„Deşi în general sunt sceptic faţă de producţiile veleitarilor, ale celor care vin din afara «câmpurilor literare» (Universitate, cenacluri, cafenele literare), de această dată am fost cu adevărat surprins, bine impresionat, de siguranţa stilului, vioiciunea dialogului şi o incipientă artă a caracterelor. […] Modernitatea acestui text constă în faptul că fuga de dictatură, revolta faţă de ea se exprimă prin mijloace nedogmatice, neretorice prin care păcătuiesc nu puţine lucrări ale unor scriitori cunoscuţi. În vremea unor jurnale «cârpite», ipocrite, recondiţionate, ce trebuie, pentru unii dintre noi, să servească drept alibi al unui trecut neglorios (dacă nu nedemn), romanul Larei Gal mi se pare o gură de apă cristalină de munte, înviorătoare. Sper că din această «aventură» a noastră – întâlnirea mea cu L.G. – se va naşte un prozator autentic.”
Nicolae Breban
Romanul redă perspectiva a doi fraţi asupra epocii comuniste în care şi-au trăit prima parte a vieţii, continuată cu cei 25 de ani de tranziţie spre capitalism. Cele două personaje sunt de formaţii diferite, opuse chiar: o filoloagă şi un cercetător în fizică. Fraţii derulează aceeaşi poveste pe două tonuri diferite, 
cu experienţe diferite, şi mai ales cu percepţii diferite, determinate de structura proprie: masculină/feminină. Cele două perspective se completează, se împletesc, fuzionând pe alocuri, îndepărtându-se apoi, îşi înădesc gândurile unul de la altul într-un dialog mut, redând o epocă din care ei înşişi încearcă, de la cel mai de bază nivel în care îşi trăiesc vieţile, să înţeleagă ceva, să-i confere un sens.
„Călătoria” mea „a început” într-o miercuri. Miercuri în zori, generic vorbind. Singurul indiciu care a fixat momentul temporal este unul vag: privind pe fereastră, nu îmi este clar dacă în timpul travaliului sau deja cu mine alături, în pat, mama vedea soarele răsărind. Indiciu tradus facil de diferiţii astrologi care, zeci de ani mai târziu, mi-au introdus coordonatele în softul desemnat şi m-au informat că m-am născut cu o mare promisiune! Prozaicul minţii mele reacţionează pavlovian, de fiecare dată cu aceeaşi întrebare: „Şi la ce-mi foloseşte o promisiune?” Invariabil, primul gând, caligrafiat în litere negre, stângace, pe un zid alb. Întrebare însoţită de o constatare, tot în gând: „Dacă mi-aţi fi formulat drept „o certitudine”, poate ar fi avut un efect mobilizator asupra psihicului meu. Pe când… o promisiune… întâmpin greutăţi în a înţelege cum m-ar ajuta în viaţă o promisiune?!?” De ce asociez automat cele două enunţuri imaginii discului solar desprinzându-se, enorm şi roşu, dintr-o pâclă albicioasă, nu ştiu. Poate pentru că este cea mai comună imagine de răsărit de soare. Mă aflu în pragul bătrâneţii şi tot nu ştiu dacă promisiunea discului solar pe cerul zorilor de iulie, m-a ajutat în vreun fel în viaţă. În afară de a constitui un frumos exemplu de ambiguitate şi nelimitate posibilităţi de interpretare ale unui fapt concret care, aparent, ar fi de citit unidirecţional! S-ar zice că m-am născut pentru a rătăci în labirintul incert al posibilităţilor. Eu, care detest conştient infinitul posibilităţilor, preferând simplitatea unor opţiuni reduse, mă prind veşnic în culpa de a rătăci pe undele subterane ale posibilităţilor… cu cât încerc să le reduc prin sortare, cu atât se multiplică….
