Eu m‑am pensionat înainte de instalarea epidemiei de COVID‑19, decizia de a nu prelungi în nici un fel la facultate (cu plata cu ora sau alte forme de agonie sofisticată) dovedindu‑se în cele din urmă inspirată din cel puţin două motive. Întâi, mi‑a decongestionat timpul de lucru: am putut citi pe îndelete, am putut aprofunda, pe durate lungi, cărţi pe care le citisem frugal până atunci, şi m‑am putut „instala” în orice bazin tematic până la voluptate, nemaifiind constrâns de orar sau de isterii administrative abuzive, în condiţiile în care (am scris despre acest lucru în Observator Cultural) viaţa universitară s‑a birocratizat înspăimântător de mult în ultimii ani, în detrimentul timpului alocat lecturii, cercetării personale sau finalizării unor lucrări de anvergură.
Se tot spune, aproape stereotip, că „sistemul Bologna” e vinovat pentru criminalizarea universitarului de tip humboldtian şi pentru înlocuirea duratei lungi (un profesor de odinioară stând 10‑15 ani pe o temă, din voinţa exhaustivităţii şi pentru a‑i exploata toate resursele) cu segmentele scurte, marcate de superficialitate, expeditivă, însă adevărul este că, de la instalarea sistemului cu pricina, care a scurtat studenţia cu un an, şi de la introducerea evaluării universitarului pe baza unor „puncte” adunate prin cumularea diferitelor aspecte ale activităţii sale (predare, cercetare, lucrări publicate sau participări la reuniuni ştiinţifice interne şi internaţionale), universitatea autohtonă a înregistrat un clivaj între oamenii de vocaţie (puţini…) şi cei disponibili pentru birocraţie (foarte mulţi, oportunişti şi agreaţi de sistem…), membrii palierului secund ajungând să domine scena cu întreg arsenalul de şmecherii care le justifică solidaritatea: nepotism, mistificări la
„raportări”, lăsarea mai moale a activităţii intelectuale pe considerentul „sacrificiilor” pe care le faci pe „altarul” foarte mărunt al oportunismului birocratic sau contraselecţia de „cadre”. Ceea ce se poate estima azi încă difuz va deveni, peste 10‑15 ani, un blocaj fatal de sistem, pe care‑l vom acuza traumatic, paradoxul de moment constituindu‑l – îndeajuns de ironic – faptul că încercăm să construim o mentalitate academică mirobolantă, compatibilizată cu cea din Occident („world class university” şi alte utopii similare) cu ajutorul celui mai slab palier uman de care au dispus universităţile noastre în ultimii 50 de ani.
Al doilea motiv pe care‑l invocam la începutul textului meu derivă în mod direct din cel dintâi, întrucât plecarea de la catedră mi‑a oferit şansa de a scăpa de uzura morală pe care o reprezintă sistemul de predare online. S‑au elaborat regulamente peste regulamente în aceste ultime luni, decrete peste decrete (ar trebui să analizăm, la un moment dat, fabuloasa efervescenţă birocratică pe care a generat‑o COVID‑ul, toată lumea făurind legi, norme de comportare sau regulamente, aflate, uneori, în discordanţă cu legislaţia funcţională în vigoare), însă, în pofida încărcăturii birocratice demente (în şcoli, universităţi, în formele de învăţământ post‑academic etc.), nu există minte lucidă, aşezată, responsabilă care să nu spună că online‑ul reprezintă, în ultimă instanţă, o formă expeditivă de mistificare sistemică. Studenţii stau acasă, adesea în localităţi lipsite de o bibliotecă plauzibilă, în vreme ce marile biblioteci ale oraşelor universitare sunt goale. Se elaborează, atât la nivel estudiantin sau doctoral, cât şi la cel academic sau ştiinţific, al oamenilor integraţi în circuit, doar lucrările pe care le îngăduie puţinele cărţi la care poţi ajunge prin intermediul bibliotecilor particulare sau al împrumuturilor spontane. Putem să ne mistificăm la infinit cu aceste forme de simulacru ştiinţific şi exegetic, însă e greu să împiedici ca oamenii de vocaţie să nu fie striviţi de eroziunea morală intrinsecă pe care treaba de mântuială o generează. Birocraţii nu‑şi fac probleme, cartea consultată sau articolul publicat fiind, pentru ei, un simplu item dintr‑un tabel stufos, care înregistrează, sec şi matematic, orice nouă „intrare”, cuantificând inclusiv coeficientul de audienţă al „raportării” respective. Un fals, evident, dar asemenea detalii nu interesează pe nimeni.
