Şi Petru era uluit că masteranzii nu ştiau, de pildă, în ce secol a trăit Maiorescu. Unul dintre ei l-a rugat să scrie pe tablă numele lui Baudelaire. „Cum se scrie Baudelaire, Domnule Profesor?”
„Te simţi rău dimineaţa,
te simţi rău seara,
Te doare capul, te dor
măruntaiele,
Obrajii ţi-i acoperă
Mucegaiul,
Ochii ţi se înfundă în cap –
Ea spuse: – Iată ce cred:
Tu ai un cuvânt în pântec;
dacă nu-l spui
Mori şi laşi toate bogăţiile,
Acesta e adevărul”.
Din poezia africană, autor Nged-Nso-Ta
Dragă Luca Piţu,
Îţi răspund târzielnic la Confirmare de receptură din 5 noiembrie, 2014. Explicaţia scurtă o ai în motto. Pentru mai clară şi dreaptă înţelegere, reproduc e-mailul tău:
„Bogdaproste, dragă Magda, pentru carte şi frumoasele voroave dedicatorii. Exemplarul din ediţia anterioară (e vorba de Antropologia, o ştiinţă neocolonială, nota mea Magda U.) l-am hărăzit deja Bibliotecii Academiei.
Mândră ediţia nouă, mândru portretul Bătrânului Urs ca dandy universitar. Am văzut destule poze cu el, dar asta le întrece în strălucire pe toate. Ai ales-o, aşa cum ne aşteptam, cu gust infailibil.
Toate cele bune, A + L
P.S. Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice”.
Aş vrea să ştii că Bătrânu s-a risipit necondiţionat, ca florarul lui Blaga. Convins că a cunoaşte, a şti nu prea au sens dacă nu sunt însoţite de a făptui şi credincios muncii lui, n-a vrut să-şi ţină erudiţia sub oboroc. La exact 70 de ani, nu i s-a mai permis să conducă doctorate. A intrat în sala de examene, în timpul concursului de admitere, Iulică Popescu, decanul şi i-a adus ad hoc decizia la cunoştinţă. Nici n-a aşteptat să se încheie concursul. I-a tăiat mica sumă lunară pentru conducere, dar Petru Ursache nu şi-a lăsat de izbelişte doctoranzii. A mers răbdător până la capăt cu ei, constant disponibil pentru ei, în a-i îndruma. Singura condiţie pusă? Să-şi treacă „pe rod” cunoştinţele. Adică teza să fie publicabilă; rod deplin.
Îmi scrii, în 2 oct. 2014 şi citesc printre rânduri părerea ta de rău pentru exitus-ul lui, despre „experienţele negative” cu doctoranzii, „pilduitoare”: „În locul lui, mi-aş fi văzut de cărţi, de scris, de călătorit, de neîntâlnit neoficial, informal adicătelea, cu amici şi foşti studenţi”.
Dar poate nu-s, cum spui, cele făcute de el „agitări din vanitate a codurilor mundane”. Bătrânu n-a lucrat la imaginea de sine (nici n-a fost lăsat s-o facă), barat continuu de activişti şi de turnători. A încercat să se opună procedurilor de evaluare şi de promovare incorecte, în numele performanţei academice.
Într-o notă infrapaginală din „Acolada”, scrii că ai optat pentru „o voluntară şi jubilatorie” „lăsare la vatră postuniversitară”. Şi, autoironic, te prezinţi „văduv după universitatea cusana”. Văduv? Aşadar Universitatea care ucide s-a sinucis? Oricum, e pe cale s-o facă după ce s-a aşezat pe lei, la propriu şi la figurat.
Procesul muritudinii (folosesc anume această antipatică vocabulă) a început din prima şedinţă postceauşistă. Petru a venit acasă abătut şi palid. „Ştii cine-i primul pe lista de excluderi din catedră?
N-ai să ghiceşti: Mihai Drăgan”.