Naşterea s-a dovedit un exerciţiu de teambuilding într-o echipă formată din două femei: mama şi fiica. Ponderea a dus-o Geta, evident. Rolul meu a constat în a fi cooperantă, şi a nu-i crea complicaţii. Rol pe care l-am păstrat pe parcursul vieţii şi transformat în destin: a nu-i incomoda pe cei din jur, a fi cooperantă cu atât mai implicat cu cât interesul meu particular o cerea, a-mi vedea de treburile mele în tăcere, de cele mai multe ori neştiut de cei din jur, a mă descurca cu ceea ce am la îndemână şi cu forţele care stau în puterea mea. În ceea ce o priveşte pe mama însă, Georgeta, la acel moment anume, ea a avut un rol de star: a născut singură. Târziu în noapte, mama începuse să simtă durerile naşterii. Avea 21 de ani, iar tata 24. Erau doi străini în oraşul minier Uricani. Veneau, unul din Bucureşti, altul din Turnul Severin. Oraşul acesta era doar punctul lor de întâlnire. Nu-şi prea cunoşteau vecinii, aşa că au aşteptat ca afară să mijească de ziuă pentru ca tata să poată pleca după moaşă. Acum mai mult de jumătate de secol, spitalul era o noţiune de domeniul fantasticului, cu atât mai mult în acel orăşel. Rămasă singură, mama a simţit la un moment dat că aşteptarea nu mai era o opţiune, încercam să ies! S-a aplecat pe vine, ţinându-se de marginea patului şi… s-a scăpat în ligheanul pe care nu uitase să îl ia cu ea. Aceste paradoxuri pragmatice vor vexa toată lumea care o va cunoaşte pe Georgeta în anii viitori! Ca şi cum mama s-ar fi uşurat de mine pe un vas de toaletă turcesc… în haznaua lumii… a vieţii… a fiinţelor conştiente… mi-a dat drumul mie. Am rămas cu toţii cu gura căscată când am auzit povestite cele două naşteri ale mamei, la o petrecere de Paşte, cu întreaga familie de faţă, fiica, fiul, nepoatele deasemeni, încât şi acum Tasha se distrează că:
– Tataie nu era niciodată pe acolo! El era de fiecare dată plecat să aducă ceva!
De altfel, întreaga asistenţă a rămas mută pentru că tabloul descris simplu, fără bravadă, cu detalii realiste, era atât de departe de imaginea pe care cu toţii o aveam despre „fragila
” şi veşnica victimă, mama, încât, pur şi simplu, nu puteau fi alăturate! Cât vom fi aşteptat, unite astfel, privind soarele răsărind, din nou nu ştiu. Dar poate aceasta este explicaţia satisfacţiei pe care o resimt când un proiect, o acţiune dificilă este dusă la bun sfârşit, după care sunt atât de epuizată, încât singurul lucru pe care îl pot face şi îl fac, este să zac cu mintea goală şi… să mă bucur de un lucru bun încheiat! Tata a sosit cu moaşa, ne-au găsit în pat una lângă alta, epuizate şi cu satisfacţia datoriei bine împlinite, legate de cordonul ombilical, care se vedea între noi două pe pat. Moaşa l-a tăiat şi asta a fost tot! La asta se reducea a da naştere în România anilor ’50!
