Decadentismul şi literatura română de Alexandru Ionaşcu

Volumul eseistului şi poetului Mihai Ene, Vălurile Salomeei, priveşte un subiect insuficient tratat în literatura română – autori şi opere sub zodie decadent-⁠estetă –, motivele ţinând atât de accepţia marxistă, politizată şi negativă, a conceptului, cât şi de o confuzie între simbolism şi decadentism din istoriografia literară. Un alt scop al studiului vizează clarificările teoretice – prin apelul la literaturile franceză, italiană şi engleză, un merit al lucrării – şi raporturile cu alte fenomene literare precum romantismul, simbolismul, avangarda şi postmodernismul.

În prima parte a lucrării sunt discutate trăsăturile decadentismului, formele istorice şi receptarea în spaţul anglo-⁠franco-⁠italian. Pornind de la paginile lui Adrian Marino despre decadentism – din Dicţionarul ideilor literare –, care găsea explicaţia fenomenului în percepţia ciclică a istoriei în secolul al XVIII-⁠lea, sunt trecute în revistă accepţiile asupra timpului de-⁠a lungul istoriei. Astfel, societăţi dintre cele mai variate precum cea chineză sau indiană opun prezentul corupt unui trecut ceţos dar fericit, ciclul naştere-⁠decădere continuând la nesfârşit. Mitul Vârstei de Aur este prezent şi în spaţiul grec, dar Antichitatea greco-⁠latină descoperă noţiunea de progres, deşi limitat la aprecierea prezentului. Un moment important pentru definirea culturală a noţiunii de decadenţă este viziunea creştină asupra timpului: sfârşitul inevitabil al lumii anunţat prin „decăderea moravurilor prezentului”, de fapt un timp linear care porneşte de la o viziune dualistă: materie decăzută versus celest perfect şi etern. Noţiunea de nostalgie îşi are originea „[…] dintr-⁠un sentiment de insatisfacţie faţă de contemporaneitate, cât şi din nostalgia unor epoci idealizate.” (p. 28)

Accepţia istorică a decadenţei: după perioadele de formare şi dezvoltare, epocile istorice intră în declin şi se prăbuşesc – sens axiologic, conotaţie negativă, comparaţie prin antiteză. De altfel, sensul axiologic al decadenţei este negativ şi se extinde şi asupra artei din epocile astfel etichetate. Ba chiar şi asupra artiştilor, Mihai Ene menţionând studiul pseudoştiinţific – Entartung – al jurnalistului şi medicului Max Nordau, care considera că arta degenerează datorită eredităţii sau a nevrozelor provocate de traiul în mediul urban. Evident, fundamentalismele de extremă dreaptă şi stângă au la dispoziţie, prin studii pseudoştiinţifice precum Degenerarea lui Nordau – care asociază actul artistic cu patologicul – explicaţii presupus medicale pentru condamnarea artiştilor refractari la comandamentele ideologice. În plus, conceptul de om nou capătă o legitimare prin maniheism.

Dacă înţelesul socio-⁠istoric şi chiar religios al termenului decadent este negativ, cel tipologic este pozitiv sau neutru şi se referă la un stil recurent care propune un set de valori etice şi estetice şi o viziune asupra vieţii, cea mai importantă atitudine a acestei viziuni fiind cultul artificialului, numit de către autor şi anti-⁠physis ori o revoltă împotriva naturii care deosebeşte decadentismul de romantism. Dacă romantismul căuta integrarea în natură şi schimbarea societăţii, decadentismul este total dezinteresat de orice mesianism socio-⁠politic, dispreţuieşte vulgul uniformizator şi caută fie retragerea într-⁠un spaţiu ultrarafinat, fie subminarea societăţii prin atitudini considerate scandaloase de către opinia comună. Revolta împotriva naturii include perversiunile sexuale – relevante mai ales în contextul pudibonderiei de secol XIX – şi atacul împotriva imaginarului religios: din figura revoluţionară cultivată de romantici, Satan devine o prezenţă rafinat-⁠androgină, în timp ce ocultismul oferă „senzaţii noi şi stranii, experienţe extravagante şi cu o doză maximă de artificialitate”. Decadentul vede lumea din unghi estetic, nu adoptă nicio atitudine morală – din moment ce prăbuşirea este inevitabilă – şi identitatea sa se întemeiază pe proiecţia unui aristocratism ideal – tot o diferenţiere în faţa conformismul burghez.

Surprinde, în studiul lui Mihai Ene – în partea a doua a lucrării –, prezenţa filonului decadent şi estet în literatura română – începând cu cea de-⁠a doua jumătate a secolului XIX până în postcomunism, prin poezia unor Şerban Foarţă şi Adrian Bodnaru – în postmodernism, decadentismul se manifestă prin rafinament poetic şi bovarism aristocratic – desolidarizare de prezent.

Receptat prin filieră franceză – sensul axiologic, negativ: degenerare artistică opusă vitalităţii vârstei clasice – decadentismul a fost anexat simbolismului. Ambele dificil de urmărit datorită particularităţilor spaţiului autohton: intrarea târzie în modernitate a creat un areal prin excelenţă eteroclit – în primele două decenii ale secolului XX, curentele moderniste sunt concurate de sămănătorismul paseist – şi o mentalitate artistică în primul rând eclectică – structura romantică a lui Alexandru Macedonski coabitează cu erotica decadentă din Thalassa, recognoscibilă în sexualitatea inefabilă şi carnală în acelaşi timp, ca urmare a opoziţiei instinctualitate-⁠idealitate din psihologia protagonistului. Iar dacă se mai adaugă ruptura istorică reprezentată de cele patru decenii de comunism – în interiorul regimului comunist sunt decelabile trei mari etape, deşi reductibile la alternanţa relaxare-strângerea şurubului –, distingerea direcţiilor literare devine şi mai dificilă, anulând orice speranţă de continuitate. În asemenea condiţii, alcătuirea istoriilor literare devine o sarcină inutilă.

Atrage atenţia includerea lui Eminescu în galeria autorilor cu influenţe decadente. Structural romantic, afini­tăţile cu weltanschauung-⁠ul decadent vin pe filiera pesimismului schopenhauerian: lumea este esential decăzută, realitatea iluzorie, ceea ce îi mai rămâne omului de artă este izolarea contempla­tiv-artistică într-⁠o lume alternativă a trecutului voievodal – proiecţia aristocratică a decadenţilor. În proza eminesciană elementele decadente se manifestă prin interiorul decrepit şi decorat kitsch, voluptate pentru ocultism, personaje androgine şi feminitate angelic-⁠demonică.

Decadentul structural este Mateiu I. Caragiale, în ale cărui scrieri – biografia prezintă obsesii nobiliare – se găsesc toate trăsăturile: apetenţă pentru aristocratism şi deviaţii sexuale – contextul secolului XIX – şi presiuni ereditare, androginitate – personajul Aubrey de Vere –, interioare rafinate, revoltă şi singularizare a personalităţii, voluptate pentru abjecţie. În timp ce decadentismul bacovian rezidă în nevroza structurală şi spectacolul dezagregării universale.

■ Mihai Ene, Vălurile Salomeei. Literatura română şi decadentismul european, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, 302 pp.