Tunurile mai băteau încă, în timpul Primului Război Mondial, când adunările populare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia au declarat alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la Vechiul regat român. Apărea astfel pe harta Europei România Mare. Dar lucrurile erau abia la început. Dacă sfârşitul Marelui război, în primul rând prin Tratatul de la Trianon, din 1920, dăduse câştig deplin de cauză României, la faţa locului situaţia era mai complicată. Unirea efectivă, înţelegerea, cooperarea oamenilor politici întârziau să se manifeste. Liberalii, care iniţiaseră participarea României la război, conduseseră partea ei neocupată de Puterile Centrale pe durata războiului, revendicau şi acum, în anii imediat postbelici, întâietatea. Ardelenii, avându‑l în frunte pe Iuliu Maniu, ridicau deopotrivă pretenţii la guvernare. Lupta pentru putere între liberali şi ţărănişti devenea dramatică. Aceştia din urmă refuză pe rând toate ofertele (două portofolii ministeriale, reprezentanţi în diferite organisme statale), cer desfiinţarea organizaţiilor liberale din Transilvania şi insistă să preia conducerea guvernului. Regele Ferdinand încearcă, fără succes, să arbitreze şi rezultatul arată încrâncenarea cu care se ducea lupta politică. Surprinzător, ţărăniştii se retrag, boicotează botezul principelui Mihai, alegerile pentru Constituantă, ca şi Încoronarea perechii regale, susţinând că era „doar o manifestare de partid”. Ei vor declara, urbi et orbi, că alegerile fuseseră marcate de „teroare şi furt de urne”, doar aşa putând liberalii să obţină majoritatea. Aceştia clamau că au dat curs principiului „Cel mai bun să câştige!” (luaseră la Camera deputaţilor 222 de voturi din 369 disponibile). S‑a creat, aşadar, o fractură pernicioasă în viaţa noastră politică, dar Încoronarea ca atare, asumată de liberali, a rămas un eveniment memorabil în viaţa României întregite.
O simbolistică regală, întoarsă în timp până la Mihai Viteazul, protecţia lui Dumnezeu, subliniau explicit că puterea Regelui emană de la popor, cel care se sacrificase exemplar pe câmpul de luptă. Faptele eroice erau prezente în gândul tuturor.
Locul ales pentru ceremonie, oraşul Alba Iulia, amintea de prima unire a Ţărilor române, la 1600, sub conducerea voievodului Mihai Viteazul, rămânând, prin excelenţă, drept „sâmburele năzuinţelor naţionale”. Catedrala, ridicată în 1921‑1922 acolo, opera arhitectului Victor Ştephănescu, preluase elemente de construcţie de la biserica lui Petru Cercel de la Târgovişte. „Arată extrem de frumoasă şi plăcută şi a fost minunat împodobită şi îngrijită”, nota Regina Maria în Însemnările ei zilnice.
În ziua de 15 octombrie 1922, la ora 10, perechea regală, venită cu trenul de la Bucureşti, apoi cu trăsura à la Daumont până la peronul catedralei, a fost întâmpinată de prim-ministrul Ionel
Brătianu. În jur se aflau elevii şcolii militare „Principele Carol” şi formaţiunea muzicală a regimentului nr. 9. Primarul le‑a oferit pâine şi sare. Au sărutat crucea şi Evanghelia, înfăţişate de Mitropolitul Miron Cristea. Regele Ferdinand ţinea în mână buzduganul, primit în mai 1920, şi realizat prin subscripţie publică. Avea gravată următoarea inscripţie: „Dăruitu‑s‑a acest buzdugan de către popor ca unui vrednic domnitor şi biruitor în Războiul cel mare pentru dezrobirea şi unirea întregului neam românesc”.
