Vasile Muscă: Nietzsche şi exegeza lui Heidegger
Ne aflăm în aşteptarea neliniştită, îngrijorată a sosirii acestui nou Dumnezeu, care, odată cu venirea sa, poate aduce omenirii pierdute în „înserarea” istoriei sale, salvarea.
Exegeza pe care în deceniul patru al secolului trecut, începând cu 193
6, Heidegger o întreprinde asupra lui Nietzsche, constituie un fapt hotărâtor pentru filosofia contemporană. Ea uneşte două din numele cele mai importante ale gândirii moderne: Nietzsche şi Heidegger.
* * *
Nietzsche este singurul mare filosof al cărui nume este pronunţat de Heidegger în discursul său de instalare ca Rector. Cu toate că nu face trimitere la celebra propoziţie nietzscheeană „Dumnezeu este mort”, Heidegger trimite aluziv la aceasta. Pentru el, în acel moment, profetul lui Zarathustra face parte din categoria căutătorilor pasionaţi ai lui Dumnezeu, care descind din tradiţia marilor mistici germani. Căci moartea lui Dumnezeu cel vechi constituie condiţia căutării unui Dumnezeu nou, a cărui venire Nietzsche însuşi o anunţă prin personajul său, Zarathustra. Ne aflăm în aşteptarea neliniştită, îngrijorată a sosirii acestui nou Dumnezeu, care, odată cu venirea sa, poate aduce omenirii pierdute în „înserarea” istoriei sale, salvarea.
Trebuie menţionat că Nietzsche este o figură centrală în contextul ideologic creat de cel de-al Treilea Reich. În epoca naţional-socialismului, filosofia lui Nietzsche a constituit un teritoriu favorit al confruntărilor şi delimitărilor ideologice. Ideologia oficială a vremii a depus eforturi considerabile pentru a-l anexa pe Nietzsche, aşezându-l în grabă între înaintaşii ei. Întreprinzând în prefaţa la ediţia a II-a, din 1995, a lucrării sale „Nietzsches Philosophie der ewigen Wiederkehr des Gleichen” („Filosofia lui Nietzsche a eternei întoarceri” – ediţia I-a apare în 1935), o trecere în revistă a etapelor exegezei nietzscheene, K. Löwith observă în derularea acesteia o adevărată dramă; ea trebuie să traverseze numeroase răsturnări de situaţie cu adevărat spectaculoase. „Ea a început – notează Karl Löwith – prin recunoaşterea strălucitului moralist şi psiholog; a culminat prin supraestimarea (Werehrung) lui Zarathustra odată cu generaţia Primului război mondial; a trecut în caricatura lui Nietzsche de către cel de-al Treilea Reich, care, în fapt, a filosofat cu ciocanul (das in der Tat „mit dem Hammer philosophierte”) şi s-a încheiat cu teza „sfârşitului istoriei” (endet mir der endgeschichthlichen These), după care întreaga metafizică apuseană s-ar împlini cu consecvenţă în Nietzsche.”
* * *
Încă din toamna anului 1929, într-o scrisoare a sa către Karl Löwith, Heidegger întrevede o adevărată Nietzsche – Renaissance – steaua filosofică a lui Nietzsche urcă energic pe scara intereselor spiritului european – („neu zur Entscheidung Gevorden ist”). Această preocupare crescândă faţă de filosofia lui Nietzsche dă câteva din primele sale rezultate şi exegeza nietzscheeană realizează câteva din piesele sale de primă importanţă. Să amintim, cu titlu de exemplu, doar câteva dintre acestea. În 1935, K. Löwith publică „Nietzsches Philosophie der ewigen Wiederkehr des Gleichen”, iar peste un an, în 1936, C.G. Jung oferă protocoalele de seminar nepublicate încă – „Eine psychologis che Analise von Nietzsches Zarathustra” („O analiză psihologică a lui Zarathustra de Nietzsche”). Toate acestea îndreptăţesc observaţia lui Karl Löwith – „Vremea favorabilă pentru opera lui Nietzsche părea să se fi ivit atunci, cu puţin timp înainte de cel de-al Doilea Război Mondial.”
