Silenus, găsit după epuizante căutări de regele Midas, îi spune acestuia că binele suprem în lumea aceasta de doi bani, în lumea pierdută, încolţită de eriniile absurdului, rătăcirii şi ale zădărniciei, e să nu te fi născut deloc, iar odată ce ai fost, totuşi, adus pe lume fără să ţi se ceară părerea, binele absolut e să mori cât mai curând?! Deci, e vorba de un bine inaccesibil muritorilor, mărunţilor, sărmanilor, nenorociţilor, dezmoşteniţilor şi damnaţilor tuturor timpurilor. Cu această urgie în sânge şi oarecum în ciuda acestei enormităţi absurde şi reale, grecii de altădată, totuşi, voiau să trăiască, să iubească, să trădeze, să înşele, să se războiască, să scape de sclavie, să domine, să sporovăiască, să învingă şi, iarăşi, să respire, să iubească, adică să fie ei înşişi. Şi atunci, împinşi de un geniu sălbatic, locuitorii vechii şi neobositei în inventivitate şi vitalitate Elade s-au lipit de pliurile răcoroase şi puternic parfumate ale unor fantasme. Răscoliţi de spectrele amintirilor înfricoşătoare, ale absurdităţii existenţei şi de iminenţa morţii, elinii locuiţi de un demon însetat de fiinţă au crezut în acele năluci cu atâta putere, le-au visat cu atâta forţă şi atât de convingător, încât – cu teamă şi speranţă în suflet – au început să imite acele năluci, care sub ochii lor, de necrezut, prindeau viaţă, căpătau dispreţuitul de toţi lut, carnea trecătoare, adică. Între timp, se constată faptul că atunci când îşi doresc să se întrupeze şi să se plimbe printre oameni, fără să ezite – nu se ştie din ce pricini de nepriceput – zeii aleg nătângii, damnaţii, dezrădăcinaţii, indivizii bolnavi, consideraţi în unanimitate irecuperabili; în viaţă, zeii aleg ceea ce mai târziu va alege în roman Fiodor Mihailovici: ultimii dintre oameni. Din ce pricini oare? Prin pâlnia trupului unora dintre aceşti năpăstuiţi, ei, aleşii dintre aleşi, coboară printre noi, îndemnându-ne să ne adunăm, să ne strângem în noi înşine şi să îndrăznim, să ne ridicăm, căci nu este exclus că ora noastră se apropie; da, ceasul nostru e atât de aproape, e aşteptat cu atâta intensitate, încât se impune să fim din ce în ce mai atenţi, să nu-l ratăm tocmai din cauza intensităţii aşteptării. Căci intensitatea e totul, da, intensitatea… Şi încă ceva de nespus, de nepovestit, necesar ca aerul, ca gura de apă la capătul rătăcirii printr-un pustiu.
De peste două mii de ani, în ciuda nivelului avansat al ştiinţelor, tehnicii, filosofiei, anatomiei, medicinii, în pofida culmilor greu de tăgăduit atinse în domeniul cunoaşterii, fiinţa – laolaltă cu problematica stufoasă şi complicată existentă implicit în umbra trunchiului ei – rămâne a fi planeta cea mai puţin cunoscută. În timp ce sunt cucerite noi spaţii intergalactice, se descoperă planete noi şi certe forme de viaţă la milioane de ani-lumină de biata şi minunata noastră planetă, omul din om – ca să vehiculăm o sintagmă dragă lui Dosto – rămâne a fi cu desăvârşire ascuns, întors în sine însuşi parcă, precum scoica conţine în interiorul ei marea, lăsându-ne să ghicim exclusiv ecourile zbuciumului ei din adâncuri. Cum să cunoşti această planetă minunată şi rămasă, în vecii vecilor, obscură: omul? Recurgând la invocatul de Horaţiu medias rei, adică la mijlocul de aur, cu înţeleasa de la sine înţelepciune, în care să-i tatonezi neobosit, cu gravitate şi răbdare de geniu, adâncurile? Dar, oare, n-ar fi mai eficient, incomparabil mai rapid – şi era să zic mai definitiv – carotajul scurt şi iute în abisalitatea unor făpturi surprinse în criză, făpturi reduse la esenţă – la acea inimă, acel miez al întregului, despre care vorbeşte aplicat şi viclean Fiodor Mihailovici în prefaţa la Fraţii Karamazov – al cărui fond sufletesc şi moral e încolţit de bestiile derutei, ale pierzaniei şi, deci, este dislocat, clătinat la rădăcină, astfel fiind pregătit terenul propice dezvăluirii firii umane, în condiţii de echilibru şi patinare pe suprafeţe blânde, disimulate, ca să nu zicem înmormântate în criptele firii, completamente ascunse? Căci e limpede faptul că mijlocul de aur ocoleşte apele adânci, discordanţele, unghiurile ascuţite, stridente, optând pentru cumpătarea, strălucirea şi previzibilitatea aparenţelor, dar şi pentru cuminţenia trimisă, cu brutalitate, la plimbare de gureşul subteranist lăsat cu gura slobodă. Ce are împotriva cuminţeniei prorocul subteranei? Ce ţine să dezvăluie acest neîntrecut psiholog, strângând în craterul caracterial al unui singur om un ghem de contradicţii, o seamă de euri multiple, care îşi declară război pe viaţă şi moarte şi sunt angrenate în interminabile dialoguri despre câte în lună şi-n stele, de când au fost create, laolaltă, luna şi aştrii somnoşi, apa şi