În biserică, Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost aşteptaţi de reprezentanţi ai autorităţilor – în funcţie şi trecute – miniştri, militari, academicieni, judecători, bancheri, ziarişti. Aşezaţi, faţă în faţă, pe tronuri, Regele şi Regina au ascultat rugăciunile făcute în altar pentru sfinţirea coroanelor. Un Mitropolit a ieşit de acolo cu coroana Regelui Ferdinand, ţinută într‑un ştergar de mătase; era cea purtată de antecesorul său, Carol I, confecţionată din oţelul unui tun capturat la Plevna. O lucrase bijutierul Telge din Berlin. A Reginei Maria era de aur, scos dintr‑o mină transilvăneană şi bijutierul care o fasonase, parizianul Falize, s‑a inspirat din vechea artă decorativă românească. Era împodobită cu rubine, ametiste, smaralde, turcoaze, piatra lunii – aşezate printre spice de grâu, frunze de acant, crucea de Malta şi armoariile familiilor Hohenzollern şi Coburg, înrudite în urma căsătoriei celor doi. Cântărea l,8 kg.
Mitropolitul le‑a pus coroanele pe cap, rostind rugăciunea de încoronare: după ce i‑a invocat pe voievozii Basarab, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi pe „înţeleptul Carol”, a cerut îndurare pentru domnul şi stăpânul României „de pe a cărui coroană strălucesc, mai mult decât pietrele scumpe, virtuţile poporului român”. Mitropolitul îl îndemna pe suveran „să fie bun părinte pentru toţi fiii ţării, de orice neam şi credinţă, şi să aibă parte de sfetnici luminaţi şi fără prihană”. Să mai adăugăm înduioşătoarea rugăciune Polihron, rostită pentru Regele „dezrobitor al mănoasei Basarabii, al dulcii Bucovine, al falnicului Ardeal, mândrului Banat, fericitei Crişana, Sătmar şi Sălaj”.
Rugăciuni asemănătoare s‑au rostit în acele clipe în toate bisericile noului Regat.
Perechea regală a ieşit din catedrală, îndreptându‑se spre estrada cu baldachin din curte, flancată de două tribune, unde s‑a desfăşurat ceremonia laică a Încoronării. Regina Maria a cerut ca în preajmă să se afle colonelul şi cel mai tânăr ofiţer din regimentele ai căror conducători erau ea şi Regele Ferdinand. Aceştia au purtat baldachinul.
Ferechide, preşedintele Corpurilor legiuitoare, i‑a înmânat Regelui coroana, amintindu‑i că aceasta aparţinuse primului rege al României independente, iar acum trecea la cel dintâi rege al României întregite, de la Nistru şi Tisa, la Marea Neagră. Acest ideal se înfăptuise „cu sacrificiul generos a sute de mii de copii ai ţării”.
Regele Ferdinand şi‑a pus singur coroana pe cap.
Preşedintele Senatului, Orleanu, a omagiat‑o pe Regina Maria, care în momentele de disperare ale războiului „nu şi‑a pierdut nici o clipă credinţa în succesul final”. A strecurat şi o undă de profeţie: în basmele viitoare, românii vor evoca „o împărăteasă bună, frumoasă şi înţeleaptă, care a împărăţit alături de viteazul ei soţ peste un popor cuminte”.
Regele Ferdinand i‑a pus soţiei sale, îngenuncheată, coroana pe frunte, apoi a luat cuvântul, declarând că primirea Coroanei e „un simbol al unirii dintre domn şi ţară”, cerând „să uităm totul pentru sfânta unire”.
În cele patru colţuri ale Albei Iulia, patru heralzi au citit, concomitent, o proclamaţie: Regele Ferdinand, însoţit de Regina Maria, venise în cetatea unirii „să consacre legătura cu poporul în faţa lui Dumnezeu”, toţi locuitorii să fie ocrotiţi de Stat, iar România să ajungă un factor de civilizare a Orientului european.
„Cred că ne‑am jucat bine rolurile. Din păcate, soarele nostru românesc a lipsit…, dar ceremonia a fost sobră, pitorească şi nepretenţioasă”, scria comentatorul ad‑hoc, Regina Maria.
Întors în apartamentele regale vremelnice din cuprinsul atenanselor catedralei, Regele Ferdinand a primit, din mâna prim-ministrului Ionel Brătianu, pergamentul de Încoronare prin care era omagiat pentru participarea la război, „ajutat de sfatul celor credincioşi ţării şi Tronului”.
