Vasile Muscă: Primul război mondial şi sfârşitul iluziei umaniste a valorilor absolute

Criza relativistă de care vorbim a afectat mai cu seamă planul cel mai sensibil al valorilor morale ale timpului nostru. Motiv pentru care este o criză mai largă, dar şi mai profundă decât toate de până acum.

Acum o sută de ani, în vara fierbinte a lui 1915, câmpiile de luptă ale Europei erau înroşite de sângele eroilor căzuţi în confruntările primului război mondial. Industria morţii, a distrugerii a atins prin apariţia armelor de distrugere în masă performanţe necunoscute până atunci. Deasupra câmpului de luptă a apărut avionul care aruncă din ceruri moartea asupra oamenilor, în luptă intrau arme de distrugere perfecţionate: tancul, mitraliera, tunul cu acţiune la mare distanţă, se folosesc ucigătoarele arme chimice şi înfricoşătorul aruncător de flăcări ce arde totul în calea sa. Nu este surprinzător că bilanţul final al confruntărilor este unul de proporţii îngrozitoare: după unele statistici 14.400.000 de morţi; 18.400.000 de răniţi şi peste 13.630.000 de dispăruţi.

Decretarea la 1 august 1914 a mobilizării generale în Germania, unul din principalii protagonişti ai războiului, a fost primită de intelectualii epocii cu un val de entuziasm manifestat pe faţă. Cunoscutul medievist Kurt Flasch a înfăţişat această atmosferă delirantă într-⁠o lucrare a sa, „Die geistige Mobilmachung. Die deutsche intellektuellen und der Erste Weltkrieg” (Mobilizarea intelectuală. Intelectualii germani şi primul război mondial). Referindu-⁠se la cazul unor gânditori cunoscuţi precum Rudolf Eucken, Ernst Traeltsch, Friedrich Meinche, Max Scheler. Apelul la arme – „Zu den Waffen! Zu den Waffen” – i-⁠a mobilizat pe mulţi dintre intelectualii de seamă ai epocii. Rudolf Eucken (1846-⁠1962), cel mai cunoscut gânditor din Germania vremii, laureat al premiului Nobel pentru literatură pe anul 1908, urmaş al idealismului german în tradiţia lui Fichte, ţine două conferinţe cu care a surprins opinia publică – „Die sittlichen Kräfte des Krieges” (Forţele morale ale războiului) şi „Die weltgeschitliche Bedeutung der deutschen Geistes” (Importanţa universal istorică a spiritului german). Ele conţin în fond o pledoarie în favoarea războiului care eliberează conştiinţa unui popor de tensiunile sale latente, scoţând la suprafaţă nebănuite energii morale.
***
În acele zile de început de război, Wilhelm Windelband (1848-⁠1915), marele filosof neokantian va rosti de la catedra sa de la Universitatea din Heidelberg, important centru al umanismului german, prelegerile ultimului său curs – va muri în primul an al războiului – „Geschichtsphilosophie” (Filosofia istoriei), purtând subtitlul „Eine Kriegsforlesung” (O prelegere în război). Windelband deplânge situaţia dificilă creată de război care îi aduce în discuţie problema destinului cultural al omenirii. „Noi am crezut într-⁠o conştiinţă generală a omenirii (Gesamtbewustsein der Menschheit) o solidaritate morală, intelectuală şi estetică a muncii comune a popoarelor, noi am crezut că am atins o conştiinţă a omenirii care promite să şteargă nu diferenţele ci opoziţiile şi duşmăniile dintre naţiuni, să creeze un adăpost mai sigur pentru civilizaţie.” În locul încrederii în posibilitatea edificării unui patrimoniu comun de valori universale, împărtăşite în mod egal de toate popoarele lumii, ies la suprafaţă motive de a le dezbina şi învrăjbi, de a le arunca în luptă unele împotriva altora. Windelband este surprins de cantitatea de ură pe care sufletul omenirii a reuşit să o adăpostească în cutele sale. Ceea ce caracterizează cel mai puternic starea de conflict, unele contra altora în care se află popoarele europene este una de necontrolat care le dezbină. „S-⁠au dezlănţuit cele mai brutale pasiuni şi popoarele care s-⁠au considerat pe sine civilizate se comportă unele faţă de altele ca în cele mai primitive timpuri. Şi o ură creşte în inimi de la săptămână la săptămână, de la zi la zi, o ură în care se şterge tot ceea ce este nobil şi înalt în morală şi religie.” Dar Windelband constată cu o oarecare uimire dar şi cu regrete, uitând parcă de rolul jucat de propria sa ţară în izbucnirea războiului, că o bună parte din această ură care s-⁠a abătut asupra lumii îi priveşte şi pe germani. „Şi noi germanii stăm în punctul central al acestui cerc; noi trebuie să fim supuşi, noi trebuim nimiciţi, poporul nostru va trebui exclus din comunitatea culturii. Împotriva noastră este ura, este îndreptată invidia şi josnicia, minciuna şi defăimarea. Noi înşine – avem voie să spunem aceasta din pură conştiinţă – nu am urât – noi am avut poate prea puţin din tăria contradicţiilor faţă de alte popoare.” (Wur haben nicht gehasst, wir haben vielleicht zu wenig haben vor der Schärfe des Gegensatzes gegen andere Völker)