Îmi spunea cineva, în contrapartidă, că vremurile pandemice sunt favorabile poeziei şi prozei, adică literaturii fără suport exegetic. Probabil că ne îndreptăm către un nou soi de adamism, după ce neomarxiştii de azi au tot denunţat „fosilele” anacronice pe motivul că sunt prea culte, că au pierdut prea mult timp în biblioteci, însă, şi aici, totul depinde, în cele din urmă, de structura psihică a celor care participă la „joc” şi îi coregrafiază regulile. Principial (obsesiile mele sunt, fireşte, gata fosilizate), recluziunea epidemică ar trebui să fie favorabilă scrisului, fiindcă îl rupe pe creator de mirajul străzii, al exteriorului, şi‑l închide în casă, logică ce ne îndeamnă să credem că numărul manuscriselor de sertar a sporit copleşitor de la instalarea pandemiei, ceea ce ne aşteaptă fiind un blocaj dramatic, datorat incapacităţii editurilor de a gestiona uriaşa cantitate de creativitate aflată pe hard disk‑uri.
Adevărul, verificat prin câteva mesaje împotriva cărora am manifestat, este că pandemia i‑a impus scriitorului român o singurătate pentru care mulţi nu sunt pregătiţi. În literatura română, singuratici autentici curaţi – adică ne‑nevrotici – au existat foarte puţini, majoritatea creatorilor scriind în funcţie de viaţa literară care le regla existenţa. Înstrăinaţi de ea, s‑au simţit brusc părăsiţi, psihologia orfanului traversând ca un fir roşu multe perioade ale literaturii române. Primul lucru pe care elevii îl învaţă despre scriitori este că ei sunt victime sociale, împinse înspre melancolie şi tragism de o audienţă indiferentă, haină. După pandemia de acum, această stare de spirit probabil că se va activa – e încă prematur să spunem sub ce forme, dar prevăd o recrudescenţă puternică.
Vom vedea dacă această premoniţie va fi confirmată sau nu, fiindcă reuşita ei depinde, în realitate, de media dintre puterea de singularizare a creatorului şi capacitatea lui de a rezista ispitei de colectivizare. Până acum, axul comportamental al scriitorului român a fost reglat de voinţa de a participa la viaţa literară, de metabolismul de afiliere la grupări mai mici sau mai mari. COVID‑ul a atomizat sistemul literar din România, transformându‑i peste noapte pe afiliaţii de odinioară în individualităţi mai mult sau mai puţin alienate. Ştiu câteva cazuri în care această metamorfoză a acţionat de‑a dreptul dramatic, afectând identitarul profesional ca atare, până la incapacitatea de a mai scrie. E încă devreme să calculăm consecinţele, dar e de presupus că fervoarea de afiliere, de aderare la grupuri sau grupuleţe va fi prima care se va „trezi” după ce pandemia va fi încetat să existe. Pandemia i‑a impus scriitorului român o singurătate pentru care mulţi nu sunt pregătiţi; ei vor face, aşadar, orice manevră sau concesie pentru a scăpa de oglinda pe care obligaţia de a sta acasă le‑o ţine în faţă. Pe de altă parte, exegeza de specialitate a demonstrat că orice criză colectivă majoră are drept consecinţă legică intensificarea coeficientului narcisiac, estetizant al individualităţilor care o suportă (Muntele vrăjit, al lui Thomas Mann, este despre aşa ceva…), descongestionarea venind pe fondul activării histrionismului spontan, nu pe acela al reprimării lui.
