Cartea lui Petru Poantă este o declaraţie de iubire a oraşului Cluj Napoca. Un fel de I love Cluj intelectualizat însă în raport cu discursurile standard de acest tip.
Este greu ca pe parcursul lecturii cărţii binecunoscutului critic şi eseist clujean Petru Poantă, carte apărută în anul 2013 la editura Eikon, să nu te gândeşti la acele campanii, devenite de câţiva ani buni o 
modă, de promovare a diverselor oraşe sau ţări prin utilizarea discursului amoros. Mai precis, este vorba despre folosirea directă a unei sintagme, altfel specifice mai curând unui cadru intim şi unui peisaj interior: I love. I love Cluj-Napoca, I love Alba Iulia, I love Turda, I love Milano etc. Engleza asigură inteligibilitatea universală şi contribuie la transformarea iubirii într-un excelent produs de marketing. Observaţiei lui Pascal Bruckner, cum că în postmodernitate iubirea revine în câmpul de interes al teoriei, ar trebui să i se adauge faptul că revenirea iubirii se produce la modul masiv, atât la nivelul culturii înalte, cât şi al culturii de masă. Iubirea ca text, ca drapel al intenţiilor bune şi al sentimentelor frumoase împânzeşte societatea contemporană şi este tot mai greu de trecut cu vederea datorită caracterului ei exhibat.
Cartea lui Petru Poantă este o declaraţie de iubire a oraşului Cluj Napoca. Un fel de I love Cluj intelectualizat însă în raport cu discursurile standard de acest tip. Asemănarea de bază constă în recursul important al textului la sentiment, ca modalitate de punere în perspectivă a ideilor sau, cu alte cuvinte, ca strategie de livrare de informaţii despre un oraş, precum şi în preeminenţa iubirii asupra altor sentimente. Consecinţele imediate sunt o oarecare bruiere a textului din punctul de vedere al validităţii istorice a argumentelor sale şi a faptelor ilustrate. La nivel de stil apare o edulcorare a suprafeţelor aspre ale realităţii, o îmblânzire drăgăstoasă a istoriei Clujului. Un prim indiciu al discursului îndrăgostit se găseşte chiar în subtitlul cărţii: Anatomia unui miracol. Miracolul nu este atât al Clujului, am spune, cât al ochiului care cercetează Clujul. Cuvântul miracol nu poate fi un bun şi obiectiv descriptor al istoriei unui oraş. Cel puţin nu pentru o istorie înţeleasă la modul tradiţional, care se dispensează complet de literaritate şi care blochează complet subiectivismul. Desigur, acest ochi care se plimbă asupra Clujului interbelic este condiţionat de fiinţa care locuieşte Clujul prezentului.
Pe de altă parte, există o diferenţă substanţială între, pe de o parte iubirea lui Petru Poantă, de altfel niciodată numită, discretă ca afirmare egoistă de sine şi, pe de altă parte, iubirea din discursurile de promovare de care aminteam mai sus. Ea constă în modul de construire a iubirii, dincolo de aparenţa ei. Dacă discursurile mainstream se axează pe capturarea unor imagini (textuale, vizuale) ale oraşului prezent (fie el Cluj, Paris, Milano), cartea lui Petru Poantă aduce în prim plan imagini vechi, instantanee care sunt excavate dintr-o memorie culturală care nu este la îndemâna orişicui, înmagazinată în documente, în cărţi, înconjurată de istorie densă. Fotografierea prezentului, a ceea ce lumea pune simplu şi imediat la dispoziţie privirii este incomparabil mai simplă, necesită mai puţin efort decât fotografierea practicată de criticul clujean, o fotografiere prin excelenţă în trecut. Imaginile pe care Petru Poantă le oferă publicului sunt imagini smulse trecutului, mai mult sau mai puţin recondiţionate, pentru care se realizează o muncă de cercetare (studierea documentelor, a surselor necesare furnizării de informaţii pertinente) şi se pune în acţiune, în desfăşurare, un talent scriitoricesc. Prin urmare, alegând tiparul „I love Cluj”, scriitorul îl deconstruieşte, prin complexitate.