La miezul zilei lumea s‑a ospătat: un banchet de 350 de tacâmuri, în Sala Unirii, altul la Teatrul din localitate, pentru un număr dublu de meseni şi un ospăţ popular oferit celor 20 000 de cetăţeni veniţi să urmărească acest eveniment unic. În Sala Unirii s‑au servit: icre negre, ouă răscoapte, morun cu sos remoulade, pateu în aspic, salată, parfait, gauffre, fructe, trufe, cafea, vin de Drăgăşani, Dealu Mare, şampanie de la Casa Capşa, cointreau, Martel.
Dar ziua Încoronării nu se încheiase. Suveranii au schimbat mantiile somptuoase cu costume de călărie de gală pentru revista militară, desfăşurată în cursul după-amiezii.
Un cuvânt despre costumaţia suveranilor. Mantiile fuseseră desenate de Costin Petrescu. De altfel, el a fost organizatorul din punct de vedere artistic al Încoronării, atât la Alba Iulia, cât şi la Bucureşti. Aceste piese simbolice se păstrează azi la Muzeul Peleş. Au fost confecţionate din catifea roşie, mătase purpurie şi aurie, şi împodobite cu hermină şi pasmanterii de inspiraţie bizantină. A Regelui Ferdinand fusese lucrată de casa pariziană Bays. A Reginei Maria era inspirată de costumul popular oltenesc şi avea o trenă de şapte metri. Reverele erau prinse prin două paftale al căror model se regăsea la mânăstirea Secu, cu ornamente stilizate florale, armoarii şi elemente amintitoare din punct de vedere heraldic al provinciilor istorice româneşti. O lucraseră specialistele de la Institutul de sericicultură, condus de Elena Niculescu Frunzeanu. Pe cap purta un văl auriu, cu o panglică pe frunte, unde i‑a fost aşezată coroana. Ca decoraţii avea Marele cordon al Stelei României. „În faţa mulţimii în delir, a apărut ca încoronarea regalităţii feminine”, scria un martor ocular.
La fel de fastuos era îmbrăcată întreaga parte feminină a familiei: fiica cea mare a reginei, Elisabeta, regina Greciei: moar auriu ca o piele de şopârlă, voal auriu, diademă dăruită de Regina Maria cu perle şi diamante; purta baston, căci avea un genunchi dureros. Fiica mijlocie, Mărioara, regina Iugoslaviei: rochie aurie din jerse, mantie de catifea oranj, diademă cu smaralde şi diamante. Sora reginei, infanta Beatrice a Spaniei, cu trenă lungă de brocart rusesc auriu, garnisit cu vulpe, voal netransparent „înfăşurat egiptean”, diademă cu raze, pandantive de smarald şi, ca decoraţie, Marele Cordon spaniol. Ileana, mezina perechii regale române, avea o rochie aurie, cu mantie de catifea albastră; Sitta (principesa Elena a Greciei, soţia principelui Carol) şi sora ei, Tim, erau îmbrăcate asemănător. Doamnele de onoare arboraseră mantii de catifea albastră, peste rochii gri-argintiu.
Revista militară a început prin defilarea suveranilor în fruntea regimentelor lor, I Cavalerie şi IV Roşiori. Regina avea o căciulă din blană de oposum, după un model schiţat de principele Carol, „mare meşter de uniforme militare, având mai mult succes decât dacă aş fi purtat pălărie şi arătând indecent de tânără”, îşi amintea Regina Maria. Au urmat 15 000 de soldaţi şi ofiţeri: cei decoraţi cu ordinul regal Mihai Viteazul, cercetaşii, vânătorii de munte (conduşi de principele moştenitor Carol), purtătorii celor 154 de steaguri ale regimentelor participante la război, artileria, carele de luptă. În acest timp, avioane militare survolau cerul oraşului istoric.
Fusese o zi epuizantă pentru toată lumea, dar mai ales pentru „actori”, consemna Regina Maria, „însă cred că ne‑am jucat bine rolurile”, adăuga ea cochet. Tot Regina Maria, cronicar inspirat, defineşte cel mai bine înţelesul ceremoniilor de la Alba Iulia: „O recompensă pentru lacrimile din exilul de la Iaşi”.