Istoria şi cultura europeană modernă au debutat în secolele XVI-⁠XVII-⁠lea în climatul de universalism al valorilor întreţinut mai ales de dominaţia ideilor dreptului natural. Un filosof învăţat ca Ernst Traeltsch (1865-⁠1923), martor al evenimentelor primului război mondial, a arătat cum de la metafizica stoică şi sprijinite apoi pe doctrina socială a creştinismului, prin doctrinele dreptului natural s-⁠a creat o atmosferă universalistă ce a întemeiat un ideal care proclama ca principiul său suprem libertatea şi egalitatea dintre oameni, înţelese ca nişte fapte naturale, acceptate de la sine. Afirmarea unor valori universale combinată cu proclamarea exigenţelor susţinute de afirmarea individului, proprii începuturilor modernităţii, nu s-⁠a putut realiza fără a se produce grave convulsii sociale, care au culminat odată cu Revoluţia franceză. Dreptul natural presupune un fundal idealist platonician pe care îl întâlnim ca o premisă şi în cazul umanismului valorilor absolute. „Dreptul natural profan – va constata Ernst Traeltsch – constituie o legiferare ideală într-⁠o opoziţie multiplă, aproape utopică, împotriva legilor naturii reale şi a caracteristicilor societăţii.” Elementul de idealitate platoniciană înrădăcinează umanismul valorilor universale ca suport principal al său în teoria dreptului natural.
***
Efortul secular al umanismului european s-⁠a concentrat în elaborarea a ceea ce putem numi umanismul valorilor universale. Principiile şi valorile sale au oferit baza convieţuirii popoarelor europene în vederea unei istorii comune al cărei scop este edificarea umanităţii unitare ca unic agent istoric. Umanismul valorilor universale a întreţinut iluzia binefăcătoare a întregii istorii europene în posibilitatea unei păci universale eterne (proiectul lui Kant şi al secolului al XVIII-⁠lea). Europa s-⁠a simţit solidară prin obligaţia ei de a consolida acest patrimoniu de valori comune prin care, ca Oda lui Schiller toţi se simt ca fraţii.

Umanismul valorilor universale a oferit substanţa pe care Windelband a numit-⁠o „omul perfect” (der vollkomene Mensch) al culturii europene. Rezultat al asimilării valorilor universale ale culturii europene pentru Windelband el se prezintă astfel – „Omul perfect ar fi acela ale cărui acţiuni corespund întotdeauna normelor şi se conformează exigenţei recunoaşterii universale. Acest om perfect ar fi, în acelaşi timp, cel absolut liber, cel ale cărui mişcări aparţinând vieţii sale interioare ar fi determinate de conştiinţa normelor.” Omul perfect acţionează în vederea realizării normelor şi valorilor universale ale spiritului. El este deja într-⁠un fel cetăţean al acelei lumi ideale platoniciene a valorilor, pe care prin acţiunile sale vrea s-⁠o întemeieze în materia lumii de aici, este cu alte cuvinte un organ al Absolutului.
***
Primul război mondial pune capăt în mod brutal iluziei cu efecte atât de binefăcătoare pentru istoria europeană a umanismului valorilor universale ce părea să constituie temeiul unei păci trainice între statele şi popoarele bătrânului continent. Filosofic vorbind acesta constă într-⁠un soi de platonism care admite dincolo şi deasupra oamenilor, a faptelor lor, a diversităţii inepuizabile a lucrurilor, a unui ansamblu de valori universale, absolute, alcătuind o lume platoniciană a Ideilor. Este şi sensul în care H. Rickert, un alt reprezentant de seamă al neokantianismului epocii, vorbeşte de un „platonism al valorilor” (platonismus des Wertens). Acest platonism al valorilor oferă şi fundamentul filosofic cel mai solid a ceea ce am numit umanismul valorilor absolute. Valorile universale postulate de umanismul european se organizează într-⁠o lume platoniciană a ideilor alcătuind un „dincolo” aflat în opoziţie cu „aici”. Opoziţia lor este cea dintre o lume a generalilor şi una a particularilor. De fapt, cea dintâi a generalilor constituie o lume de norme şi valori care îşi dobândesc universalitatea printr-⁠o raportare teleologică, o subordonare faţă de conceptul unui scop unic ca destin istoric al omenirii.

