Ajuns la o răscruce destinală şi trecut prin furcile caudine ale suferinţei, Ivan Ilici renaşte. Cât de uşoară e învierea, survenită după o cumplită moarte sufletească! Astfel, din invidia, supărarea, dorinţa de parvenire cu orice preţ, răutatea şi alte limite sălăşluind în corpul psihic al acestui om încolţit de mama moarte, praful şi pulberea se alege, pe ruinele însorite ale acestor racile crescând într‑o abundenţă luxuriantă recunoştinţa, iubirea, deschiderea, smerenia, bunătatea şi alte virtuţi, care ne fac să descoperim uluiţi şi bucuroşi un cu totul alt Ivan Ilici, mai exact, unul protejat de o aripă beatifică, ce‑l face să‑şi îmbăieze sufletul într‑un ocean de lumină şi să vadă totul prin ocheanul împlinirii şi al gratitudinii.
Stări succesive, trăite în profunzimile insondabile ale fiinţei – în subterana fiinţei, cum aleg, mai mereu, să spun – până cinovnicul exemplar înaintează din ce în ce mai mult pe un fel de ostrov al învierii, al fericirii beatifice, simţite prin mădularele sinelui până la durere, aproape, în raza sfârşitului iminent. E o stare sufletească despre care scrie nu o dată contemporanul magului de la Iasnaia – Fiodor Dostoievski. O stare sufletească greu definibilă, aflată pe hotarul lax şi extrem de viu, unde‑şi dau întâlnire – contopindu‑se şi rămânând, totuşi, distincte oarecum – bucuria împlinirii, bucuria de a constata că eşti locuit de ceva luminos, superior – care te depăşeşte şi se află deasupra firii, făcând parte, clipă de clipă, din tine, din tot ce eşti, ai fost şi vei fi – şi o durere înseninată, toate laolaltă acceptate cu un amestec de recunoştinţă, uimire copilăroasă, revărsată iute într‑un soi de extaz contemplativ.
E o stare extrem de rară aceasta, de o intensitate unică, în care, rămânând ceea ce eşti, parcă devii, ai şi devenit deja – arzând etape, sărind trepte peste trepte – cu totul altcineva. Cum să o defineşti? Cum se descrii trecerile acelea line, uşoare, mereu uşoare, ca o ploaie abruptă şi intensă de vară, de la durerea de o intensitate formidabilă – la un soi de împlinire surâzândă în albia suferinţei (menită parcă să exemplifice unele gânduri nietzscheene ce ţintesc, pe de o parte, şansa de a suferi, deci, de a fi viu şi de a spori prin intermediul suferinţei viul, iar pe de altă parte, de a accede, prin pegasul sau delfinul numit durere, inclusiv la părţile mai puţin cunoscute ale limitelor proprii, ce‑ţi pot favoriza accesul la ţărmurile necunoscute ale fiinţei, evident, după ce treci prin bolgiile aristotelice ale catharsis‑ului), de la suferinţă – la bucurie, de la bucurie – la fericire, de la bucuria intensă, care persistă, creşte şi ajunge într‑un vârf nesperat – la un extaz liniştit, de o claritate vie, premonitorie, care mişcă parcă stolurile de nori minusculi din loc? Scriind aceste adevăruri ale fiinţei, în minte mi‑a irumpt o experienţă de acum câţiva ani, trăită dincolo de limita înţelegerii şi revărsată într‑un soi de… iluminare, murmur cu o jumătate de gură, căci despre întâmplările ce ţintesc intimitatea fiinţei cred că aşa se scrie, când nu ai cu cine vorbi. Eram într‑un vapor somptuos, elegant şi suplu, cvasipustiu, răsfăţat cu asupra de măsură de pescăruşi şi valuri când galeşe, când puse în mişcare mai iute de misterioase făpturi nevăzute, cuibărite în adâncuri. Traversam strâmtoarea istanbuleză, Bosforul, acea curea magică, vie, care leagă Europa de Asia, Marea Neagră şi Marea Marmara, oarecum sudată, la rândul ei, prin cealaltă strâmtoare,
Dardanele, de Marea Egee. Mă desprindeam mental şi sufleteşte de ecourile aventurilor din ajun, trăite în aeroporturi, aglomeraţie, cu întârzieri ale bagajelor, descoperirea în ceasul al doisprezecelea că sunt în aer cu viza (o, Doamne, cum putea să‑mi scape tocmai un asemenea amănunt, cu atât mai mult cu cât ştiam că…? Soluţii apărute ca din senin, venind să confirme faptul că atunci când totul e scris să curgă exact ca la carte, oricât de zăpăcit, neatent sau pur şi simplu distrat ai fi, se va împlini ceea ce a fost scris să… În sfârşit, în sfârşit…) etc., etc. Istorii din care mă readun, când şi când, de tot consternată în faţa cărţii firii mele. Fragmente în care pare că o parte din calităţile mele se aneantizează cât ai clipi şi îşi arată parcă reversul: punctualitatea se poticneşte într‑un fel de a fi distrat, spiritul excesiv de ordonat se odihneşte, aducând în faţă un zid şi învăţând să trateze cu înţelegere o scăpare sau o stângăcie, regăsindu‑şi umorul sau rezervele de autoironie, răbdarea – în graba devenită suspectă, seriozitatea…