„E o sentinţă fără sens. Cu Drăgan n-o să le meargă, nu-i o natură paşnică”, am sperat şi eu, şi Petru. Minimalizam puterea cabalei frustraţilor şi mediocrilor, a autorilor de conspecte, în frunte cu o plat didactică doamnă care-l invidia, de decanul (emanat de „loviluţie”) D. Irimia. Drăgan a fost constrâns zilnic să-şi dea demisia. Agresarea morală l-a dus la cancer şi, în scurtă vreme, la moarte. Numai în mormânt a scăpat de cabală.
În rezerva de spital, împuţinat la trup după a nu ştiu câta operaţie, i-a spus cu greu Bătrânului: „Sunt 145 de ani de la naşterea lui Eminescu. Neapărat trebuie să fiu în amfiteatru. Ies eu de-aici şi recuperez cu 
studenţii mai toate prelegerile”. A murit la 1 noiembrie, 1993, după ce s-a înverşunat trei ani să lupte pentru dreptatea lui. Numai că i-au vărsat potop de insanităţi peste cap. Grupul de presiune, format din restanţieri (dirijat de vechea colegă de catedră, pe post de igienist social) scrisese foarte tehnic pe pancarte: „Drăgan – dictator!”. „Mihai Drăgan – Ceauşescu!”, agitându-le în faţa Almei Mater. Un fost utecist ameninţa cu greva foamei la statuia lui Xenopol, dacă nu era „expulzat” din facultate răul. A obţinut un post de asistent. Un individ fără cărţi, poreclit Nicadoru, decretase: „Studenţii au spus deja nu cărţilor semnate de Drăgan”. Altul, supranumit Locotenentul, intonase altă arie a calomniei: că respectul exagerat pentru valori româneşti ţine de ceauşism. Or, efortul de editor al colecţiei Eminesciana demonstrase cât de… ceauşist era Drăgan. La colocviul Eminescu din ultimul an al vieţii n-a fost invitat să participe, deşi chiar el se zbătuse să-l înfiinţeze. Fusese pusă în circulaţie o imagine falsă, deja în chenar negru. Dar când s-au respectat la „Cuza” erudiţia, efortul, tenacitatea, egal truda pe carte? Nu s-a lipsit „faculta” noastră de Lovinescu, de Călinescu, de Şerban Cioculescu, de Gh. Ivănescu, de Petru Caraman, de Dan Simonescu…? Dar ce i s-a întâmplat lui Mihai Drăgan este – cred – cea mai groaznecă (vorbă de cronicar) faptă comisă de o Universitate contra unui profesor al ei. Au chemat-o pe „Doamna de Eminescu” de la Cluj, Ioana Em. Petrescu, să-l înlocuiască pe „Domnul de Eminescu” de la Iaşi. Doamna a refuzat cu eleganţă.
Da, Luca, mereumereumereu universitarii au încercat (şi de cele mai multe ori au reuşit) reducerea la neant a celor pe care îi credeau adversari în carieră: Gavril Istrati l-a eliminat pe eminentul lingvist Gh. Ivănescu, Davidsohn pe Theofil Simenschy, Elvira Sorohan pe I.D. Lăudat. Şi aşa mai departe. Asta era una dintre expresiile pe care le întrebuinţa Petru la finele unei argumentări, ca să lase „uşa” deschisă. O să merg cât pot de departele departe, ca toate astea să nu fie uitate şi iertate, aşa cum se încearcă. Imperativul meu este anamneza. Întâmplător o fi că Al. Myller, cel care a prezidat comisia de epurare în martie 1949, are statuie pe aleea de onoare a Universităţii?
