Prima parte a cărţii scrise de †Dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, cu titlul Învaţă‑mă să te iubesc, Iubire! Încercare ortodoxă asupra teodiceei iubirii (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2021, p. 768) – „Noima şi mărturia iubirii dumnezeieşti” – însumează un ansamblu de analiză teologică despre „iubire” în Sfânta Scriptură. În acest context, IPS Dr. Irineu vorbeşte pe larg despre: I.1. Tatăl, Izvor al Iubirii. Cinci excursuri privind iubirea treimică; I.2. Mărturia nou‑testamentară despre iubire în scrierile ioaneice şi pauline; I.3. Iubirea între poruncă şi formalism. În tendinţa ei firească de a răspunde la întrebarea: „ce este iubirea şi cum se manifestă ea?”, creştinismul prezintă învăţătura din Sfânta Scriptură în lumina erminiilor patristice. Cu mult mai mult decât scolasticismul teoriilor apusene, teologia răsăriteană caută să se exemplifice în mod primordial şi necesar prin experienţă. De aceea, căutând să înţelegem „ce este iubirea”, este necesar să „ne cufundăm în experienţa cunoaşterii tainei dumnezeieşti şi a simţirii iubirii lui Dumnezeu în interiorul nostru”. Numai din această stare, omul de astăzi este îndreptăţit şi capabil să se exprime raţional cu privire la taina iubirii. În consecinţă, raportat la aceste înţelesuri, „Părinţii Bisericii au reuşit să le descopere prin mistică, poezie şi metaforă, alţii au cuprins înţelesul în imagini de un realism imediat. Urmând lor, vom încerca să abordăm tema iubirii treimice prin sintagme care să sublinieze paradoxul şi tensiunea trăirii mistice a iubirii”.
Unul dintre cei mai mari părinţi ai Bisericii Primare, Sfântul Grigorie de Nazianz, citat de Părintele Mitropolit în lucrarea de faţă, vorbeşte în chip deosebit despre iubirea Preasfintei Treimi ca depăşire a tuturor elementelor naturale şi raţionale. În viziunea Sfântului Părinte, această Iubire este veşnic arzătoare şi luminătoare, „ca o flacără, fără a putea împărţi sau analiza lumina unificată” (In sanctum baptisma 49, 41, coll. PG, vol. 36, col. 417 BC). Deci, în experienţa duhovnicească a omului contemporan care are nevoie imperativă de a se apropia de Dumnezeu prin iubire: „A crede în Dumnezeu Tatăl implică adeziunea la El, primirea Cuvântului Său şi supunerea iubitoare faţă de descoperirea Sa în Duhul Sfânt. Totodată, a iubi pe Dumnezeu Tatăl înseamnă a da un răspuns liber chemării Lui care se înnoieşte permanent în Trupul Tainic al Fiului Său înomenit. În fine, tocmai pentru aceasta, iubirea şi credinţa în Dumnezeu Tatăl este un dar divin oferit de Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, ca lucrări ale Duhului Sfânt în Biserică”.
Evident, în lucrarea despre care scriem, cele mai lămuritoare exemplificări iubirii dumnezeieşti le recunoaştem din însemnările evanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos. Urmărite îndeaproape de autor şi inserate ca fir roşu pe parcursul întregului studiu, referinţele la Sfânta Scriptură sunt în consonanţă indispensabilă cu firea umană înzestrată de Creatorul nostru cu iubire. De pildă, autorul propune o analiză de ansamblu asupra Parabolei „Fiului risipitor”. În această pericopă evanghelică Părintele Mitropolit găseşte cel mai potrivit moment să vorbească mai degrabă despre o reconfigurare denominală a celor spuse de Domnul Hristos, propunând să se intituleze această istorisire: „Parabola Tatălui iubitor şi milostiv” (I.1.3, p. 79). „Este adevărat că fiul mort a risipit un bun părintesc, şi‑a pierdut drepturile sale de fiu, dar dreptul de a fi iubit nu şi l‑a pierdut niciodată. Tocmai de aceea, tatăl nu mai aşteaptă să vină fiul, ci îi iese în întâmpinare, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Prin faptul că‑l îmbracă cu haina cea nouă şi‑i pune inel în deget, îl consideră din nou ca fiul al Său, redându‑i toate drepturile. El nu‑i oferă numai o subzistenţă, cum credea fiul risipitor, ci îi acordă iubirea şi demnitatea dintâi. Cu adevărat, Mântuitorul Hristos ne arată că aceasta este unitatea de măsură a iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de neamul omenesc”.
