Una dintre cărţile care trebuiau scrise este, fără niciun dubiu, şi romanul lui Adrian Lesenciuc – Balada (roman, Ed. Creator, Braşov, 2020, 342 p.) care aduce în prim-plan „povestea” plină de lumină a compozitorului Ciprian Porumbescu îmbrăţişată şi vegheată de figura tatălui său, preotul Iraclie, un adevărat Iov care poartă pe umerii săi destinul familiei şi al comunităţii pe care o slujeşte, ca un „ţap ispăşitor” ce‑l prefigurează pe „mielul lui Dumnezeu”. Descendent din familia Golembiovschi – Porumbescu, Adrian Lesenciuc ne dăruieşte acest roman istoric, bazat pe biografia familiei Porumbescu, având în centrul lui două figuri polarizante: părintele Iraclie şi fiul său Ciprian.
Filosoful Mircea Florian punctează în „Îndrumare în filosofie” sensul istoriei, gândind evocarea trecutului ca o transfuzie a sângelui prezent în umbrele trecutului. Tot trecutul, cu urmele arheologice şi cronicile sale, înseamnă o parte din noi, fii ai prezentului. Acest tip de prezenţă îl exersează Adrian Lesenciuc prin acest nou roman, reconstruind, pentru contemporaneitatea aflată într‑o mare criză de identitate, nu doar profilurile unor personaje cu amplă anvergură istorică, ci şi climatul unui timp care a marcat evoluţia istorică a neamului nostru spre coagularea într‑un stat unitar românesc. Dacă în „Limbile vântului” Adrian pune în discuţie neajunsurile unei culturi osificate vorbind despre temeiurile identităţii şi credinţei, în romanul de faţă ne oferă posibile modele pe care eu le văd însumate în părintele Iraclie şi fiul său Ciprian. Pare o constantă a romanelor lui Adrian nevoia de a vorbi despre pericolele falsificării istoriei şi despre prelungirea distopiei din trecut în prezent, fie că vorbim despre „Limbile vântului”, fie despre „Cimitirul eroilor” (distins cu premiul „Romanul anului 2017‑2018” la Colocviul Romanului Românesc Contemporan 2018).
Dacă acceptăm ideea potrivit căreia istoria este cadrul divin în care omul îşi manifestă conştient libertatea căutării lui Dumnezeu avem în părintele Iraclie condiţia ontologică a omului în lume, aceea de a fi în istorie. Destinul nostru cultural a stat sub semnul tainei mănăstireşti, aşa cum cel al părintelui Iraclie s‑a plămădit în jurul vieţii mănăstireşti a Putnei Sfântului Ştefan. Poate de aici, spun unii, şi „anonimatul” românilor în istoria culturii vechi. Omul duhovnicesc trăieşte anonim duhul lumii pentru că e lipsit de orgolii şi ambiţii, aşa cum icoana e un dar „anonim” adus lui Hristos. Arta spaţiului ortodox şi‑a păstrat energia tainică a credinţei, ea a rămas o formă a rugăciunii, de aceea putem vorbi în spiritul răsăritean despre o „estetică a tainei”. Pe aceasta cred că a slujit‑o Ciprian Porumbescu dincolo de toată pregătirea sa muzicală vieneză. Taina defineşte poezia, pictura, dar şi muzica, în care prezenţa lui Dumnezeu, a Duhului, e stare de graţie, căci „nimeni nu poate lua nimic dacă nu‑i va fi dat lui din cer”. Artistul ortodox este legat de tainele cereşti pentru că e un primitor al glasului divin. În spiritualitatea ortodoxă omul când se roagă nu pleacă din sine spre Dumnezeu, ci Îl cheamă smerit pe Dumnezeu în casa inimii sale, Îl primeşte pe oaspetele ceresc în odaia de taină a sufletului (Alexandru Horia, Vorbirea în şoaptă, 1995). Cum am putea privi altfel creaţiile muzicale ale lui Ciprian Porumbescu: Liturghia Sfântului Grigore, Tatăl nostru, Adusu‑mi‑am aminte, Heruvicul sau chiar Balada, Cântecul gintei latine, Imnul Unirii, Pe‑al nostru steag e scris unire sau cântecul Tricolor?