După blestemata Reformă din 1948, care a adus „înlocuitori” semi-alfabetizaţi pe post de profesori universitari, se glumărea, aşa, de râsu-plânsu: „Cine poate – nu poate, iar cine nu poate – poate”. Cerea cineva performanţă universitară activiştilor cu facultate muncitorească? În postsocialism, ca şi-n socialism, s-a mers în afara tuturor regulilor, cu reguli pre reguli călcând. Ai auzit de vreun activist să treacă prin excludere conform Punctului 8? Bondrea o face pe Spiru Haret; la noi, la Ieş, Vasile Adăscăliţei, la peste 7
0 de ani, intra beat cleşte în sală; îl adormea pe el însuşi ce spunea; se plictisea de sine şi-l lua somnul. Iar Noemi Bomher, la 75, mai are ore cu masteranzii, ca să le gâcească în palmă şi-n cafea. Care Noemi, în calitate (!?) de conferenţiar, nu poate depăşi în funcţie 65 de ani.
„Am fost «lucraţi» de activişti, acum suntem «lucraţi» de băieţii deştepţi, cei cu stele pe umeri, şi de fiii lor”, s-a dumirit Bătrânu. Cei din linia întâi PCR-Secu n-au (prea) fost deranjaţi de schimbare. S-au făcut profi „pe scurtătură”, de la lector la profesor, prin proceduri aiuristice de evaluare şi de promovare, mimând obiectivitatea. „Desfăşurarea de mijloace” a avut în spate „gâtlejul”, „vocea răguşită, probă că la ordin au răspuns „persoanele de sprijin pentru Securitate”, din lista publicată de România liberă (noiembrie, ’98).
Experţii în tehnica delaţiunii şi a agitaţiei s-au transformat în lunetişti pentru cel mai bun dascăl al Catedrei, în timp ce politrucii, mai ocrotiţi decât stejarii seculari, au fost recuperaţi, recondiţionaţi, refolosiţi. Ca legendarul decan Al. Andriescu. Trebuia să-l fi văzut pe marginea gropii lui Drăgan, erect şi satisfăcut. Şi câţi n-au avut o satisfacţie nemaipomenită că ei au pământul sub picioare, iar eminescologul îl are deasupra capului! De câte ori trec pe lângă mormântul profesorului Mihai Drăgan îmi vine în minte acel Descartes de bronz, din biserica Saint-Germain-des-Prés, culcat în sarcofag în mână cu o carte. Cum a fost posibil să intre, ca argumente în legea excluderii, tocmai cărţile lui? Prea multe după unii, basta! Ranchiuna, invidia, ura, setea de vendetă l-au băgat în pământ. Cineva (ştiu cine) cu steluţe pe cravată croise cu rime-n pat un rondel şi-l lipise pe uşa closetului, unde-i era locul. Bătrânu l-a rupt de acolo şi l-a păstrat.
Restanţierii erau întărâtaţi ca buldogii contra Profesorului Drăgan. Svetlana, o studentă cu probleme mentale, ar fi fost (aşa se bârfea) lăsată repetentă pentru că nu-i cedase odiosului seducător. De ce s-o fi sinucis fata aceea nu mult după moartea celui acuzat?
Acuzele cabalei erau: „Exigenţă excesivă la examene” (Drăgan a fost un profesor foarte sever, dar drept), imoralitate şi alte aberaţii. Decanatul i-a interzis să urce la catedră, pe motiv că ar fi „sub anchetă”. Anchetatorii? Paul Cornea, atunci ministru adjunct al Învăţământului, Mircea Zaciu, Mihai Zamfir. Şi Cornea vorbeşte de „toleranţă intelectuală”, de „recunoaşterea valorilor”, iar noi ascultăm „ce a fost, cum a fost” în varianta proletcultistului. Tânărul propagandist, mereu în vârful trebii politice, scria extaziat, în „Tânărul muncitor” din 11 sept. ’47, de „expunerea tov. Gheorghe Gheorghiu Dej, iniţiatorul şi realizatorul reformei noastre. E atât de bogată în fapte şi atât de plină de miez expunerea aceasta, încât s-ar putea umple cărţi întregi vorbind de ea” (Din munca noastră rodeşte viitorul). Şi câţi „reformatori”, ca Paul Cornea şi Ov. S. Crohmălniceanu, nu s-au „iluminat” şi au devenit, după faza fanatic comunistă, anticomunişti, gata să demaşte (verb utilizat în proletcultură) cu conştiinţă justă, aşa cum i-a învăţat Lenin!