În ceea ce îl priveşte pe Nietzsche, principala sarcină a ideologiei naţional-socialiste a fost, desigur, aceea de a-l asimila cadrelor sale de gândire. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă cartea lui Alfred Bäumler, unul din filosofii care au aderat la noul regim – „Nietzsche, der Philosoph und Politiker” („Nietzsche, filosoful şi gânditorul politic” – Liepzig; Verlag non Phillipp Reclam jun., 1931). Această lucrare ilustrează cel mai convingător încercările ideologiei naziste de a-l traduce pe Nietzsche în limbajul ei specific. „În expunerea mea se va simţi lipsa jocului de culori variat cu care ne-au obişnuit alte prezentări. Aici, însă, nu este vorba de poetul şi scriitorul, ci de filosoful şi de gânditorul politic Nietzsche.” Ni se pare îndreptăţită observaţia lui R. Şafranski, autorul unei cunoscute monografii de popularizare despre Heidegger – „Prin Nietzsche, Bäumler vrea să facă procesul metafizicii tradiţionale. Nu există o lume transcendentă a valorilor, nu există, fireşte, nici Dumnezeu, există doar un motiv determinat de instinct. Bäumler nu trebuie decât să radicalizeze interpretarea fiziologică a lui Nietzsche şi ea se transformă în «rasă» şi «sânge».”
Heidegger va protesta împotriva unei asemenea formule da a-l interpreta pe Nietzsche, în care, din perspectivă fiziologică, principiul metafizic al „voinţei de putere” este dizolvat într-o mistică obscură a „sângelui” şi „rasei”. Heidegger va preciza hotărât că interpretarea pe care o dă lui Nietzsche pe paginile celor două volume „Nietzsche”, apărute doar în 1961, îşi propune o confruntare autentică cu gândirea acestuia prin care să se pună capăt vechilor abordări când acesta era „fie lăudat şi copiat, fin înjurat şi exploatat”. „Gândirea şi rostirea lui Nietzsche ne sunt încă prea contemporane. Din punct de vedere istoric, noi şi el nu suntem suficient de puşi faţă în faţă (auseinandergesetzt), astfel încât să se poată ajunge la o distanţă critică din care să se ivească aprecierea cu privire la puterea acestui gânditor.”
Mai târziu, cu ocazia ultimului interviu acordat, în 1966, Heidegger va reconfirma orientarea filosofică generală a exegezei dată lui Nietzsche în anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. „În anul 1936 am conferenţiat despre Nietzsche – declară Heidegger. Toţi cei ce au putut să le audă au înţeles că acestea nu erau decât o dispută cu naţional-socialismul.”
* * *
De fapt, pe parcursul întregii sale vieţi, Heidegger a dovedit un interes constant pentru filosofia lui Nietzsche. Semnele acestui interes s-au arătat de timpuriu, fiind anterioare discursului inaugural din 1933. El este confirmat deja de cursul din semestrul de iarnă 1929/30 – „Die Grundbegriffe der Metaphysik” („Concepte fundamentale ale metafizicii”). Dar, într-un mod mai substanţial, Heidegger va participa la efortul de a percepe sensul autentic al gândirii lui Nietzsche prin prelegerile sale ţinute între anii 1936-1940, dar publicate mult mai târziu, abia în 1961 (la Günter Verlag – I-II).
Prin exegeza sa, Heidegger reuşeşte să modifice în mod esenţial optica asupra lui Nietzsche. După cum va declara el însuşi şi cum vor observa comentatorii săi, interesul pentru gânditorul „voinţei de putere” se va desfăşura din unghi preponderent filosofic. Demersurile lui Heidegger se concentrează pe demonstraţia că, în mod fundamental, Nietzsche este un metafizician, iar opera lui trebuie restituită vastului teritoriu al istoriei metafizicii Occidentului. Autorul „Introducerii în metafizică” reconfirmă dimensiunea metafizică, metafizicul pur şi simplu din gândirea lui Nietzsche. Prin localizarea lui Nietzsche pe marea hartă a metafizicii occidentale, cum arată Karl Löwith, Heidegger încearcă să-l cureţe pe acesta de toate acele pete cu care exegeza naţional-socialistă i-a murdărit concepţia. La întrebarea ce înseamnă, de fapt, Nietzsche, pentru Heidegger – Was bedeutet für ihn überhaupt Nietzsche? – Karl Löwith dă următorul răspuns: „Pentru Heidegger, Nietzsche nu este doar ultimul filosof german căutător cu patimă al lui Dumnezeu, ci un «gânditor metafizician (metaphysischer Denker), care trebuie aşezat în apropierea lui Aristotel» şi care nu gândeşte «mai puţin la obiect şi mai puţin riguros ca acesta». Un laic se miră cum de autorul Consideraţiilor inactuale, al Ştiinţei voioase, al lui Aşa grăit-a Zarathustra şi Dincolo de bine şi de rău, al Voinţei de putere, al Antichristului şi al lui Ecce homo, care îşi exprimă ideile în aforisme, parabole şi în planuri nedeterminate, trebuie să aibă o relaţie strânsă cu operele strict ştiinţifice ale lui Aristotel, cu Fizica, cu Metafizica, cu Etica şi Politica şi cu Geografia şi Astronomia”. Autorul Voinţei de putere este, în mod esenţial, un metafizician, acela în concepţia căruia evoluţia de mai multe secole, din antichitate până azi, a acesteia îşi atinge punctul ei culminant.
