Cultura în vremuri de pandemie înseamnă cultura în vremuri de izolare şi dezolare, atunci când sensurile se tulbură şi pare că dispar. În faţa dispariţiei, reale sau simbolice, a vieţii aşa cum o ştiam noi, putem simţi nevoia să ne reafirmăm reperele, să facem apel la tot ceea ce ne‑a nutrit identitatea fără a ne lăsa să ne simţim singuri. Pentru că, în cele din urmă, cultura e acea însingurare care nu te lasă să te simţi singur, e acea reculegere la capătul căreia descoperim, în noi, pe ceilalţi, pe acei ceilalţi care sunt noi: pe părinţii sau moşii şi strămoşii noştri, pe clasici, pe oamenii, din orice eră, care ne‑au hrănit cândva cu binele, adevărul şi frumosul lor care au devenit binele, adevărul şi frumosul pe care le ducem cu noi, în noi, chiar şi în vremuri de ciumă.
Cultura e, conform unuia dintre înţelesurile de dicţionar, „nivelul ridicat de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva”. Dar cultură mai înseamnă şi un sistem de valori materiale şi spirituale create de o anumită comunitate. Şi mai înseamnă şi rezultatul cultivării unui pământ. Cultura e, cu alte cuvinte, şi metodă, şi rezultat. E un mod de a structura, de a da sens, de a pune pe picioare. Adică de a verticaliza, de a ajuta ţărâna, fie ea şi dintr‑un om sau comunitate, să se înalţe, să rodească, să ridice capul spre cer.
Cultura e, ne reamintim în vremuri care caută a ne îngenunchea, un resort solidarizant şi o reafirmare a demnităţii noastre prin acte nu gratuite, ci, mai presus de orice, esenţiale. A fost grăitor în acest sens să observăm explozia de cultură clasică petrecută pe durata pandemiei: operă, balet, teatru, de la Shakespeare la Cehov, mari actori, cum ar fi Sir Patrick Stewart, citind zilnic câte un sonet de Shakespeare, mari cântăreţi de operă, precum Sherill Milnes, realizează scurte înregistrări zilnice în care rememorează mari momente ale operei sau ale carierei lor. Pe scurt, în vremuri de zdruncinare universală, de instabilitate, lumea pare a se fi repliat instinctiv pe coordonatele culturii clasice, arta experimentală aşteptând, parcă, vremuri mai aşezate pentru a deveni din nou relevantă.
■ Scriitor, istoric, publicist
Mircea Platon