Îmi amintesc că un fost decan din vremea studenţiei mele, Gavril Istrati, mi-a spus într-o librărie, după ce răsfoise ediţia Eminescu a lui Drăgan apărută postum, că Mihai ar fi trăit dacă ar fi fost prudent, dacă ar fi cedat, dacă ar fi evitat complicaţiile. Vorbind etnologic, „cumintele nu moare de sabie: pleacă la vreme capul”. Ba nu. Profesorului Mihai Drăgan nu i-a priit amestecul sordid de supunere trei pătrimi la o pătrime de laşitate. N-a evitat complicaţiile şi-i mulţumesc pentru lecţia asta. Locul lui de la BCU a rămas gol, iar Gavril Istrati a trăit aproape o sută de ani, pentru ca, postum, să fie declarat „apostol al filologiei româneşti”. N-am o inimă indulgentă. Despre morţi nu vorbesc numai de bine: mi-l amintesc pe „apostol” cum vorbea, la Zilele Sadoveanu, despre eminenţa lui Mitrea Cocor, crezând că vorbea despre Nicoară Potcoavă. Geaba se agita, striga, tropăia, hohotea publicul că face o eroare. Gavril Istrati nu auzea nimic.
Şi aici îţi dau dreptate. Cum altfel? Trebuie să ştii să te retragi la timp. Dar cei citaţi de tine, ca dialectologul Giosu, care venea la Facultate fără să ştie de ce, n-au avut niciodată ceva de spus. Nici la tinereţe, nici la bătrâneţe. Şi dacă te opui bătrânilor, cerând arderea lor de tot, asta înseamnă închidere, nu deschidere necesară la ideile celuilalt.
Dragă Luca, n-am afirmat că nu te-ai bucurat de „statutul pensionarului doctor indocent”. Sigur că „penzionarea” a fost o salvare, de vreme ce te săturaseşi până peste cap de imposibila navetă (esenţială?) Iaşi-Focşani, ca şi de „turme întregi de studenţi ignari, demotivaţi, manelizaţi”. Şi Petru era uluit că masteranzii nu ştiau, de pildă, în ce secol a trăit Maiorescu. Unul dintre ei l-a rugat să scrie pe tablă numele lui Baudelaire. „Cum se scrie Baudelaire, Domnule Profesor?” Îl supărau non-receptivitatea, opacitatea mentală. Era terorizat de ignoranţă. Numai că Bătrânu ar fi spus, apud Hegel: „Adevărul este întregul”. Iată şi o încercare a mea de a-l întregi. Dar să ştii că nu sunt neapărat opuse căile voastre. Şi-l citez pe Lévy Strauss, mult citat de Petru: „Deosebirile sunt adesea cele mai asemănătoare”.