Înainte de a-şi începe propriu-zis lucrarea, Petru Poantă alocă câteva rânduri explicării obiectivelor cărţii şi apartenenţei ei la un domeniu de cunoaştere sau altul. Dacă scopul major este descrierea unuia dintre primele modele culturale ale formelor cu fond, „un proiect consistent de civilizaţie şi cultură”, demarat din momentul în care, după Marea Unire din 1918, administraţia românească preia Clujul, natura scriiturii este problematică în ceea ce priveşte apartenenţa discursivă. Lucru de care Poantă este pe deplin conştient, afirmând natura ezitantă a lucrării: eseu, studiu de istorie culturală, dar mai ales un manifest.
Acest manifest este ambivalent la nivel de realizare artistică şi anunţă, de fapt, atât originalitatea autorului, cât şi capcana cu care el însuşi decide să meargă mai departe. Originalitate este tocmai această asumare a iubirii de Cluj şi a filtrării surplusului ei (altfel orice iubire ieşită din formă are şansa de a deveni ridicolă) prin intermediul unei metodologii istorico-literale şi culturale. În schimb, capcana conţine o uşoară nuanţă naţionalistă. Căci idealizarea de care însuşi Petru Poantă nu se fereşte („ea descrie, poate puţin idealizant”) este a unui Cluj în care românii şi românismul funcţionează ca elemente magice, alchimice, purificând oraşul de vechea stăpânire maghiară. Extazul în faţa acestei c
apacităţi a românilor de a re-instaura o cultură românească multă vreme oprimată, de a o face să crească în acord cu un spirit al vremii, al europenismului, dar şi în acord cu o tradiţie românească care o vertebrează, expunând-o, totuşi, la riscul conservatorismului, ar putea deranja publicul de etnie maghiară. Nu pentru că zugrăvirea Clujului interbelic nu ar fi foarte bine documentată, extrem de bogată în nuanţe, ci pentru că autorul pactizează pe alocuri cu ilustrarea desuetă de tip alb-negru a relaţiei dintre români şi maghiari. De fapt, mai corect spus ar fi dintre un principiu românesc, respectiv, un principiu maghiar de guvernare a ţării, conflictul dintre maghiari şi români fiind mereu ocolit ca relatare şi uneori deconstruit prin prezentarea unor situaţii de bună coabitare, precum, de exemplu, atunci când românii stăteau în gazdă la maghiari: „multe familii de români, venite din alte părţi, sunt chiar chiriaşi în casele maghiarilor. Convieţuirea celor două etnii se întâmplă sub acelaşi acoperiş, într-un spaţiu de intimitate familială, care se va păstra în memoria unora ca o imagine a unui idilism societal” (22-23). Petru Poantă pare a anticipa suspiciunea de atracţie înspre naţionalism şi încearcă să explice că el nu este de acord cu devalorizarea postdecembristă a ideii de naţionalism, devenit un soi de tabu (119). Adevărul este că, aşa cum un nepripit cititor al cărţii lui Poantă va observa, pentru scriitorul clujean naţionalismul nu e un cuvânt combativ bun de demarat xenofobii, ci, iarăşi, o formă de iubire a culturii proprii, un cult al limbii naţionale în calitatea sa de instrument superior, de construire a culturii, mai ales a celei înalte, cu toate că Poantă este interesat şi de forme ale culturii de masă precum publicitatea interbelică sau sportul. La fel de adevărat este că cel puţin o parte din riscul de acuzaţii naţionaliste poate fi dezamorsat dacă citim ceea ce autorul spune în ultimul capitol al cărţii: „În încercarea de reconstituire a unei imagini a Clujului interbelic, mă refer aproape exclusiv la comunitatea românească, neignorând însă faptul că oraşul e cosmopolit şi că populaţia maghiară sau, mai exact, cea vorbitoare de limba maghiară rămâne majoritară până spre sfârşitul anilor 30” (169). De remarcat că imaginea Clujului lui Petru Poantă nu este una atotcuprinzătoare, ci cu bună intenţie parţială.