Exagerările fiziologizante legate de interpretările în manieră biologică ale voinţei de putere pot degenera, crede Heidegger, într-o mistică a sângelui şi a rasei. Apologia „bestiei blonde” nu înseamnă pentru Heidegger decât o degenerare a principiilor concepţiei lui Nietzsche, o consecinţă nihilistă a gândirii acestuia, ultima şi cea mai radicală a revoltei subiectului din spaţiul gândirii moderne. De altfel, ideologii naţional-socialismului au înţeles adevărul, sensul real ascuns sub exerciţiile exegetice ale lui Heidegger şi i-au reproşat aceasta în 1934, deja, prin vocea lui Krieck, un oficial al regimului – „Sensul acestei filosofii – scrie el referindu-se la gândirea lui Heidegger – este un ateism categoric şi un nihilism metafizic, aşa cum a fost susţinut altminteri la noi de literaţii evrei, deci pentru poporul german un ferment al descompunerii şi dizolvării.” Heidegger se va pricepe să întoarcă critica ce i s-a adus împotriva nazismului însuşi. Voinţa de putere invocată de naţional-socialism nu înseamnă o depăşire a nihilismului, arată Heidegger, ci constituie o desăvârşire a acestuia, ultimul popas pe drumul victorios al nihilismului european.
Proiectându-l pe Nietzsche în istoria metafizicii europene, pentru Heidegger, acesta este cel care a realizat „depăşirea” (Überwindung) şi „împlinirea” (Vollendung) metafizicii. Fundamental el este şi rămâne un filosof, un metafizician, care nu poate fi asimilat niciunui alt domeniu al gândirii sau acţiunii omeneşti, nici chiar politicii. Mai mult, poziţia pe care Nietzsche o deţine în procesul istoric al metafizicii echivalează cu punctul culminant pe care tradiţia acestuia o atinge în gândirea Occidentului. Heidegger restituie gândirii lui Nietzsche întreaga sa demnitate şi gravitate filosofică, de esenţă metafizică. Eforturile exegezei heideggeriene merg în direcţia extragerii lui Nietzsche din tabăra filosofiei vieţii, dar şi a statutului de simplu poet-filosof sau filosof-poet acordat atât de des şi de uşor.
Exegeza concepţiei nietzscheene întreprinsă de Heidegger pleacă de la ideea centrală a voinţei de putere, de la faptul că viaţa este înţeleasă ca voinţă de putere. Trebuie reţinut că împotriva falsificării naţionalist-socialiste, Heidegger îl apără pe Nietzsche de nişte acuzaţii care au fost ridicate de aceştia şi împotriva propriei sale filosofii, considerată, şi aceasta, ca o variantă de nihilism. Împotriva acestor acuzaţii, Heidegger va dovedi că voinţa de putere nu înseamnă o depăşire a nihilismului, cum susţin detractorii lui Nietzsche ci, dimpotrivă o împlinire a acestuia. Apărându-l în acest fel pe Nietzsche de denaturările comise de naţional-socialism, Heidegger foloseşte ocazia pentru a îndrepta un atac direct la adresa metafizicii de sugestie biologizant rasistă. Heidegger admite că Nietzsche poate fi înrolat în sprijinul ideologiei naziste, dar el însuşi se dezice categoric de aceasta. Trebuie, de asemenea, spus că, de fapt, Heidegger înţelege prin metafizică şi depăşirea ei cu totul altceva decât Nietzsche. Concepţia lui Nietzsche despre metafizică nu surprinde esenţa metafizicii iar tentativa sa de a o depăşi a dat greş. Ea trebuie reluată ca cea mai importantă sarcină de viitor a gândirii.
De pe înălţimea poziţiei pe care Nietzsche se situează ca punct culminant şi totodată final al evoluţiei metafizicii occidentale, Heidegger pregăteşte epoca unei noi metafizici (ontologii), iar autorul acestui „non început” este, desigur, Heidegger însuşi Karl Löwith, discipol şi prieten apropiat al lui Heidegger, reproşează interpretării date lui Nietzsche unele superficialităţi şi neglijenţe care nu au acoperire în opera sau în intenţiile lui Nietzsche însuşi.
„Astfel – conchide R. Şafranski, şi cu această concluzie putem închide consideraţiile noastre – prelegerile despre Nietzsche se transformă într-un atac frontal la adresa metafizicii decăzute a rasismului şi biologismului. Heidegger recunoaşte posibilitatea de utilizare parţială a filosofiei lui Nietzsche în sprijinul ideologiei dominante – el însuşi se distanţează de ea. Pe de altă parte, încearcă să pornească de la Nietzsche, prezentându-şi propria gândire ca pe o depăşire a lui Nietzsche, dar pe urmele lui Nietzsche.”