Bătrânu a fost un profesor onest şi modest, dar mai ales generos. N-a luat niciodată distanţă faţă de tineri. Îi iubea, i-a ajutat cât a putut (a făcut-o discret, nu zgomotos, fără să vrea să se observe asta; nu i-a plăcut să sară-n ochi, ca o colegă de catedră care-şi trimitea singură flori, să se vadă cât o iubesc studenţii). Ce-i de subliniat e faptul că şi pe el îl ajutau întrebările studenţilor (rari, dar buni; „avem, printre tineri, personalităţi responsabile”, îmi spunea deseori) şi doctoranzilor, să-şi clarifice probleme, teme, idei. Era important pentru el să rămână în contact cu tinerii, îl ţinea treaz acest contact, ceea ce îi aducea o bună dispoziţie intelectuală. Asta înseamnă, cred eu, a avea vocaţie didactică. Bătrânu şi-a valorificat „talantul” (talentul?), l-a dat sporit studenţilor şi doctoranzilor (cei chemaţi şi aleşi de el, pentru că au fost şi rateuri, îţi conced), nu l-a păstrat sieşi, nu l-a depozitat, ascuns, îngropat. A rămas activ până la capăt; patima pentru carte nu îmbătrâneşte, dimpotrivă. Bătrânu, am mai spus-o, era un tânăr de 82 de ani. Şi da, a vrut să aibă discipoli, dar revoltaţi, non-conformişti, contestatari. N-a fost un profesor autoritar, cum recunoaşte unul dintre preferaţii lui, Adrian G. Romila.
Cred că s-ar fi mirat (sau nu?) că, din Catedra de literatură comparată, tinerii scoşi doctori de el n-au venit la înmormântare. Că nu l-au vegheat, cum a făcut el cu Petru Caraman, cu I.D. Lăudat, cu Const. Ciopraga, cu Ioan Constantinescu… Mai mult încă, n-au răspuns la cererea lui Cassian Maria Spiridon, din 24 iulie 2013, de a dona sânge. Doar Andrei Mocanu şi alţi doi istorici au făcut-o. Mihai Drăgan a lăsat vorbă familiei că nu vrea coroane, nici discursuri la groapă. „Nu cumva să-i laşi să-mi pună cârpa aia neagră în balcon”, mi-a cerut Bătrânu. N-am putut să-i îndeplinesc dorinţa asta. Îmi dăduseră Xanax. Prea mult. Pentru panică.
În vis, Bătrânu mi-a cerut să ajung la linişte interioară (HESYCHIA) prin rugăciune, dar nu pot să-mi scot din minte răul care i s-a făcut acestui om, deloc pizmătareţ, pe care Vasile Gogea îl numeşte „omul bun al culturii româneşti”. I-ai mai fi dedicat tu două cărţi dacă n-ar fi fost aşa? Să uit cum l-au scos din Universitate cuţitarii, cu arhiva lui cu tot şi că istoricul Facultăţii de litere necenzurat a rămas nescris? Nu pot întoarce şi celălalt obraz, la pălmuit.
Dar uite că ideea dragă lui, că identitatea are rădăcini creştineşti adânci, la fel adevărul, la fel omenia, rodeşte; La Naşu din 19 mai 2015, Valentin Ajder s-a întrecut pe sine în prezentarea Bătrânului, de cărţar devotat cărţii. Când i-am mulţumit, mi-a răspuns: „Păi… editorele s-a smerit firesc în umbra Bătrânului, mai ales că realizatoarea emisiunii Ora de veghe, Nicoleta Savin, i-a fost studentă”.
A spus Nicoleta Savin: „Am avut onoarea să-l am profesor şi n-o să-l uit niciodată”. Dintr-o materie aridă, Folclor, a făcut ceva de senzaţie. Pe cale de consecinţă, n-a mai avut loc în Universitate. „Nu ştiu cine a pierdut”, a zis Ajder. „Universitatea a pierdut, cu siguranţă”, a replicat realizatoarea.
Da, Bătrânu s-a supus acestei ultime umilinţe (ordin de evacuare în 6 exemplare) din drag de Alma Mater.
Ce e rău sau ce e bine,/Tu te-ntreabă şi socoate…
Eu îţi doresc Bine & Bine!
Magda U.
Iaşi, mai, 2015
Un ultim e-mail de la Luca Piţu, Duminică, 14 iunie, ora 10 şi 15:
„Eu m-am retras la ţară, nemuritor în păpuşoi, rupt de lume…”
L.P.
Ani Piţu a adăugat: „Înmormântarea va avea loc marţi, 16 iunie, la Focşani”.