În eseul său „Normen und Naturgesetze” (Norme şi legi) din cunoscuta sa culegere „Präludien”, W. Windelband prezintă condiţiile universalităţii în termenii raportării acestor norme şi valori la un principiu absolut. „Ceea ce face ca o normă să fie, în orice caz pentru noi o normă este raportarea drept scop la valabilitatea generală. Nu este vorba de valabilitatea universală factică – acesta va fi doar un caz al necesităţii din ştiinţele naturii – ci de cerinţa unei valabilităţi generale. Normele sunt acele forme de realizare ale legilor naturii, care trebuie aprobate (gebilligt) cu condiţia valabilităţii universale a scopului. Normele sunt acele forme ale realizării legilor naturale ale vieţii sufleteşti care se află legate cu evidenţă în mod nemijlocit în convingerea că ele şi numai ele trebuie realizate.”

Aceeaşi obsesie a universalului revine în filosofia istoriei lui H. Rickert. Materia asupra căreia se aplică – după acesta – conştiinţa istorică o constituie individualii (oameni şi forţe, evenimente) în ţesătura complexă a relaţiilor şi a corelaţiilor lor. Dar această ţesătură nu constituie istorie propriu-⁠zisă cât timp nu reuşim să extragem individualii din condiţionările lor reciproce pentru a-⁠i racorda la o valoare universală printr-⁠un act al conştiinţei pe care H. Rickert îl numeşte o „raportare valorică” (Wertbeziehung). Deasupra complexului de individuali care compun istoria se deschide perspectiva infinită a imperiului valorilor absolute ale spiritului. Acest concept al istoricului nu poate fi determinat – spune H. Rickert în „Probleme ale filosofiei istoriei” – fără a fi pus în legătură cu un general axiologic. Umanismul valorilor universale alcătuit prin postularea unor valori universal admise, valabile ca atare oriunde şi oricând, este expresia unei conştiinţe legislatoare transcendente. Sensul universal al istoriei se împlineşte numai ca un imperiu al unor valori absolute într-⁠o mişcare ce se petrece în decursul timpului datorită organului ei propriu care este omenirea în ansamblul ei.
***
Se vorbeşte tot mai insistent, mai cu seamă în anii de după cel de-⁠al Doilea Război Mondial, de criza în care se zbate lumea contemporană. Analize desfăşurate cu privire la cele mai diferite domenii de manifestare ale existenţei noastre confirmă concluzia că această criză este tovarăşul nostru de drum cel mai fidel prin istorie. Această criză desemnează un fenomen mai vechi, care nu datează de ieri-⁠alaltăieri şi ale cărei rădăcini, mai îndepărtate de noi, trebuie căutate în falimentul a ceea ce am numit umanism al valorilor universale. Se poate admite că criza culturii europene, a ideii de Europa însăşi este, citite lucrurile într-⁠o altă cheie, este, de fapt cea a valorilor universale pe care conştiinţa europeană şi le-⁠a construit pe baza vocaţiei raţionalist-⁠universaliste a iluminismului de factură normativ kantiană. Contestate, mai degrabă dislocate în urma primei conflagraţii mondiale, valorile universale susţinute de conştiinţa europeană s-⁠au prăbuşit lăsând loc liber de afirmare diferitelor forme de relativism care au năvălit zgomotos pe terenul rămas gol pentru a declanşa opera lor distructivă. S-⁠a născut, astfel, tema filosofică devenită dominantă în gândirea vremii de azi, a crizei. Indiferent de unghiul din care este abordată ea trebuie calificată drept o criză relativistă. Baza sa filosofică se află în doctrina nietzscheană a „reevaluării tuturor valorilor” (die Entwertung aller Werte). Criza relativistă de care vorbim a afectat mai cu seamă planul cel mai sensibil al valorilor morale ale timpului nostru. Motiv pentru care este o criză mai largă, dar şi mai profundă decât toate de până acum.