Mircea Platon: Dan Ciachir şi precizia depărtărilor
Toate aceste trăsături fac din Dan Ciachir unul dintre marii observatori şi evocatori ai supravieţuirii României pre-comuniste (burgheze, ţărăneşti, de mahala, de mănăstire) în România comunistă. Paginile lui Dan Ciachir sunt străbătute de siluete elegante de scriitori sau istorici care ne arată modul în care, vorba lui Nicolae Breban, spiritul românesc a reuşit să facă faţă dictaturii. E un peisaj uman şi intelectual care se cere cunoscut îndeaproape
La începutul anilor ‘90, una dintre cele mai aprige dezbateri literare, cu tentă ideologică şi miză politică, a fost cea referitoare la „revizuiri”. Pornind de la premisele „est-eticii” radiofonice a Monicăi Lovinescu, multe voci pledau pentru o radicală modificare a ierarhiilor literare româneşti. „Mormanului de fiare vechi” care, confirm lui Petre Roman, era industria românească îi corespundea mormanul de moloz, „deşertul literar”, care era, conform taberei „est-etice”, literatura română ieşită din comunism. României, ni se spunea, îi trebuia o masivă infuzie de capital financiar şi simbolic din străinătate. Dacă în cazul investiţiilor străine în economie se putea apela la diverse consorţii globale, în cazul literaturii ar fi trebuit să ne concentrăm pe recuperarea literaturii exilului. În exil, ni se spunea, s-a făcut adevărata mare literatură română, liberă de comunism, ferită de compromisurile cu regimul de la Bucureşti, pură est-etic.
Ceea ce e interesant e că vehemenţa acestei ofensive est-etice era îndreptată asupra unui domeniu – literatura – care nu putea fi „privatizat”, adică trecut prin decret de la comunism la capitalism. Literatura funcţiona şi în comunism pe bază de „acţiuni”, adică de cititori investind în anumite firme literare, încă din vremea dezgheţului. Sigur, exista şi literatura oficială, propaganda masiv subvenţionată de stat, dar acel segment al literaturii române s-a prăbuşit de la sine odată cu regimul. Ceea ce a rămas în loc nu era un deşert, ci un peisaj complex, cu multe figuri solitare, piscuri, hăuri, cărări ferite, luminişuri şi fundături care se cereau bătute cu pasul şi cartografiate cu instrumente sofisticate. Ideea că poţi turna beton peste un peisaj neregulat şi problematic pentru a face din el o pistă de decolare a unor valori cu totul străine de context e una care nu are nimic de a face cu metabolismul cultural al unei naţiuni.
Şi asta pentru că metabolismul cultural e mai dificil de alterat decât cel economic. Paradoxul e că anticomuniştii est-etici nu păreau a realiza că „suprastructura” culturală a României vechi a supravieţuit mai bine în comunism decât infrastructura economică. Inefabila instituţie literară a rămas intrinsec (ontologic!) subversivă în raport cu un regim care, altminteri, făcea inginerie socială nestingherită de mai nimic. Pe de altă parte, tabăra anti-revizionistă mi se pare că eluda şi ea cu graţie un paradox: şi anume că ierarhiile estetice pe care le susţinea, că valorile literare cristalizate în canonul literaturii române contemporane erau, de fapt, tot rod al unei „situaţii”, al unui context pe care scriitorii şi cititorii îl metabolizaseră, îl asimilaseră literar. Dacă revizuirile radicale nu puteau avea succes era pentru că literatura exilului era situată existenţial dincolo de spaţiul în care trăiseră românii, asimila contexte străine de viaţa din România comunistă. Unde, de exemplu, putea să apară viaţa de bloc comunist în literatura exilului? Sau dispariţia vechilor cartiere de case? Sau viaţa de fabrică? Nu e de mirare că printre cele mai bune romane ale exilului se situează parabolele lui Vintilă Horia, adică texte an-istorice. Or, nu poţi reîntemeia – dacă asta vrei – literatura unei naţiuni cu texte an-istorice. Textele întemeietoare de tradiţie şi apoi tradiţia vorbesc despre anumite contexte istorice, pe care le transfigurează, le articulează pe verticală. Astfel, contextul istoric face din romanul Blocada al lui Pavel Chihaia un monument literar mai acut decât orice roman al lui Vintilă Horia.
Revizuirile au fost cumva îngreuiate şi de faptul că literatura memorialistică (de sertar sau din exil) tipărită la începutul anilor ‘90 era – cum era şi firesc – cea legată de închisori politice şi deportări. De fapt, pentru a înţelege literatura deceniilor comuniste am fi avut nevoie de istorii ale vieţii private în/sub comunism, de diaristică obişnuită, de non-ficţiunea cotidianului comunist. Şi acest tip de literatură a venit abia mai târziu, de sub pana unor istorici tineri şi a unor autori precum Mihail Cantuniari, Gheorghe Florescu, Antoaneta Ralian, Aurel Rău, Micaela Ghiţescu şi alţii. Printre aceştia, o voce aparte o reprezintă Dan Ciachir, autor al unor volume de evocări precum Derusificarea şi „dezgheţul” (2009), Şi noaptea asta va trece (2011), Când moare o epocă (2013).