Ziua următoare, 16 octombrie, a însemnat continuarea manifestărilor la Bucureşti, cu acelaşi fast, aceeaşi desfăşurare de alaiuri şi slujbe de consacrare. Regina purta o rochie aurie împodobită cu pasmanterie, mâneci de blană maro, pelerină de catifea roşie cu guler maro şi turban.
Cortegiul regal a pornit din gara Mogoşoaia spre Mitropolie, cu oprire la Arcul de Triumf, unde Regele şi Regina au fost întâmpinaţi, după datină, de primarul oraşului cu pâine şi sare, în vreme ce răsunau o sută una salve de tun, iar avioane militare survolau monumentul. La Mitropolie s‑a consumat o nouă încoronare, pe fondul muzical asigurat de corul basarabean Berezovski.
Marea atracţie a acestei zile rămâne, fără îndoială, cortegiul istoric‑etnografic imaginat de acelaşi Costin Petrescu, dar unde patima politică şi‑a spus nedezminţit cuvântul. Timp de o oră, de la 13.30 la 14.30, la statuia lui Mihai Viteazul, nume cu impresionantă conotaţie de unitate naţională, au defilat muzici militare, drapelele regimentelor participante la război şi cortegiile ce trebuiau să ilustreze momentele esenţiale ale devenirii noastre istorice. Simpla enumerare, ca şi ignorarea deliberată, trădează fără echivoc patima liberalilor. S‑au succedat astfel căpetenii înconjurate de curteni: Epoca daco‑romană, cu Traian şi Decebal călare; Descălecătoarea, cu Dragoş şi Radu Negru; Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun; Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş; Mihai Viteazul, singur, cu buzdugan în mână, călare pe cal alb; Matei Basarab şi Vasile Lupu; Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, având alături semnele puterii conferite de Sultan. Epoca fanariotă a fost omisă, în schimb figura distinct „Revoluţia” din Transilvania condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, cu buciumaşii lor şi steagul revoluţionar, pe care scria „Horea, Rex Daciae floreat”; Urma „Revoluţia” din Muntenia, adică anul 1821, cu Tudor Vladimirescu, 1848, cu „Revoluţia” din Ardeal condusă de Avram Iancu, „Regele munţilor” şi apoi, din nou, Ţara Românească cu „dezrobirea politico‑militară”: un tablou explicit al operei liberale, reprezentat printr‑o femeie‑simbol al deşteptării, patru fete cu coşuri de flori, arderea Regulamentului Organic, bonjuriştii şi un car plin de revoluţionari, tras de şase cai.
Unirea de la 1859 era reprezentată de două fete surori, lângă un taraf, cântând Hora Unirii, înghesuiţi toţi într‑un car. Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, lipsea, căci fusese răsturnat de liberali, organizatorii de azi ai evenimentului. Independenţa de la 1877 era întruchipată de o femeie înfăşurată în tricolor, înconjurată de câţiva eroi ai războiului: Valter Mărăcineanu, Şonţu, Giurescu, Candiano‑Popescu – fără domnitorul Carol I. Sunt singurele personaje nominalizate până acum, altele decât voievozii şi cei socotiţi ca atare de credinţa populară (Horea, Tudor, Iancu). Parada s‑a încheiat cu 1918. Întregirea neamului: o cvadrigă romană în care se aflau: o ţărancă (Victoria), un reprezentant al Cavaleriei, altul al Crucii Roşii şi cinci grupuri de ţărani cu prapuri: Vulturul (Muntenia), Zimbrul (Moldova), Cele şapte cetăţi (Transilvania), Leul (Banatul), Delfinul (Dobrogea).
În continuare au defilat cei zece mii de primari ai ţării.
Ceremoniile au fost întretăiate de pauze culinare: dejun rece, masă de gală, banchete cu sute de persoane la Palatul regal, la Ministerul Afacerilor Externe sau la legaţiile ţărilor care îşi trimiseseră reprezentanţi la Încoronare; apoi un ospăţ în Parcul Carol pentru primari. Totul a fost organizat fastuos, din belşug. La Palate n‑au lipsit icrele negre, morunul sau vinurile de Dealu Mare. Reginei Maria i‑a făcut plăcere să pună pe masa de gală de la Cotroceni, pe lângă florile nelipsite de la toate primirile ei, savant asortate, splendida colecţie de vapoare în miniatură în aur şi argint, moştenită de la tatăl ei, odinioară guvernator al insulei Malta. A adăugat propria „sticlărie” bizantină.