Ca să înţelegem mai bine paradoxala logică escapistă pe care o induce epidemia, să ne întoarcem la Decameronul lui Boccaccio, adică la paradigma europeană a textelor epidemice. Sunt acolo nişte fugari de ciumă, şapte femei şi trei bărbaţi (distribuţia de gen nu e întâmplătoare, dimpotrivă), care se izolează într‑o vilă din afara Florenţei, la Fiesole, şi‑şi propun să omoare plictiseala indusă de uniformitatea zilelor de claustrare spunând cotidian câte o poveste. În termenii de atunci (identici cu cei de azi, fiindcă ceea ce s‑a schimbat este infim), se pun în balanţă două valori: cea morală, care include şi religiosul, şi cea estetică. Cea dintâi e ascetică, se bazează pe înfrânare şi pe restricţii, pe când cea de a doua, pe care protagoniştii o aleg, e spectaculară, intens ritualizată. Cea dintâi interiorizează efectele pericolului, pe când cea de a doua le exorcizează prin histrionism, poftă de viaţă şi spectacol. Ca atare, atmosfera din Decameronul e ceremonioasă, se aleg „regi” şi „regine”, totul e dominat de efigia tutelară a unui cavaler din ciclul arthurian, însă – ca s‑o facem mai scurtă… –, nimeni nu vorbeşte de ciuma ucigaşă care bântuie în afara zidurilor, ci de lucruri cu totul plăcute, ca‑ntr‑un reţetar weberian despre „reînvrăjirea lumii”. Lumea întoarsă pe dos e cea normală, pe care epidemia a bulversat‑o. Nimeni nu evocă epidemia, nu se solidarizează cu ea, nu se lasă strivit şi nu se victimizează.
La noi, am citit până acum câteva grupaje revuistice încruntate, încrâncenate, despre flagelul interior al marasmului indus de COVID şi despre efectele dezastruoase pe care le are asupra artei. Fie că era vorba de poezie, fie de proză, autorii păreau să fie, din start, victimele chircite ale unei „pedepse divine” cu iz malefic. Toţi vorbeau, într‑un fel sau altul, aceeaşi limbă, monotonă, cenuşie, victimizantă, despre conspiraţii obscure, planetare, despre pedeapsă sau penitenţă sau despre impersonalizarea tragică impusă prin obligativitatea de a purta o mască. M‑a mai surprins omniscienţa timorată a participanţilor la aceste grupaje, derivată, în ultimă instanţă, din uşurinţa cu care poporului român i s‑a impus autoritarismul încă înainte de instalarea COVID‑ului, când un guvern prost, dar legitimat prin vot popular a fost înlocuit aproape peste noapte cu unul ilegitim, dar cât peste poate de fudul şi de doritor de a se impune prin dictatură.
Consecinţa grefei, combinată cu epidemia care s‑a declanşat şi care a fost întreţinută monoman, ca mecanism politic de disciplinare, a reprezentat‑o uniformizarea înspre cenuşiu şi insignifianţă a spaţiului public. Faptul că aproape nimeni de la noi nu a protestat decât foarte târziu, doar după ce a fost preluat modelul occidental al curajului de a ieşi în stradă, mi s‑a părut a fi halucinant, echivalent cu resemnarea de a face un pas înspre jug înainte ca stăpânul să ţi‑l pună pe grumaz. E ca şi cum s‑ar fi întors spectrul asistenţial al regimului de până în ianuarie 1990, când totul era uniform, deprimant şi cenuşiu şi noi stăteam la coadă ca să ni se dea ulei sau lapte. Acum, întindem mâna, la fel de obedienţi, după măşti şi dezinfectante, măsurându‑ne speranţa de viaţă după ceea ce ni se oferă, inerţia socială sinucigaşă fiind confirmată prin voinţa unei comunităţi locale de a alege un primar care decedase cu zece zile mai devreme. Nu e un accident, e o metaforă.