Cum constatăm, există un suport existenţial între omul rătăcit de la idealul său şi grija Părintelui ceresc pentru el. În aceasta se vede de fapt dimensiunea autentică a iubirii lui Dumnezeu faţă de lume. Identificată mai cu seamă în Noul Testament prin însemnările Sfântului Apostol Pavel, dimensiunea agapică a vieţii creştine se realizează ascendent, prin credinţă şi nădejde. Desigur, fericitul Pavel, în virtutea credinţei şi nădejdii, extremele de raţional şi duhovnicesc se ating, devenind împreună o singură direcţie spre Dumnezeul Iubire. Pe de altă parte, iubirea este „împlinirea credinţei şi nădejdii, ea fiind cea care cuprinde ultimul conţinut vrednic de dorit”. Valorificarea celor trei virtuţi teologice vine în sprijinul lămuririi unei alte paradigmei existenţiale: „Iubire şi libertate în Lege şi Legământ”. În acest capitol, autorul analizează principalele evenimente ale legăturii paradiziace de iubire dintre Dumnezeu şi om. Vedem astfel că libertatea protopărinţilor Adam şi Eva izvorăşte ca dat ontologic din iubirea creatoare a lui Dumnezeu, revărsată în inimile noastre prin actul creator al iubirii Creatorului. După călcarea poruncii divine, pe care Dumnezeu a statornicit‑o în viaţa primilor oameni, nostalgia paradisului pierdut s‑a manifestat prin legământ, tot din iubire faţă de om. Desigur, o manifestare a dorinţei omului de a se reîntoarce la Dumnezeu, a fost receptată de toate generaţiile, de la Adam şi până la Mântuitorul Hristos, ca necesitate; omul a dorit de totdeauna după iubirea părintească. În acest sens, Părintele Mitropolit, atunci când vorbeşte despre refacerea legăturii primordiale prin legământ de iubire, ne conduce spre înţelesul etimologic al cuvântului „religie”, ca acţiune de refacere şi relegare a omului de Dumnezeu, conform planului dumnezeiesc. „Poruncile divine fac parte dintr‑o relaţie de iubire a omului cu Dumnezeu. Mântuitorul n‑a venit în lume să desfiinţeze Legea, ci s‑o împlinească. Această legătură dintre Dumnezeu şi poporul Său se bazează pe iubire şi pe deschidere reciprocă. Deci, Dumnezeu rosteşte cuvintele Sale către om, partenerul său de dialog în iubire, şi acestea devin porunci vremelnice de urmat. Deşi cuvintele Sale sunt numite porunci, în esenţă sunt cuvintele de iubire către creaturile Sale aflate în dialog de iubire cu El”.
Cea de a doua parte a cărţii, intitulată „Descoperirile dumnezeieştii iubiri”, tratează, pe parcursul a peste 250 de pagini (II, p. 269‑526), înţelesurile adânci ale Revelaţiei dumnezeieşti despre „dialog de iubire cu Dumnezeu în iubire”. Prima teză abordată este „teologia naturală” sau evaluarea „Creaţiei ca dar şi dialog de iubire” (I.1.). În acest sens, Părintele Mitropolit este de părere că actul de creare a lumii din nimic nu poate fi nici pe departe evaluat şi înţeles filosofic. Crearea lumii este indiscutabil „o lucrare a iubirii Preasfintei Triade prin care se produce ceva în afara Ei, adică aducerea la existenţă a unui subiect absolut nou, neavând început nici în firea dumnezeiască şi nici într‑o materie oarecare în afara lui Dumnezeu”. În acest act fiinţial, omul este chemat de Dumnezeu Iubire la un dialog veşnic de iubire cu El. Acest lucru face diferenţa între om şi făpturile necuvântătoare, pe care Dumnezeu i le‑a rânduit spre ajutor şi slujire. Autorul vorbeşte în acest sens despre o redobândire prin iubire a „constituţiei comunitare a omului”, care numai prin iubire se identifică a fi om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Numai având o experienţă de comuniune în iubire cu Preasfânta Treime, „omul trece de la starea pământească la cea cerească. Fiind chip al lui Dumnezeu şi punctul de întâlnire dintre lumea duhovnicească şi lumea materială, menit să ajungă la asemănarea cu El. Din acest motiv, omul este stăpân al creaţiei, sinteză şi microcosmos. Chipul semnifică o comunicare raţională de iubire între Dumnezeu şi om, excluzând înrudirea naturală dintre Preasfânta Treime şi umanitate”.
De bună seamă că în această experienţă a iubirii lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, actul mântuitor al Întrupării Logosului dumnezeiesc este pus sub semnul „Iubirii jertfelnice şi tămăduitoare a Creatorului” (II.2.). Este vorba aici despre descoperirea supremă a Iubirii în dinamica existenţei noastre, Dumnezeu Însuşi coborând smerit din veşnicie în timp „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. „Această descoperire nu înseamnă, însă, epuizarea tainei lui Dumnezeu, care este mai presus de orice raţiune umană, ci conturarea acestei taine a iubirii divine. Aşa că întreaga viaţă a Mântuitorului s‑a desfăşurat sub semnul Preasfintei Treimi: de la conceperea minunată, trecând prin teofania de la Iordan şi transfigurarea de la Tabor, până la mărturisirea ultimă a Treimii, în porunca Botezului. Însuşi Mântuitorul Hristos, în repetate rânduri, a vorbit despre Persoanele treimice, despre relaţiile Lor interpersonale şi despre iconomia Preasfintei Treimi”.
Cum vedem, există o continuitate dintre iubirea înfierii noastre în Domnul Hristos din această lume, împărtăşită prin firea omenească îndumnezeită a Mântuitorului şi apoi prin Sfintele Taine ale Bisericii, şi iubirea cea veşnică a Tatălui în Împărăţia Sa ce va să vie. Pentru a se face înţeles, autorul lămureşte această străbatere duhovnicească a iubirii în creaţie folosindu‑se de exemplul suişurilor duhovniceşti din gândirea Sfântului Apostol Pavel. (Evrei 12, 1‑2) În urcuşul duhovnicesc se desluşeşte efectiv „elanul perpetuu al sufletului către Dumnezeu Iubire, epectaza fiind un proces de transformare fără schimbare a omului în iubirea dumnezeiască a Celui Care este din fire Iubire”. De aceea, omul contemporan trebuie să ştie că iubirea creştină nu poate fi niciodată cântărită sau desluşită prin cuvinte şi nici nu i se poate impune o cale raţională prin care să se identifice. Ea este dintotdeauna şi totdeauna mai presus de cugetarea filosofică şi aplicată personal celui ce doreşte să ajungă prin ea la Dumnezeu.
■ Economist, publicist, director economic al Editurii Academiei Române
Ion Prică
