Pentru alţii, pandemia a devenit un prilej de a susţine diverse teorii, fie ale conspiraţiei, fie pe probleme de geopolitică globală…
O remarcabilă „lecţie de istorie”, făcută de preşedintele Academiei Române, Ioan‑Aurel Pop, sub titlul Gânduri la vreme de restrişte (restriştea fiind pandemia de coronavirus), se încheie astfel: „Poate că, după această grea încercare, ne vom rândui altminteri viaţa individuală şi socială, ne vom trezi să fim mai buni şi mai drepţi, ne vom revărsa preaplinul sufletului spre lume şi spre ţară, adică spre colţul nostru de lume, pe care nu‑l iubim pentru că este perfect (nu este!), ci pentru că este (încă) al nostru”[1]. Domnul academician ne îndeamnă la un fapt simplu: să ne readucem aminte că suntem creştini, oameni şi români, ceea ce, în ultimele decenii, culminând cu Centenarul Marii Uniri, uitasem, învrăjbindu‑ne ideologic şi politic, ca niciodată în istoria modernă. Observaţia lui Ioan‑Aurel Pop este cu atât mai îndrituită, cu cât, chiar în mijlocul crizei, şarpele şi‑a băgat coada, încercând să antagonizeze românii în tineri (viitorul) şi bătrâni netrebuitori (trecutul), aceştia din urmă fiind doar simpli consumatori de buget şi de medicamente etc. Ioan‑Aurel Pop a sesizat şi această monstruozitate, într‑un alt eseu pe care l‑am citit pe internet: „Periculoşii bătrâni”, o mărturisire simplă. Perfidia creaturii umane este atât de sedimentată de veacuri, încât s‑a ajuns până la ideea ca bătrânii să fie scoşi din casele lor şi carantinaţi prin diverse cămine şi „hoteluri”, pentru ca să nu mai umble fleaura pe străzi şi să‑i contamineze pe tineri. Ticăloşia a fost folosită rapid, sub pretextul apărării libertăţii „expiraţilor”, spre a plăti poliţe politice, pentru a scoate din viaţa publică, de pildă, pe incomodul medic Adrian Streinu‑Cercel, care n‑a pledat în nici un document pentru agresarea şi separarea bătrânilor de ceilalţi membri ai familiei, după cum cel incriminat a argumentat în interviul acordat postului de televiziune Antena 3 (23 aprilie 2020).
Pentru alţii, pandemia a devenit un prilej de a susţine diverse teorii, fie ale conspiraţiei, fie pe probleme de geopolitică globală. A fost vorba de o conspiraţie pe linia Wuham – Washington, virusul
fiind definitivat în laborator, ca armă strategică, scăpată, apoi, de sub control? Sau este un produs global al speciei umane, declanşând o reacţie de apărare a naturii împotriva iresponsabilităţii omului? Mergând mai departe, de ce n‑ar fi pandemia o pedeapsă divină de felul Potopului biblic, de astă dată un semnal privitor la ceea ce va însemna Apocalipsa finală? René Girard, acest Hegel al filosofiei religiei, cum a fost recunoscut, poate cel mai profund gânditor din a doua jumătate a secolului al XX‑lea, atenţiona că Apocalipsa nu se datorează lui Dumnezeu, ci exclusiv omului: „Esenţial este să înţelegem că violenţa apocaliptică prorocită de Evanghelii nu este divină. În Evanghelii, acţiunea violentă este mereu raportată la oameni, niciodată la Dumnezeu”[2]. Altfel spus, omul, care şi‑a făurit istoria timp de milenii, va fi tot el care va pune capăt istoriei, sub privirea îndurerată şi „nepăsătoare”, deopotrivă, a Creatorului său.
Specialiştii spun că e vorba de o mutaţie, din noiembrie 2019, de tip SARS, de la lilieci la om, rezultând SARS‑CoV2, cu „o similitudine ciudată cu HIV‑SIDA” (Acad. Victor Voicu, în interviul acordat Mihaelei Helmis, în acelaşi număr al Contemporanului…). „Dar asta e o chestiune pe care – adaugă savantul –, dacă o discutăm, ne încurcăm în speculaţii. Este o realitate ştiinţifică. Schimburile acestea de material genetic sunt potenţial posibile”. Dacă mutaţia s‑a produs prin voinţă umană (sunt voci care spun că tipul Covid‑19 ar fi pe lista armelor chimice!), sau prin „voinţă” naturală, nu mai contează, căci în ambele cazuri anamorfoza aparţine direct şi indirect omului, grăbit să provoace apocalipsa, dat fiind că venirea ei pare a fi foarte lentă, transformând Terra dintr‑un paradis cosmic într‑o planetă moartă. Căci într‑acolo pare să tindă istoria umană.