lumina, întunericul şi pământul, lutul şi celălalt lut, căruia i s-a dat, dintr-un exces de viaţă vie, suflet? Adevărul are o esenţă tare şi, nu încape îndoială, multe feţe, la care se ajunge – cel puţin de la Platon încoace – pe calea dialogului, care oferă şansa de a pricepe cât de cât cum poate albia caracterologică a unui singur om să fie luată în chirie de Iov şi apoi de David, de Christ şi, la foarte scurt timp, de Lucifer, de Apollo şi de îndată de Dionysos. Omul din om hotărăşte încotro s-o ia, în care dintre ceruri sau în oglinda tenebroasă a căror întunecimi să i se reflecte faptele, visele, întâmplările, liberul arbitru – ca şi mărul din Pomul Cunoaşterii –, arătându-şi nu o dată faţa de dar otrăvit şi, totodată, relevând în anumite firi o forţă şi un curaj moral imposibil de zdruncinat. Cum să accezi la acea putere granitică, în ce fel s-o cristalizezi, când să cedezi şi unde anume, cum să iubeşti şi până unde, cum să trăieşti ca fiecare faptă a ta să-şi tragă, în continuare, seva din resursele setei de viaţă, a setei de frumos şi de modelare neostenită de sine în umbra marilor modele ale umanităţii? Sunt întrebări la care se încearcă diferite răspunsuri, citite, dibuite, ascunse în letopiseţul subteraniştilor şi al dedublaţilor dostoievskieni, thomasmannieni sau brebanieni, a căror matriţă îşi trage rădăcinile probabil din acea povestire admirată de Friedrich Nietzsche, rămas de tot vrăjit, în primul rând, de spectacolul forţei aflate în război cu sine însăşi, cu lumea şi cu limitele ei, forţă ale cărei semne au fost citite printre rânduri de marele filosof german, mai puţin de confraţii scriitorului rus.
Reprezentanţii acestei tipologii caracterizate printr-o ambiguitate caracterologică dusă la limită – în Tragedia subteranei Ion Ianoşi vorbeşte de o „instabilitate caracterologică” ce „atinge extreme intensităţi maladive” – sunt, adesea, indivizi pregătiţi, cu o cultură generală aflată deasupra mediei. Aceşti arheologi ai fiinţei radicalizate sunt puşi în situaţii imposibile, care le clatină, uneori, din temelii scara de valori inculcate prin educaţie, cutumă, credinţă ş.a.m.d. În nu puţine cazuri, pregătirea lor se regăseşte în contrast flagrant cu valoarea lor umană, motivele căderii şi ale umilirii găsindu-şi rădăcinile în cartea firii fiecăruia. Modul în care – în căutarea salvării – se clatină umanitatea dinlăuntrul acestor locuitori ai realităţii abisale e analizat ultrascrupulos, în profunzime, cu o exactitate apărută în ochii unor exegeţi ca fiind o formă a cruzimii şi cu o perspicacitate psihologică, în faţa căreia vârfurile psihologiei europene, ca Freud sau Jung, depun armele. Ce face, în realitate, omul din subterană – acest dedublat radicalizat, redus la esenţă – retras în bârlogul său după ce se trezeşte în posesia unei moşteniri, care îi permite să renunţe la slujbă, deci, să nu mai fie prizonierul unui program fix, întocmit de terţi? Ne pofteşte să ascultăm şi să radiografiem mârâitul lui nevrotic, scâncetele metafizice şi „gemetele unui om instruit din secolul al nouăsprezecelea”. Om retras, nota bene, din afacerile lumeşti, cărora, în ciuda deciziei sale de a încheia cu toate, le dă note, le răscoleşte, le răstoarnă, dă de pereţi cu ele, minte de îngheaţă apele; la o distanţă de nici trei rânduri, recunoaşte că minte şi spune că o face ca să ne atragă atenţia, ca să epateze, iar după ce reuşeşte să ne bruscheze simţurile aplatizate de inerţie, ţipă că n-a minţit sau, chiar dacă, mă rog, a minţit, nu ne priveşte, căci, în definitiv, asta e viaţa lui privată, deci, o afacere pe cont propriu. Ei, poftim, cazuistică de muiere isterică, care nici muiere nu e, nici isteria nu-i face curte. Nu e cazul – nuanţează, între altele, şi Emil Iordache – să-l considerăm pe subteranist mai ticălos decât este, decât ţine cu tot dinadinsul să se arate. Musca asta metafizică, care se visează şoarece sau şobolan – în sfârşit, tot aia e – ne invită să fim martori ai felului în care – ajuns la limită, lunecat într-o criză existenţială, având, deci, nervii la pământ – se dă cu capul de pereţi, ca să recurgem la vorbele lui Dmitri Merejkovski, a căror directeţe zgârie timpanul urechilor fine sau cel al firilor numite de Dosto delicate. Tocmai directeţea lipsită de maniere, brutalitatea şi radicalismul ce ricoşează, când şi când, spre forţa vizionară, sinceritatea cu care se dă de pereţi, muzica inegală citită printre rânduri, ca respiraţia gâfâită a subteranistului sau ca lunecarea unui şarpe boa pe sticlă, îl fac pe Leonid Grossman să califice Însemnările… drept o scriere-declaraţie, prima parte – teoretică până la temelii – dându-i întru totul dreptate.
■ Din vol. Din infern, cu dragoste,
în lucru
