În mănunchiul de tineri literaţi, „frumoşi şi tandri şi nebuni”, cum aveam să‑i zugrăvesc poetic câţiva ani mai târziu, destul de nebuni, încât să imagineze Echinoxul şi să dea viaţă acelei „fantasmagorii”, vivacitatea, spiritul neliniştit, neastâmpărul şi propensiunea de a croi mereu planuri, „din cuţite şi pahare”, se împărţeau cu osebire între Marian Papahagi şi Eugen Uricaru. Amândoi bântuiţi de demonul facerii, amândoi nu doar arhitecţi de proiecte, ci şi meşteri zidari robiţi împlinirii acestora, dăruindu‑se întru totul, risipindu‑se, plătind manolic, precum Marian, preţul zidirii. Unul, Papahagi, învestindu‑şi spiritul cartezian şi pragmatic în construcţii didactice şi academice, iar talentul literar în exprimare critică şi admirabile traduceri. Celălalt, Uricaru, incontestabilul, adevăratul prozator al generaţiei fondatoare şi, după părerea mea, al întregii mişcări echinoxiste, în întemeieri revuistice şi eficientă administrare a patrimoniului obştei. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, a fost, în ciuda maşinaţiunilor şi malversaţiunilor cu care l‑a răsplătit tranziţia, unul dintre cei mai eficienţi preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor.
Predestinat prin nume să dea seamă despre arcanele Istoriei – căreia i‑a cercetat resorturile, articulaţiile, faţa nevăzută, adevăratele mecanisme şi motivaţii, cauzele dintâi care pun în mişcare şi condiţionează acţiunea umană, care fasonează şi decid soarta indivizilor şi popoarelor – este nu doar cronicarul şi logofătul ei. În teritoriile‑i umbroase, imaginaţia lui fantastă s‑a mişcat mereu cu uşurinţă, aducând în lumină umbrele esoterice cu care se însoţeşte faptul istoric, partea de transcendent pe care o ocultează acţiunea existenţială. Din această perspectivă, dar fără a avea nimic de‑a face stilistic, Uricaru este un sadovenian. Nu e vorba de o contaminare care ar ţine de rădăcinile care îl situează într‑un anume spaţiu istoric şi cultural, ci de un mod afin de înţelegere a existenţei omului aflat sub vremi şi a naturii adevăratei vieţuirii a înseşi vremurilor. O asumare deliberată a acestui mod de a înţelege Istoria pe care o deconspiră chiar titlul romanului său de debut, Rug şi flacără – această ardere întru şi, de cele mai multe ori, de sine, ca motivaţie a existenţei şi faptei istorice care rămâne o constantă a întregii sale opere. Această ardere pe care, însă, zadarnic ne străduim să ne‑o adjudecăm în absolut, fiindcă nu suntem singuri în destin, iar condiţionările aparţin naturii sociale a ceea ce numim Istorie.
Într‑un veac în care societatea se absolvă de vina condiţionărilor pe care le impune prin ţapul ispăşitor al individului, în care ocultarea cauzelor prin efecte drapează ideologiile în toga transcendentului, un romacier de ţinuta lui Eugen Uricaru nu poate să nu aşeze evenimenţialul în orizontul secret a cărui lumină dă înţeles umbrelor acestuia. Pentru că nu doar în realitatea istorică, ci şi în imaginaţia cititorului funcţionează credinţa şi adevărul faptului că, întotdeauna, în spatele văzutelor se află nevăzutele, că, nesmintit, „la verité est ailleurs/ adevărul este în altă parte!”
Iar această investigaţie în pântecul nevăzut al suferinţei umane, care e numele adevărat a ceea ce numim Istorie, cu misterele ei şi înţelesurile ei ascunse, arta şamanică de a invoca şi interoga ceea ce nu se vede, cu care ne‑au fermecat sud‑americanii, fascinează şi în romanele lui Eugen Uricaru, hrăneşte şi augmenteză acutul lui simţ de observaţie şi profunzimea judecăţilor. Precum în fermecătoarea istorisire despre Caseta Micului Mogul, comoara se află în frenezia căutării perpetue, în poetica neascunderii ascunse, răsplătite de plăcerea lecturii.
Pe pergamentele uricelor, slova măiastru înflorită de mâna lui Eugen Uricaru, ne povesteşte cu artă lumea cu taina şi înţelesurile sale. Dacă mai voim şi mai suntem în stare să le înţelegem.
■ Poet, prozator, eseist, publicist
Horia Bădescu