Cum zice şi Eminescu: „În mână de vei prinde‑a istoriei carte/ Şi dacă tu de frică sau poate de ruşine/ În faptele ei rele nu vei încifra bine,/ Vedea‑vei cum sub ochii‑ţi în plin se desfăşoară/ Răul şi iarăşi răul – că vremea se măsoară/ După a răutăţii păşire. Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,/ Invidios‑avară, de sânge însetată/ E omenirea‑ntreagă – o rasă blăstămată,/ Făcută numai bine spre‑a domina pământul,/ Căci răutăţii numai îi datoreşte‑avântul/ Ce l‑a luat pe scara fiinţelor naturii./ Cine‑a văzut vrodată popor de oameni buni/ Să fie mare?” Aceste versuri teribile sunt desprinse din poemul dramatic Andrei Mureşanu şi concentrează, vizionar, cruzimea adevărului istoriei umane de mii şi mii de ani, căci tot incomodul poet şi gânditor avertiza: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de‑a privi în faţă, ş‑a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte”[3]. Fiindcă lumea nu putea fi schimbată prin ea însăşi, fiind sub stăpânirea „fălcii lui Cain”, cum ne avertiza căutătorul de adevăr, Prinţul Hamlet al putredei Danemarce, Dumnezeu l‑a trimis pe Fiul în lume să curme violenţa şi fratricidul, şi să aducă Sfântul Duh al Iubirii. Dar cum Dumnezeu n‑a vrut să ştirbească prin nimic libertatea omului, i‑a lăsat privilegiul de a decide singur dacă pofteşte să urmeze Învăţătura lui Iisus. Şi partea de cer din om a hotărât că Iubirea este bună, uitând însă că se cuvine îndumnezeită şi partea cea de humă. A fi om, recte creştin, avertizează acelaşi Eminescu, înseamnă a echilibra antitezele care domină firea umană: bine/ rău, iubire/ ură etc. Aici e marea probă a creştinismului, dar şi a celorlalte mari religii, proba condiţiei umane duale. În articolul Paştele, apărut în Timpul (1878), poetul scria: „De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem. De multe mii de ani Buddha‑Çakya‑Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, şi cu toate acestea de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pământul cu sânge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura a dărâmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s‑a ridicat în nenumărate rânduri sabia şi chiar astăzi aceeaşi cruce, acelaşi simbol de mântuire e în ajunul de a încurca (ca protest, nu negăm) Europa într‑un război al cărui sfârşit nici un muritor nu‑l poate prevedea”[4].
Şi războaiele, revoluţiile în Europa şi aiurea s‑au derulat înainte şi mai ales după Eminescu, aducând nenorociri uriaşe şi aparente schimbări ale istoriei: Alte măşti, aceeaşi piesă, zice însă altă capodoperă eminesciană. Încât nu e de mirare că indivizi mesianici au crezut că pot înlocui pe Mesia cu propriul lor mesianism, adâncind catastrofele, cu revoluţiile marxist‑leninistă şi cea nazistă. Când în 1989 se clătina din temelii paradisul marxist‑leninist‑stalinist‑gorbaciovist, un gânditor american, Francis Fukuyama, îşi punea întrebarea: The End of History? Pentru ca, în 1992, să devină celebru cu cartea The End of History and the Last Man. El era sigur că a sosit vremea sfârşitului istoriei şi a ultimului om cainic, deschizând o nouă eră în umanitate. Era globalizării, a făuririi adevăratului tărâm al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte din genialul basm românesc.
Pentru Fukuyama, sfârşitul istoriei însemna supremul beneficiu, în sensul că, prin căderea comunismului, se va sfârşi era ororilor, semnalate şi de Eminescu (dar nu numai), instalându‑se un ev al frăţietăţii globale între naţiuni. Văzând însă că stirpea Cain nu dispare, ulterior, Fukuyama a revenit, constatând că salvarea e tot în democraţia naţiunilor, vorbind despre The New Nationalism, extins şi în Asia, singurul capabil să respecte drepturile şi libertăţile omului, în contra abuzurilor marilor puteri. În contextul pandemiei de coronavirus, Adrian Severin vorbeşte despre Pandemismul, ultimul stadiu al globalismului, un studiu postat pe internet la 10 aprilie 2020. Domnia Sa ne asigură că a anunţat încă de acum cinci ani „sfârşitul lumii”, reiterând prorocia lui Francis Fukuyama. Se baza pe faptul că ordinea actuală devenise insuportabilă, încât se aştepta schimbarea fie prin război, fie printr‑o pandemie naturală sau nu. Domnul Severin aduce argumente de ordin economic, financiar, politic, cu enormele îndatorări publice ale statelor, cu o productivitate în prăbuşire, încât „nici o putere – publică sau privată, statală, supranaţională sau transnaţională – nu era capabilă să oprească acest proces”.