În sfârşit, îmi repetam, să ies din turbionul excesiv de autocritic, toate au rămas în urmă. E o zi perfectă, cu un soare puternic. Aud cum valurile se sparg de somptuoasa ambarcaţiune în care mă aflu împreună cu câţiva prieteni… Traversez Bosforul… Urmăream cum Bosforul – supranumit şi Gura Mării Negre – despică în două părţi Istanbulul sau, după cum era numit în antichitatea elenă, Byzantion, apoi, mai târziu, Constantinopol – cetate de frunte (în două segmente istorice) a Imperiului Roman, capitala statului turc fiind, totodată, şi graniţa dintre cele două Turcii: cea europeană, numită Rumelia, şi cea asiatică – Anatolia. Sunt informaţii existente în manualele de istorie, în enciclopedii, dicţionare, atlasuri. Eram, aşadar, între mări fermecate, între continente, între graniţe, între lumi. Şi înaintam printre universuri abia ghicite, abia bănuite. Era o zi imperială. Cerul cristalin. Neverosimil, dumnezeiesc de viu, crenelat şi albastru. Părea că se întrece cu apele albastre ale strâmtorii, când leneşe, când unduindu‑se după o seamă de legi necunoscute. Mă retrăsesem într‑o aripă a suplei ambarcaţiuni, lăsându‑mi privirile să lunece dinspre albastrul apelor euroasiatice spre albastrul imperial al cerului, apoi dinspre grădinile paradisiace, palatele, clădirile, uliţele, castelurile, străzile de pe mal, şi, din nou, spre apele marine, când uşoare, ca sufletul, când imposibile, cum par a fi unele iubiri, şi, iarăşi, şi iarăşi, spre bolta arcuită divin. Când, brusc, s‑a lăsat o linişte de sfârşit sau început de lume. N‑am mai zărit nici cerul, nici marea, nici palatele – inclusiv ultima reşedinţă a sultanilor şi a fondatorului statului, Mustafa Kemal Ataturk, inconfundabilul Dolmabahce –; au dispărut parcă salbele de construcţii savante, înghiţind civilizaţii milenare, vaporul, chiparoşii, arbuştii coloraţi intens, albatroşii uriaşi… N‑am mai auzit nici clipocitul apelor, nici vuietul mecanic de zbor produs de aripile pescăruşilor, nici… Totul era o fericită frumuseţe simţită până la suferinţă, până la lacrimi… Totul se reducea la acea lumină dumnezeiască, invocată pierdut de tolstoianul Ivan Ilici. Totul era împlinire, har, lumină şi bucurie, reaşezate în albia fericirii, a simplităţii, blândeţii şi a recunoştinţei pentru darul de a fi adus exact în locul în care te afli aici, acum. Tensiunea, în asemenea clipe, rare, extrem de rare, pârjoleşte pe dinlăuntru şi, readucându‑te din acel mirific şi atroce vârtej, te redă, brusc, pe tine însuţi ţie, încât abia de ştii să prinzi în cuvinte tot ce ţi s‑a întâmplat sub semnul binecuvântării. Te regăseşti bucuros şi descrii cu precizie în capul tău totul, fără să spui nimic nimănui, repeţi în gând de mai multe ori tot ce ai descris, făcând exerciţii de gândire şi mai puţin de rememorare, simţind că ai atins măcar pentru câteva fracţiuni de secundă creasta miracolului ce‑şi găsise fulgerător fericitul lăcaş în forul tău lăuntric. Spun de rememorare şi mai puţin de fixare a stării de graţie, fiindcă asemenea clipe, e drept, rare, fără îndoială, se reţin. Te hrăneşti din magma lor pentru tot restul vieţii. Şi ce frumos şi straniu e, în egală măsură, faptul că pe măsura trecerii timpului asemenea momente de graţie se fixează tot mai mult, tot mai apăsat în carnea nevăzută a spiritului, apărând alte şi alte nuanţe, detalii, unghiuri… Şi vise visate în acele clipe unice, cu sufletul întors spre apoftegma hölderliniană, conform căreia atunci când visează omul e un zeu, iar când gândeşte se transformă într‑un cerşetor.