La serbarea populară din Parcul Carol, primarilor le‑a fost oferită o farfurie cu chipul Regelui Ferdinand, un ţoi, un urcior, cuţit şi furculiţă – toate pe un taler de pământ. Iar ca mâncare: măsline, friptură de vacă, brânză, ardei iute, pâine, un măr, ţuică şi vin.
A treia zi, de 17 octombrie, a avut aceeaşi încărcătură simbolică şi a cuprins felicitări în sala Tronului, primirea diplomaţilor şi delegaţilor străini, şi deopotrivă a miniştrilor, invalizilor, văduvelor de război, personal al Crucii Roşii. Un alai pe străzile Bucureştiului cu perechea regală îmbrăcată ca la Încoronare s‑a încheiat la Arenele Romane. La banchetul popular de acolo, în barăci pentru câteva mii de persoane, Regele Ferdinand şi Regina Maria au făcut o baie de mulţime.
Seara a avut loc un concert la Ateneu. S‑a interpretat actul al II‑lea din opera Olandezul zburător de R. Wagner şi Rapsodia I‑a de George Enescu. A dirijat George Georgescu. Poemul Legenda Coroanei de Mircea Rădulescu a fost interpretat tot acolo până către miezul nopţii.
Cele trei zile propriu-zise, consacrate Încoronării, la Alba Iulia, Bucureşti şi în toate oraşele ţării, s‑au încheiat cu salve de tun, focuri de artificii şi retrageri cu torţe. Au urmat câteva zile consacrate
oaspeţilor străini; răspunseseră invitaţiei guvernului Ionel Brătianu: Franţa, Anglia, Italia, Spania, Portugalia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Grecia, Elveţia, Belgia, Olanda, Norvegia, Danemarca, Suedia, Polonia, Statele Unite, Japonia, Vaticanul. Adică foştii aliaţi sau neutri din timpul războiului. Dintre adversari şi‑a trimis un reprezentant doar Austria, în persoana unui ministru plenipotenţiar. Invitaţi speciali au fost generalul H. Berthelot, şeful misiunii militare franceze în România pe durata ostilităţilor, ducele de Luynes, mareşalul Foch şi Poklewski Koziell, fostul ministru al Rusiei ţariste la Bucureşti.
Tot atunci a avut loc ceremonia de decorare cu La Croix de Guerre a Republicii franceze a oraşelor Iaşi, Galaţi şi Giurgiu, pentru eroismul dovedit de locuitorii lor în timpul conflagraţiei. În sfârşit, s‑a inaugurat în grădina Cişmigiu monumentul francezilor căzuţi pe frontul român, realizat de sculptorul Ion Jalea – el însuşi mutilat de război (îşi pierduse o mână). A fost la rându‑i recompensat de francezi cu Legiunea de Onoare.
Să mai adăugăm un amănunt. Ceremoniile au fost costisitoare. O parte din costuri s‑a recuperat din miile de fotografii făcute de membrii Casei regale, şi iscălite de suverani, la atelierele fotografice Mandy şi Julieta.
Un moment ce poate fi apreciat ca o descătuşare, după zilele de suprasolicitare şi încordare trăite atât de oficiali, cât şi de personalul de serviciu, a fost petrecerea de la Palat cu sexele îmbrăcate invers. Regina Maria a taxat‑o drept „absolut dezgustătoare”.
Ceremonia Încoronării a însemnat un moment de strălucire, de afirmare a coeziunii românilor în jurul perechii domnitoare. Accentul s‑a pus pe forţa conferită de popor monarhului şi subsumat vrerii lui Dumnezeu. Respectarea programului, punerea în evidenţă a elementelor definitorii de vieţuire şi exprimare a românilor, ca şi împletirea savantă a simbolisticii regale cu nevoia de spectacol au creat o carte de vizită expresivă a României interbelice.
Georgeta Filitti