Pandemia Covid‑19 era concurată de alt pandemism: consumerismul: „Toţi voiau să consume, dar nimeni nu mai voia să producă”. Un dezmăţ al cantităţilor uriaşe de alimente aruncate la gunoi, de o parte, iar de alta, foamete. În Occident, nevoie de servicii multe, dar refuzate de localnici saturaţi de atâta bunăstare, servicii acum satisfăcute de imigranţi cu statut de sclavi mai bine plătiţi decât în ţara de baştină. Desigur, România s‑a dovedit campioană, în Europa, la alungarea populaţiei sale spre alte zări, în beneficiul celor mari, furnizându‑le căpşunari, medici, constructori, bone, femei de serviciu cu pregătire universitară etc., pentru ca, în ultim ceas pandemic, să se treacă la „afacerea sparanghelul”, stăpânii nemţi şi slugile politice autohtone dându‑şi mâna întru violarea legilor şi decretelor impuse tot de ei din cauza molimei.
Pe această vastă panoramă, în care criteriile culturale, morale, naţionale, împănate cu panică şi ură, ca în vremea decăderii Imperiului Roman, persecutor al creştinilor, Adrian Severin crede că pandemia va da ultima lovitură vechilor libertăţi, oamenii fiind siliţi să le accepte din pricina crizei mondiale. Accesul la informare şi la dezinformare e garantat prin tehnologie: „Aceasta s‑a asociat cu alte două consecinţe…, reducerea generală a gradului de inteligenţă a populaţiei, precum şi cu izolarea indivizilor în capsula unui narcisism agresiv”. Reţelele de socializare produc ruperea dialogului real dintre oameni, sub aparenţa unui egalitarism mai aberant decât în comunism: „«Corectitudinea politică» a răsturnat ierarhiile de valori, a negat realitatea ostensibilă şi legile naturii, derutând o omenire căreia i s‑au confiscat toate reperele şi i s‑a ridicat dreptul la bun simţ”. Ştergerea diferenţelor dintre culturi şi naţiuni acreditează ideea că în lume există „un singur sistem de valori”. În loc, s‑a implementat, printr‑o falsă educaţie, „mitul tribal al juventismului” în contra bătrânilor, consideraţi „expiraţi”, stimulându‑se, în schimb, homosexualismul, minoritarismul de toate feţele, ruperea Occidentului de rădăcinile creştine etc. „Pandemia Covid‑19, chiar dacă nu a fost provocată de om, oferă şocul necesar declanşării unei terapii a terorii”. Se creează condiţiile unei „geopolitici a pandemiei”, în care marile puteri se vor polariza în două grupe: SUA, Germania, Franţa, ca forţe corporatiste internaţionale, pe de o parte, Rusia, China, ca puteri suveraniste, pe de alta. Noua ordine mondială ar consta în reconcilierea lor. Asta ar fi o primă ipoteză. A doua, pandemia de coronavirus ar avea legătură directă, nu conjuncturală, cu dereglările globale, consecinţa lor de pe postamentul fricii, urii, egoismului, agresivităţii împotriva naturii, încât echilibrele energetice se răzbună pe omenire: „Dacă această pandemie are o cauză şi o dimensiune spirituală, vindecarea trebuie să includă şi dimensiunea respectivă, ceea ce va schimba radical comportamentul oamenilor în relaţiile dintre ei”. Adrian Severin crede că „renaţionalizarea” UE, prin trecerea în prim‑plan a intereselor Germaniei şi Franţei (ceea ce, probabil, a şi dus la o primă spargere a UE prin Brexit) va aduce o nouă guvernare mondială, „care va arăta mai mult ca imperiu decât confederaţie”, cel puţin în plan european. China va trece în rol de „jucător principal”, America şi Rusia vor trece în era supravieţuirii, UE va pierde relevanţa mondială. Soluţia, pentru Europa ar fi federalizarea, fără şovinismele de tip Nord‑Sud, Vest‑Est. Abia atunci Germania va renunţa la hegemonia de azi, garantându‑se tuturor statelor „universalizarea securităţii”. Mai vede şi soluţia confederaţiei statelor „mici iliberale”. În context, „România este în cel mai periculos moment al istoriei sale. Criza ar putea să fie o şansă, dar mecanismul ieşirii din criză în câştig nu este