În urmă cu un an, tot la începutul toamnei, deplângeam viaţa grea a cinefililor adevăraţi de la noi, puşi să facă alegeri dificile între numeroasele festivaluri care aduc filme greu de găsit în repertoriul obişnuit. Încă din luna septembrie asistăm la felul în care festivalurile se încalecă unul pe altul, nu se termină bine Festivalul Internaţional al Filmului Experimental (BIEFF) că începe Bucharest International Film Festival (BIFF), nu se încheie cel din urmă citat, că porneşte Animest, festivalul bucureştean dedicat animaţiei. După cei doi ani de pandemie, când şi‑a restrâns oferta, acesta şi‑a luat frumos revanşa în 2022, când a adus pe ecrane, în mai multe săli, peste 400 de titluri, dintre care unele proaspăt întoarse de la alte competiţii internaţionale importante cu premii, altele atrăgând prin noutatea tehnicii sau îndrăzneala abordării tematice şi stilistice.
Am obosit deja să repet că animaţia ar merita mai multă atenţie din partea criticilor (pentru că cea a tinerilor spectatori e asigurată, se face mereu coadă la proiecţii). E curios refuzul specialiştilor în cinema de a lua în serios animaţia, considerată – din ignoranţă, cred – un divertisment pe înţelesul copiilor. Poate că nu strică să amintesc definiţia creatorului britanic Bob Godfrey: „Animaţia este mediul cel mai potrivit pentru a transmite idei”. Şi, dacă ne aducem aminte de unele filme care ni s‑au întipărit în minte graţie inteligenţei mesajului şi ingeniozităţii formei (să ne gândim doar la Vecinii lui Norman McLaren sau la Scurta istorie a lui Gopo), ar trebui să dăm mai mult credit acestui tip de filme care ne încântă şi, în acelaşi timp, ne cer un efort de gândire ceva mai mare.
Printre atracţiile ediţiei de anul acesta, care, pentru a recâştiga atenţia spectatorilor, şi‑a ales ca temă generală iubirea, se numără scurtmetraje sau lungmetraje semnificative pentru tendinţele
înnoitoare în domeniu. Unul dintre aceste trenduri este, fără doar şi poate, inspiraţia din ce în ce mai evidentă din realitate, caracterul documentar consistent al unor filme. Fie că se inspiră dintr‑un „caz real” (vezi Spre Europa pe un bidon de Samuel Albaric şi Thomas Trichet, ce spune povestea unui migrant nigerian ajuns în Franţa după multe ore de luptat cu valurile, în urma răsturnării ambarcaţiunii sale şubrede), fie că evocă o traumă declanşată de participarea forţată la un război, ca cel din Vietnam (vezi Coborârea lui Mickey în tenebrele nebuniei de Tom Bourgeois), aceste scurtmetraje discută momente marcante ale istoriei ultimului secol. Ca un adevărat documentar funcţionează A fost odată o mare, coproducţia Slovacia‑Polonia semnată de Joanna Kozuch, care investighează, în Uzbekistan, o catastrofă ecologică, dispariţia Mării Aral în urma unor măsuri aberante ale cârmuitorilor comunişti ai agriculturii.
Că animaţia poate aborda incitant teme importante se confirmă şi prin lungmetraje incluse în programul Animest 2022, precum Flee, al danezului Jonas Poher Rasmussen, despre drama unor migranţi afgani care fug de război şi se refugiază un timp la Moscova, exact când se prăbuşeşte Uniunea Sovietică, ori Unde este Anna Frank? de Ari Folman, o adaptare modernă a celebrului jurnal al adolescentei aparţinând unei familii evreieşti care, după ce emigrează în Olanda în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, este până la urmă ucisă într‑un lagăr de concentrare nazist. De altfel, tema războiului şi a consecinţelor lui dureroase de lungă durată este tratată în mai multe dintre filmele prezentate la Animest 2022. Mai mult sau mai puţin metaforic, sunt arătate urmările unor conflicte armate în Africa (de pildă, vezi Nayola, semnat de portughezul José Miguel Ribeiro, unde ni se arată pecetea războaielor civile din Angola asupra a trei generaţii de femei). Iar pentru că a venit vorba despre opresiunea cu care se confruntă femeile în diverse spaţii, un foarte bun exemplu este Solistele, semnat de un grup de studenţi de la şcoala de film Gobelin din Franţa, ale cărui trei protagoniste se luptă cu interdicţii absurde pentru a putea cânta. Nu e lipsit de relevanţă că mentorul principal al producţiilor studenţeşti de la această facultate este Marjane Satrapi, refugiată din Iranul unde femeile sunt ucise, cu invocarea dogmelor religioase, realitate care este evocată de autoare în excepţionalul lungmetraj Persepolis.
Documentarul de animaţie apare ca un (sub)gen din ce în ce mai freventat de animatorii de pe toate meridianele. El capătă fie forma unei re‑vizitări omagiale a operei unui mare plastician, Vasili Kandinski, în Desluşind KDSK de Ileana Oana Darie (Canada), fie a evocării unui eveniment dramatic, ca, de pildă, revolta reprimată sângeros a muncitorilor algerieni din 17 octombrie 1961 de la Paris, în Lacrimile Senei de Yanis Belaid, Eliott Bernard, Nicolas Mayeur, Etienne Moulin, Lisa Vicente, Alice Letailleur.
Ediţia 2022 a Festivalului Animest a satisfăcut şi curiozitatea, mereu trează, a publicului tânăr din România pentru animaţia japoneză, prin ciclul dedicat uneia dintre personalităţile sale, realizatorului Masaaki Yuasa, protagonistul unui master class, dar şi al unei retrospective cu cinci titluri: Mind Game, Ride Your Wave, Lu Over the Wall, The Night is Short. Walk on Girl şi Inu‑Oh. Amatorii filmelor animé au avut ocazia să remarce influenţa marelui animator Hayao Miyazaki, mai ales prin pregnanţa personajului feminin şi prin armonioasa dizolvare a unor influenţe literare şi culturale deopotrivă europene şi asiatice.
Printre marile atracţii ale programului s‑au numărat şi cele câteva grupaje de lung şi scurtmetraje din ciclul Animate the Love, secţiunea tematică în care iubirea este personajul principal.
Argumentul că alegerea se vrea „un răspuns la adversităţile la care este supusă întreaga lume, dar şi o invitaţie la toleranţă” a funcţionat, evident, în favoarea festivalului. Incluzând şi o secţiune dedicată copiilor Minimest, şi retrospective dedicate unor şcoli de film de animaţie, producţiilor VR, sau unor personalităţi proeminente ale domeniului, precum Michaela Pavlatova (Republica Cehă), Florence Miailhe (Franţa) şi Abi Feijo (Portugalia), Animest a satisfăcut mai multe categorii de public. Nu putem să nu menţionăm interesul generat de Competiţia românească, o atestare a fenomenului renaşterii animaţiei în România, cu nume pe care se poate paria pentru viitor, precum Adrian Băluţă, Serghei Chiviriga, Vlad Ilicevici, Radu Pop, Călin Gherghevivi, Alina Gheorghe, Ruxandra Socor sau recent premiatul la Annecy Balazs Turai, pentru Amok. Sper să mai am ocazia de a scrie despre aceştia şi filmele lor. Poate îi vom revedea la ediţia următoare a acestui festival, care lasă o impresie tonică privind „arta a opta”.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