Romanul descrie efervescenţa naţională la sfârşitul secolului al XIX‑lea şi lupta de deşteptare a neamului faţă de politica „paşilor mici” a Vienei ce a încercat slavizarea Bucovinei prin dislocarea neamurilor din Galiţia şi revărsarea lor peste satele româneşti, iar mai apoi prin germanizarea prin studii a elitei bucovinene a încercat subtil să înfrângă orice dorinţă naţionalistă românească în Bucovina. Şi atunci „când te expulzează istoria, nu‑ţi rămâne decât să‑ţi faci propria istorie”. Deşi e romanul „iubirilor” lui Ciprian Porumbescu, epicul este îmbrăcat în jurul părintelui Iraclie, tatăl lui Ciprian, ca‑ntr‑un jurnal de viaţă, de la copilăria lui din jurul mănăstirii Putna şi a părintelui Ghenadie, până la moartea lui Ciprian, amintindu‑ne una dintre paginile triste de istorie a Bisericii ortodoxe române în Bucovina.
Părintele Iraclie fusese secretar al gazetei „Bucovina”, lucrând împreună cu fraţii Hurmuzachi, în vremea Revoluţiei de la 1848, dar şi alături de alţi oameni remarcabili: Alecsandri, Negruzzi, Kogălniceanu, Pumnul, Cipariu şi Bariţ. Avea legături cu Braşovul, scriind la „Gazeta de Transilvania” a Mureşenilor. Aici va preda Ciprian, la liceul marelui Andrei Şaguna, muzica, fiind şi dirijorul Bisericii Sfântul Nicolae din Schei. Pe fondul acestui spirit de neam creează Ciprian întreaga sa muzică, ce gustă din rafinamentul occidental, dar e profund străbătută de „arheologia spirituală” a creaţiei folclorice generată de lumea satului. Cântecul, jocul, portul se împletesc cu responsabilitatea pentru întreaga comunitate adunată în jurul bisericuţei de lemn, în taina şoptită a Împărăţiei.
Romanul lui Adrian Lesenciuc poate fi şi un ghid de reconfigurare a dimensiunii ortodoxe a acestui neam, atât de neînţeleasă şi hulită în vremea pe care o traversăm. Transpare un duh de simţire românească şi ortodoxă ce ne aşează în starea de interval a ortodoxiei, ce se împleteşte între ivit şi neivit, între vorbire şi nevorbire. Cum bine zicea Alexandru Horia: „Creştinismul răsăritean e o religie a şoaptei pentru că şoapta e zicere şi taină…în ambiguitatea şoaptei se află logodna dintre Dumnezeul apofatic şi Cel catafatic, între dezvăluire şi ascundere”. În aceste „categorii” îşi face loc creaţia lui Ciprian Porumbescu ce redă bogăţia de stări şi armonii a sufletului românesc, cuprins între luciditatea raţională a latinităţii personaliste şi sentimentul răsăritean de taină prezentă în toate. Dincolo de toată frumuseţea scriiturii nu poţi să nu observi atmosfera acelui timp, idealurile (care par azi desuete), dar şi neajunsurile, atât de comune şi azi. „Cred că acesta e marele nostru păcat, ca neam: avem prea multe lichele, prea mulţi care nu fac altceva decât să‑i oprească din drumul către înalte demnităţi pe cei ce muncesc pe drept şi merită să ajungă sus, să nu lase să se aşeze societatea după norma dreptăţii şi a bunului simţ” (vorba părintelui Iraclie).
Romanul lui Adrian Lesenciuc pare să ne spună că adevărata „schimbare la faţă” a destinului nostru spiritual e recuperarea virtuţilor sufleteşti, a luminii creştine, auzirea din nou a şoaptei Mântuitorului şi regăsirea bucuriei inimii („Crai Nou” al Împărăţiei) în această lume de acum aflată „pe culmile disperării”.
■ Scriitor, poet, preot
Cristian Muntean