Aceeaşi tensiune care mă harponase parcă spre alte orizonturi, cirumscrise, poate, „raţiunii poetice” – după cum afirma inspirat gânditoarea spaniolă Maria Zambrano – m‑a locuit în timpul unui spectacol israelit sublim, la care am asistat… cu sufletul la gură era să scriu, realizând subit că, totuşi, la mijloc e cu totul altceva. Şi atunci, în vreme ce stăteam împreună cu câţiva prieteni pe terasa unei vile din Oraşul Sfânt, urmărind soarele‑răsare, se întâmplase ceva izbitor de asemănător cu experienţa descrisă adineaori şi, cu toate acestea, diferit. Se topise subit îngrijorarea de a avea parte de un public redus la evenimentele desfăşurate în perioada postului negru iudaic Yom Kippur, considerată în codurile legii şi ale tradiţiei mozaice zi sfântă între zilele sfinte, dispăruseră cactuşii, măslinii, chiparoşii, ciulinii sferici, rostogolindu‑se bezmetic până spre hotarele unor grădini de o frumuseţe ce‑ţi tăia respiraţia, florile luxuriante, arbuştii intens coloraţi şi copilăroşi, fragmentele de coloane dantelate, se topiseră vaietele şi chemările la rugăciune, urcând în cascade melodioase, ale muezinului, se acoperise cu o ceaţă fină, abia perceptibilă, bucata de peisaj beetleemic întrezărit la orizont cu un amestec de curiozitate, uimire şi nerăbdare, ţinute fără fisură în frâu; nu se mai distingeau nici cuvintele, fragmentele de propoziţii, râsete, glume şi anecdote, ale căror ecouri se arcuiau în văzduhul din răcoroasa proximitate vegheată de lari nevăzuţi. Rămăseseră undeva în urmă tinerele subţiri, cu arme atârnate pe umeri, controalele bagajelor la intrarea în orice magazin, siluetele credincioşilor din preajma Zidului Plângerii, tremurul din genunchi simţit lângă piatra unde a fost depus trupul neînsufleţit al lui Iisus Christos… Era ca şi când rămăsesem exclusiv eu şi acea entitate sferică din faţa mea, atârnată în Arborele Vieţii din ceruri, sferă iniţial de un sângeriu violent, deschizându‑şi, treptat, culoarea şi lunecând cât ai clipi spre un roşu aprins. Culmea e că la un moment dat ne contopisem parcă, eram un tot întreg, curaţi de gând, simţire, bucurie, bocet, râset, susur, melancolie, vaiet, tristeţe, lacrimă, murmur…
Totul se întâmplase fulgerător. Un răsărit de soare – aproape ca în lucrarea Sfântul Gheorghe aducătorul de biruinţă semnată de mâna Oanei Cajal – văzut de pe o amplă terasă din Ierusalimul cuprins de o linişte ca de început de lume. Mă simţisem, brusc, fericită, teribil de fericită în acel peisaj ce mă azvârlise discret spre o lume diferită, în esenţe, parcă, o lume a cărei ordine venea din ţinuturi îndepărtate, în acele clipite miraculoase, devenite familiare, de o căldură vie, intensă, ce‑mi ardea sufletul până la temelii, aproape, şi‑mi aducea un argument în plus în favoarea străvechii identităţi dintre cer şi pământ, semnalate în Rugăciunea Domnească, şi a următoarei convingeri păstrate intacte: frumuseţea trăită cu o intensitate peste fire poate ucide. Ce şansă, ce dar să descoperi, iarăşi şi iarăşi – ca evreii veterotestamentari – că nu eşti de aici, că eşti un străin trecător printre străini… Nici casa ta nu e aici, deşi locul tău este exact acolo unde te afli.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