Ca om funciar liber, cauţionat şi de calitatea de membru al Comunităţii Europene (în numele căruia am bătut continentul, ca turist, de la un capăt la celălalt în ultimii 13 ani, simţindu‑mă realmente fericit şi solidar cu cei pe care îi întâlneam pe stradă), interdicţia vilegiaturii europene m‑a lovit cel mai puternic şi sper – deşi semnele nu sunt încurajatoare – ca ea să nu aibă viaţă lungă, să nu dureze. Am luat, aşadar, zecile de mii de fotografii pe care le‑am făcut în anii trecuţi, în Italia, Portugalia, Germania, Spania sau Turcia, şi le‑am reaşezat tematic, retrăind bucuria de a ne fi detaşat anual, preţ de câteva săptămâni, de manelele autohtone, de ordin muzical, comportamental sau politic.
Am investit, mai mult timp decât ar fi fost necesar în vremuri normale, în Twitter sau WhatsApp (Facebook‑ul e impardonabil de cronofag în opinia mea, şi, de multe ori, prea locvace, chiar steril), intrând în legătură cu oameni (din Scoţia, Norvegia, Spania sau Statele Unite) pe care nu i‑aş fi cunoscut niciodată dacă n‑ar fi dat peste noi COVID‑ul. Am scos o carte de eseuri, am avut o activitate publicistică şi ştiinţifică normală, materializată în participări la conferinţe online şi în contribuţii la economia de gestaţie a câtorva volume colective. Am fost primit în Academia Europaea. L‑am plâns pe Lloyd deMause, fondatorul Institutului de Psihoistorie din New York şi am polemizat cu cei cu care mă certasem şi înainte. Mi‑am impus, în mod ostentativ, o normalitate participativă internă şi internaţională obişnuită, în ciuda mesajelor oficiale strivitoare, dictatoriale, cu care eram asaltat acasă, când mi se reamintea pe toate căile că fac parte din categoria funebră a exitus‑ului iminent, din cauza faptului că am depăşit 65 de toamne deprimante (în realitate: frumoase…) şi că mă enumăr printre cei pe care – aşa spun recomandările… – nepoţii nu au voie să îi îmbrăţişeze.
Niciodată, ca de când s‑a instalat pandemia, nu m‑am uitat aşa de puţin la televizor, unde nu vezi la tot pasul decât măşti, spitale, maşini de salvare şi arafaţi. Uniformizarea discursului public autohton, de regulă punitiv şi ameninţător, a fost, în opinia mea, elementul cel mai deprimat al pandemiei, fiindcă a ilustrat lipsa de profesionalism, deopotrivă a politicii şi a presei, din spaţiul carpato‑danubiano‑pontic. Nu sunt atât de naiv încât să cer anestezice spirituale administrate prin viu grai sau pe calea undelor; însă monocromizarea spaţiului public de la noi mi s‑a părut a fi mediul de existenţă cel mai demoralizant al acestor luni, care a acţionat asupra oamenilor cu forţa unor lovituri de măciucă greu de îndurat. Nu cred că rolul televiziunilor (principala sursă de informaţie publică în România de azi) este acela de a recita, în mod complice şi obedient, retorica punitivă a regimului. Ar fi nevoie, însă, de o altă calitate umană pe ecranele de la noi, fiindcă ceea ce vedem reproduce imobilismul steril, profitor al clasei politice în ansamblul ei: aceleaşi figuri de peste 20‑25 de ani, bine dresate pentru a nu spune „ceea ce nu trebuie”, al căror discurs n‑a fost afectat, calitativ, decât de inerenta scleroză care vine odată cu eroziunea biologică a protagonistului. De candidat, probabil că tot ei vor candida şi peste 15 ani.