Această iubire pentru Cluj funcţionează ca o energie pentru relatarea savuroasă, cu accente romaneşti, a unor aspecte care altfel ar fi riscat să devină plictisitoare. O energie care presupune, pentru autor, inclusiv libertatea de relatare, de focalizare. Petru Poantă îşi asumă, de mai multe ori pe parcursul cărţii, faptul că lucrarea sa operează o permanentă selecţie a aspectelor discutate şi că nu se doreşte o scriere exhaustivă asupra Clujului interbelic: „Am confecţionat aici un colaj al Clujului economic şi nu un tablou complet. Nu fac bilanţuri exhaustive, ci încerc să descriu un moment de cristalizare exemplară a civilizaţiei româneşti” (38). La fel, îşi asumă şi cuvintele excesive, hiperbolice – semn al dragostei sale pentru Cluj: „Nu poţi evoca decât emfatic acest moment auroral care este cu adevărat echivalentul unei geneze. Se naşte o lume articulată şi coerentă, substanţială de la început. E în amiaza existenţei sale, matură şi performantă de cum deschide ochii. Şi asta întrucât fondatorii sunt mai toţi personalităţi de excepţie ale intelectualităţii vremii” (16); „Toate acestea induc o stare de euforie magică, pe care o retrăiesc astfel memorialişti precum Nicolae Balotă” (52); „universitatea are regimul unei geneze. Toate compartimentele sale sunt creaţii absolute” (59). Imaginaţia este deseori chemată să recreeze un cadru socio-natural „Să ne imaginăm o clipă strada înmiresmată de tei în floare, iar prin aerul ei solemn trecând îmbrăcată în negru contesa Nemes” (24).
Cititorul va descoperi în paginile cărţii lucruri interesante despre Clujul interbelic şi va realiza că moştenirea culturală interbelică este consistentă. Petru Poantă observă, în repetate rânduri, că perioada interbelică a produs o înflorire socială, culturală, economică şi demografică şi a făcut din Cluj un oraş pe cât de european, pe atât de autentic în specificitatea sa românească. Se ivesc personalităţi culturale marcante în peisajul clujean, cu studii universitare la Viena, Budapesta sau Graz, dar se face remarcată şi o voinţă colectivă feroce şi simultan euforică de a beneficia de pe urma redobândirii Transilvaniei de către România Mare, voinţă accelerată constant de interiorizarea masivă a unor principii naţionale strâns legate de recunoaşterea culturii ca motor principial în funcţionarea organică a unei naţiuni. Două elemente asupra cărora Petru Poantă insistă mult este comportamentul ne-barbar al românilor (13, 16), care nu adoptă o atitudine de cuceritori şi depăşirea expectanţelor vremii cu privire la capacitatea lor de a face lucrurile să meargă, atât în administraţie, cât şi în cultură. Ceea ce nu înseamnă, acelaşi autor semnalează, faptul că maghiarii vor fi alungaţi din administraţie, dimpotrivă. Există sectoare în care ei sunt mai numeroşi decât românii. Aflăm că băncile se dezvoltă în ritm vertiginos, la fel cum şi geografia urbană a Clujului se dezvoltă cu imaginaţie şi gust (18) şi, nu în ultimul rând, organic (22), printre construcţiile de seamă numărându-se Catedrala Ortodoxă, Colegiul Academic (Casa Universitarilor), Muzeul Grădinii Botanice, Clinica Medicală II, Liceul de fete „Principesa Ileana” (Liceul „Mihai Eminescu”), Banca Albina (Casa Armatei) etc. Lucrările de infrastructură sunt notabile, realizându-se pavarea străzilor şi introducerea iluminatului public electric. De altfel, străzile Clujului sunt şi locul de aplanare a oricărui segregaţionism, locul în care copiii maghiari şi cei români învaţă unii de la alţii limba română şi pe cea maghiară. Dezvoltarea economică conduce la o de-ruralizare a principatului. Fabrica de tutun, Atelierele de căi ferate, Fabrica de chibrituri, Uzinele Dermata (un avatar al marilor corporaţii de astăzi, care oferă nebănuite facilităţi angajaţilor), numeroasele bănci, sunt doar câteva dintre sursele de generare a mii de locuri de muncă. Chiar şi în comerţ, observă Poantă, specificul naţional se suprapune peste specificul ţărănesc, semn că românii îşi exploatează deja inteligent particularităţile. Clujul este un oraş pe cât de rafinat (bijuteriile, de pildă, abundă), pe atât de scump. Nu atât de scump însă pentru a îndepărta oamenii de la a merge la teatru sau la operă, deşi actorii sunt destul de prost plătiţi şi utilizaţi în exces. Teatrul şi Opera, ambele înfloresc sub conducerea multi-disciplinarului medic Victor Papilian, au loc puneri în scenă ale unor piese străbătute de sentimentul naţional, deşi se urmăreşte şi dezideratul estetic. De exemplu, autorul arată că producţiile româneşti de operă sunt primite cu un entuziasm mai ponderat în raport cu producţiile ne-româneşti, tocmai deoarece, treptat, patriotismul devine mai puţin ardent, normalizându-se (169). În fapt, Opera, afirmă Petru Poantă, este centrul unde „se topeau toate adversităţile şovine într-o fraternitate de trăiri” (161).