Ultimul volum din această serie e Drumul cel mai scurt spre tine însuţi (2015). Toate cărţile au apărut la Editura Timpul din Iaşi, dar asta nu înseamnă că Dan Ciachir e un medelenizant. Farmecul evocărilor lui Dan Ciachir provine tocmai din faptul că sunt despuiate complet de proză liliachie, de metafore, de epitete sau cuvinte în plus. E o proză sobră, de un farmec pietros, mediteraneean. E farmecul concretului. Proza lui Ciachir îmi aminteşte la acest nivel de Ian Fleming, care spunea într-o scrisoare că întodeauna va fi mai de efect să scrii într-un roman că James Bond a deschis o sticlă de şampanie Bollinger, decât să spui că a deschis o sticlă de şampanie scumpă. Un personaj, o atmosferă sau o poezie nu se nasc, oricât ar părea de ciudat, din limbaj vag, ci sunt rodul preciziei. Personalitatea se naşte din precizie şi, din acest punct de vedere, cred că lipsa de personalitate a României actuale e alimentată şi de liota de oameni care vorbesc, la televizor sau pe stradă, de „oameni extraordinari” sau „deosebiţi” sau de diverse lucruri „super”. Extazul generic ne retrogradează la stadiul embrionar din punct de vedere cultural şi politic.
Dacă ne simţim bine în evocările lui Dan Ciachir e şi pentru că sobrietatea lui stilistică ne lasă loc să respirăm, să ne preumblăm prin peisajul evocat de el cu economic stilistică şi, deci, cu minim egotism. Personalitatea/personajul lui Dan Ciachir transpare din modul în care decupează şi juxtapune cinematografic secvenţele epocii. Iată, de exemplu, o secvenţă de la sfârşitul anilor ‘60 în care Ciachir evocă modul în care comunismul afectase viaţa luxuriantelor cartiere bucureştene de case de odinioară: „Am regăsit cinematograful acela, aşezat lângă unul dintre primele restaurantre de stat, Dezrobirea, în toamna anului 1969, când am început să urmez clasa a XII-a la Liceul «G. Călinescu». M-am dus atunci de câteva ori şi în Calea Rahovei să privesc curtea şi casele de la numărul 381, unde copilărisem. Ca şi restul cartierului, nu se schimbase nimic, însă totul mi se părea mai mic, mai strâmt şi părăginit faţă de altădată… Alături, cu obloanele ruginite prăbuşite peste vitrine, se degrada prăvălia negustorului Nicu Prisăceanu, închisă în 1959, în temeiul unui decret menit să spulbere ultimele rămăşiţe de comerţ particular. Subzista, etatizat, vechiul restaurant «Strugurel». Neschimbat era şi Ferentariul. Colegele mele locuiau în case joase, majoritatea din paiantă, unele cu puţ în curte, cu pomi sau cu câţiva butuci de viţă-de-vie ori cu răzoare de legume lângă un rond cu flori […]. După ce se spălau pe cap, fetele încingeau cuptorul aragazului şi îşi uscau părul acolo. Bunicile lor, femei de 70-80 de ani, în timp ce împleteau cu igliţa sau torceau caerul de lână în furcă, povesteau despre Primul Război Mondial, când ocupanţii germani, cu simţul lor practic, plantaseră varză şi cartofi în Cişmigiu, alte amintiri fiind legate de Miţa Biciclista, de Sile Constantinescu, studentul paricid care îngrozise Bucureştiul, sau de Alimănescu, spărgătorul devenit comisar ori inspector de poliţie, lichidat de foştii săi tovarăşi din lumea interlopă… Acele femei vorbeau o limbă curată şi expresivă, ştiau să dea în bobi şi să întindă cărţile de ghicit descântându-le îndelung.”
Dan Ciachir nu dispreţuieşte mahalalele, pe care le prezintă cu ochiul unui Teodor Mazilu în Bariera, admirându-le aşezarea interioară. De fapt, acesta e unul din darurile memorialistului Dan Ciachir: că transformă, cu ajutorul ochiului sau al memoriei livreşti, orice zonă de periferie – pe care alţii o percep comod doar ca pe o zonă de trecere, o frontieră sordidă, un maidan sterp – într-un mic univers de ordine patriarhală reală sau imaginată. Astfel se întâmplă şi cu nişte câmpuri de la marginea Bacăului care, în timpul stagiului militar din 1979, îi evocau lui Dan Ciachir „liniştea din împrejurimile Romei” de care scria diplomatul interbelic Iovan Ducici în cartea Cetăţi şi himere. Dan Ciachir e un scriitor antropolog, atent la modul în care, de la ţărani la mahalagii şi oameni educaţi, îşi ţes micile microcosmosuri de sens în sânul unei lumi în continuă învălmăşire. E o lume plină de liniştea curţilor interioare.
Această atitudine e alimentată şi de erudiţia istoriografică, care îi îngăduie lui Dan Ciachir nu doar să ştie pe unde calcă, dar şi să vină mereu înspre realitate dinspre unghiuri insolite, în compania unor capete idiosincratice din vechime, cum ar fi Nicolae Iorga care, notează cu încântare Dan Ciachir, „este cel dintâi care găseşte în realităţile noastre – şi nu invers – termeni de comparaţie pentru locuri din străinătate; de pildă, în Portugalia, la Coimbra, reşedinţa episcopului i se pare ’un Hurezi, mai puţin ornat şi oarecum mai sprinten’”.
Toate aceste trăsături fac din Dan Ciachir unul dintre marii observatori şi evocatori ai supravieţuirii României pre-comuniste (burgheze, ţărăneşti, de mahala, de mănăstire) în România comunistă. Paginile lui Dan Ciachir sunt străbătute de siluete elegante de scriitori sau istorici care ne arată modul în care, vorba lui Nicolae Breban, spiritul românesc a reuşit să facă faţă dictaturii. E un peisaj uman şi intelectual care se cere cunoscut îndeaproape.