Ceea ce mi‑a plăcut pe vremea COVID‑ului (fiindcă, în mod paradoxal, a existat şi plăcere, pe care, dacă n‑am găsit‑o, am cultivat‑o…) a fost solidaritatea spontană a oamenilor din anturajul meu, imediat sau îndepărtat, virtual. Fiinţe cu care am fost, până acum, doar în relaţii protocolare, distante, s‑au umanizat cu multă căldură pe Twitter sau pe WhatsApp. Am schimbat, între noi, de toate, exuberant, spontan şi generos: flori, castele vechi din Scoţia, Anglia sau Franţa, case şi instantanee stradale din Edinburgh, rute turistice din Highlands (am urcat, cu cineva, pe Ben Nevis), clasamente de whisky din Islay sau de lângă Balmoral, peisaje de vis din Italia, pisici, păsări şi câini în toate ipostazele, reţete de prăjituri şi frunze arămii, toamna. Postările au ţinut, tot timpul, de un regim afectiv spontan, de altruism şi de căldură, fiind dictate exclusiv de dorinţa de a da un semn de vitalitate şi de a‑l întreba pe cel pe care nu‑l cunoşti dacă totul e bine. Dacă McLuhan s‑a gândit la metabolismul „satului global”, probabil că acesta este: unul decomplexat, traversat de bucurie.
Am legat prietenii virtuale cu fotografi din Scoţia şi Anglia, şi am redimensionat fără fasoane relaţii strict umane cu literaţi de la noi, cu care avusesem până atunci legături doar strepezite, frigide, strict profesionale. Mi‑au intrat oameni în casă prin intermediul Internetului şi, la rândul meu, i‑am vizitat la ei acasă. Am primit (şi trimis) cărţi de autor, manuscrise aflate în faza de gestaţie, fotografii frumoase, bancuri savuroase, bune pretexte de râs sau veselie şi aproape deloc postări triste, obosite. COVID‑ul a scos la suprafaţă binele profund, lăuntric al multor „competitori” din viaţa noastră literară, cărora le recunoscusem până atunci doar orgoliul sălbatic de a răzbi, pasiunea oarbă a vânării notorietăţii şi egoismul. Am râs de crispaţi şi m‑am uitat îngăduitor la vestalele otravei noastre zilnice, experimentând veselia ca pe o formă de libertate. Nu m‑am repezit la Ciuma lui Camus, dar l‑am recitit pe Jarry: patafizica e ca o farmacie sintetică, găseşti în ea toate leacurile pentru beteşugurile obişnuite ale vieţii. Nu întâmplător, Umberto Eco a fost patafizician.
Nu vreau să edulcorez, dar obsedaţii apocaliptici s‑au deselectat de la sine din cercurile concentrice ale corespondenţilor mei. Au fost, desigur, printre ei şi oameni pentru care negreala nu e doar o profesie, ci de‑a dreptul o stare paradigmatică, numai că ei s‑au înstrăinat instinctiv de grup, după doar câteva zile ezitante de iradianţă personală malefică. COVID‑ul a fost – şi este, continuă să fie, întrucât efectele parşive ale virusului, medical şi socio‑politic, nu au încetat să se manifeste – o bună hârtie de turnesol pentru identificarea adevărului lăuntric al sistemului în care ne‑a aruncat viaţa şi a calităţii oamenilor care îl compun. M‑am prostit ca niciodată de COVID, optând pentru histrionism în detrimentul psihologiei victimare. Aveam să aflu că ajunsesem, în sfârşit, pe acelaşi diapazon cu timpurile pe care le trăiesc, fiindcă, mai nou, din vocabularul ardelenilor a fost eliminat cuvântul prost. Specia cu pricina se numeşte, azi, deştept asimptomatic.
■ Scriitor, profesor universitar, eseist, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