Cele mai bune capitole ale cărţii rămân cele dedicate Clujului universitar şi vieţii academice. Poate mai bine documentate decât celelalte, aceste capitole pun mai pregnant în evidenţă talentul interpretativ al autorului. O foarte bună analiză este cea a raportului lui Lucian Blaga cu mediul academic clujean. Cu o inteligenţă deosebită, bine văzut în epocă, protejat de Sextil Puşcariu (printre altele, la un moment dat, rector al Universităţii), Blaga aşteaptă 15 ani până să-şi vadă realizat visul de a preda în universitate, datorită unor tensiuni între el şi o altă personalitate interbelică, profesor la Universitate înaintea lui, Gheorghe-Bogdan Duică, primul decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie. Acesta este numai adevărul de suprafaţă. Pe care Poantă îl adânceşte, mutându-l dinspre un raport interpersonal înspre unul cultural. Mai precis, e vorba de faptul că Blaga reprezenta o cultură modernă pentru care Clujul, tradiţionalist, nu era încă pregătit: „El, modernistul, nu corespunde de fapt exigenţelor clasicizante ale şcolii clujene” (71).
Din felul în care prezintă importanţa Universităţii pentru Clujul interbelic este evident că pentru Petru Poantă cultura şi educaţia sunt căile regale pentru o transformare în bine, pentru evoluţie – indiferent de subiectul acestei evoluţii: individ, colectivitate, oraş, ţară. Atunci când analizează ideile din lecţia inaugurală ţinută la Universitate de către Vasile Pârvan, în 3 noiembrie 1919, Petru Poantă pare a se situa suficient de aproape de non-utilitarismul educaţional şi elitist al acestuia. Educaţia nu ar trebui, spune Pârvan şi reafirmă, peste ani, Poantă, să se reducă la o acumulare sterilă de cunoştinţe, ea „are un sens iniţiatic şi urmăreşte, în esenţă, purificarea şi transformarea radicală a individului şi, prin extensie, a naţiunii” (75). Cu toate acestea, ideea de Universitate a autorului nu se suprapune complet peste cea a lui Pârvan, Poantă sesizând că, mergând pe linia lui Pârvan, Universitatea s-ar converti într-un instrument de produs eroi sau supra-oameni (78). Admiraţia sa pentru astfel de proiecte, în ciuda aerului lor uşor utopic, este sesizabilă în textul cărţii. Criticul clujean reuşeşte să ofere un portret intens al lumii academice şi a anexelor ei culturale (reviste literar-culturale, biblioteci), cu probleme ei ce nu par străine nici astăzi (dificultăţi financiare, salarii care se plătesc cu întârziere etc.) şi cu reuşitele ei majore (înfiinţarea unor secţii, susţinerea de conferinţe publice pentru culturalizarea poporului, etc.)
Concluzionând, adevăratul personaj al cărţii lui Petru Poantă este Clujul. Mai exact, Clujul la vârsta sa interbelică, către care Petru Poantă întinde obiectivul îndrăgostit al aparatului său de captat imagini. Câteodată lasă să se prelingă în trecut propria sa umbră, amintind de studenţia sa şi de continuitatea în timp, într-un fel sau altul, a unor idei interbelice. Cartea merită citită atât de cei aflaţi în căutarea rădăcinilor lor clujene sau transilvane, cât şi de către cei care sunt pur şi simplu curioşi sau dornici de cunoaştere, de către istorici şi de către literaţi. Pedagogica discretă a cărţii este aceea că iubirea literară pentru un oraş, lipsită de oglindirea narcisică a autorului declaraţiei de iubire, este întotdeauna superioară iubirii cu inimioare din sloganurile de promovare.