evident”, căci România este un stat eşuat, fără instituţii funcţionale, fără „lideri naţionalişti şi nici popor” capabil să producă şi să susţină lideri, capabili să susţină un proiect de ţară, deoarece, pentru asta, ar trebui „să îşi expulzeze cozile de topor şi să lupte până la sacrificiu pentru a rămâne în istorie”, căci suntem pe punctul de a părăsi chiar şi acea istorie descrisă de Eminescu. Poate însă, pe de altă parte, se va trezi din pumnul de boxer al istoriei: „Pandemia Covid‑19 – care, mai mult decât o viroză răspândită pe toate continentele, este picătura ideologică, politică, economică, socială şi culturală, ce revarsă paharul neputinţei şi necredinţei actualei lumi – face ca globalismul (esenţialmente neoliberal şi neoconservator, capitalist şi imperialist) sub semnul căruia trăim azi, aflat la finele unei istorii începute acum 2000 de ani pe temelii mult mai vechi, să treacă în altă ordine globală, total diferită din punct de vedere calitativ”. Vom fi sau nu subiectul ei? e întrebarea.
Revenind la Hamlet şi la Eminescu, zicem cu ei: Vorbe, vorbe, vorbe! Spuse cândva, cu mai multă strălucire, de Richard Nikolaus von Coudenhove‑Kalergi, în 1923, într‑o carte celebră, Pan‑Europa, al cărei prestigiu era concurat doar de Apusul Occidentului (I, 1918, II, 1922) a germanului Oswald Spengler. Visul lui Kalergi s‑a împlinit cu închegarea Uniunii Europene, dar fără ca europenii să asculte de glasul tânărului teolog român Dumitru Stăniloae, care‑l avertiza pe Kalergi în Telegraful român, nr. 47/ 1939: „Europa are în Liga Naţiunilor o experienţă recentă că prin simple paragrafe statuare sau pe frăţii susţinute de alte idei decât cele creştine, nu se poate întemeia o unitate şi o pace durabilă între popoarele europene”[5]. Uniunea Europeană s‑a încropit, dar cu decizia să nu se mai revendice din creştinism, chiar prin simulacrul de Constituţie refuzată de câteva ţări ce se consideră creştine încă. Şi nu e de mirare că Europa s‑a lepădat de creştinism, căci istoria umană, zice Eminescu, în veci se desfăşoară: „Povestea‑i a ciocanului ce cade pe ilău”. Era şi nedumerirea Părintelui Stăniloae adresată lui Kalergi: „Cine garantează că în Statele Unite ale Europei cele câteva popoare mari, dacă nu se vor ciocni între ele în lupta pentru supremaţie, nu vor căuta să înlăture de la orice drepturi reale popoarele mici, nu vor căuta să le atragă mai mult în sfera lor de influenţă, nu le vor împiedica în orice mişcare de afirmare a lor?”[6] Desigur, nimeni nu le va putea garanta asta ţărilor mici, căci drepturile omului sunt cea mai caricaturală invenţie ideologică fără rădăcina care le‑a crescut – învăţătura lui Iisus.
Acum, în mijlocul pandemiei medicale şi istorice, românilor le‑a rămas doar întrebarea eminesciană: până când vor accepta să joace rolul de ilău, în vreme ce conducătorul lor răsfăţat se vede împăunat cu prestigiosul Premiu „Richard Nikolaus von Coudenhove‑Kalergi”, chiar în anul noului „sfârşit al istoriei”?
Totuşi, mai există speranţa sesizată de Preşedintele Academiei Române, Ioan‑Aurel Pop: colţul de lume numit România încă mai este al nostru! Şi încă nu ni s‑a luat imnul de stat cucerit de jertfele anului 1989.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Ioan‑Aurel Pop, Gânduri la vreme de restrişte, în Contemporanul. Ideea europeană, aprilie, 2020, p. 7
[2] René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, trad. din franceză de Miruna Runcan, Editura Nemira, Bucureşti, 2008, p. 253
[3] M. Eminescu, Fragmentarium, Bucureşti, ediţie de Magdalena D. Vatamaniuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 126
[4] M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 77
[5] Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2004, ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, p. 98
[6] Ibidem, p. 99
Theodor Codreanu