Tiparul naşterii surorii mele s-a repetat cu o mică variaţie şi la naşterea mea, fapt petrecut într-o vineri la amiază. În cazul ei, al surorii, fusese o miercuri, ca atare, de atunci mama postea, când postea, miercuri şi vineri! Proaspăt relocaţi în Bucuresti, părinţii noştrii locuiau la acel moment în zona identificată cu aproximaţie, după spusele mamei, cu locul pe care se ţinea până de curând Talciocul de pe cheiul Dâmboviţei. La jumătatea secolului XX acest cartier, aflat la doar 10 minute de mers cu maşina de km zero al Bucureştiului, era situat în zona suburbană şi se rezuma, în amintirea mea cel puţin, la un fragment de stradă pe care erau aliniate case săracăcioase. Nu, nu pot descrie casele din amintirea mea ca stil: nu erau nici case de ţară dar nici orăşeneşti, era mai degrabă o „mahala”, un stil de case de ţară cu pretenţii de statut de oraş prin vagile îmbunătăţiri aduse. Aşa cum se mai întâmplă să nimereşti peste câte o astfel de casă imobilizată în timp prin mai toate cartierele Bucureştiului. Ce-mi amintesc cu claritate este ansamblul de trei case albe şi joase, cu cadrane de ferestre verzi, din care făcea parte şi casa în care părinţii noştri aveau închiriate două camere. Ceea ce făcea de temut accesul la mahalaua suburbie, era terenul viran care îl despărţea de ultimele case acceptate ca aparţinând capitalei. Un tăpşan mare, pe care, de la înălţimea mea de copil, nu îl cuprindeam cu privirea până la capăt, ci părea a se întinde la nesfârşit. Pustiu în afara unor bălării arse de soare şi a unor grupuri de tauri negri tăciune care păşteau, deşi nu prea ştiu ce păşteau pentru că totul este ars pe acel câmp, în amintirea mea. Poate de asta erau atât de irascibili, pentru că tata doar aceşti tauri îi menţiona când povestea, peste ani, teama pe care o resimţea străbătând zilnic tăpşanul de la capătul tramvaiului până la această locuinţă închiriată. Pe strada Rândunicii. In ceea ce priveşte naşterea mea, Ralph, detaliile sunt un pic mai abundente, iar acţiunea se desparte în două subacţiuni întreprinse, paralel, de tata şi de mama. Tata, Nelu, a fost şi de data asta trimis să cheme şi să aducă o „Salvare”. A purces aşadar la traversarea terenului, urmărit de privirea roşie a taurilor. Nu am avut telefon fix în comunism timp de 20 de ani în apartamentul pe care l-am locuit, deducţia logică ar fi că în strada Rândunicii, în anul 1959, telefonul nu fusese inventat! Tata avea misiunea să meargă la capătul liniei de tramvai şi să sune de la telefonul public existent acolo, apoi să aştepte Salvarea, care nu s-ar fi descurcat neîndrumată. Când au ajuns, mama născuse şi de data asta. Aştepta în pat, cu mine alături, sosirea ambulanţei care să constate naşterea. În ceea ce o priveşte pe mama la această a doua naştere, simţind că încep durerile, au fost alertate vecinele care, oripilate de prima naştere solitară, s-au adunat în casa tinerilor vecini, decise ca singurătatea să nu mai figureze în povestirile de peste ani. În timp ce tata străbătea grăbit ciulinii terenului viran spre telefonul public, adunate în camera de zi, vecinele s-au pus pe clacă, ştiind, din experienţă, că vor avea de aşteptat. Vorbeau însă atât de încins, mai turnau câte un păhărel de încurajare să facă faţă situaţiei, încât Geta nu a mai suportat vacarmul lor gâlcevitor în durerile prin care trecea, oricum, ignorată. S-a retras în „dormitor”, de fapt a doua lor cameră, ascultându-şi durerea şi aşteptându-şi soţul cu Salvarea. La un moment dat a simţit că presiunea creşte şi a strigat la vecinele încinse din camera alăturată. Nu a auzit-o niciuna. A mai strigat ce a mai strigat, îmi pot închipui glasul leşinat al mamei când are spectatori la o suferinţă care face din ea o victimă, iar aceasta era una dintre cele mai puternice dureri prin care trece o femeie, ca atare… Glasul pe care îl abordează din postura de victimă este mai degrabă un tânguit pe care cu greu îl auzi în linişte, darămite în hărmălaia unui grup de femei pătrunse de sarcina lor înălţătoare, dacă nu chiar sacră… Văzând că nimeni nu o aude, s-a ridicat din pat şi s-a îndreptat spre camera de zi. Numai că, trecând pragul camerei, a simţit cum ceva se prelinge…. şi…
Fratele meu s-a prelins, cu ochii săi verzi, strălucind de inteligenţă, în lume…! Puţin a lipsit să nu îl scape în cap pe prag, după spusele ei, speriate şi la zeci de ani distanţă. Femeile s-au dezmeticit repede, au adus un cuţit de bucătărie, au tăiat cordonul ombilical, au spălat copilul cu ochi verzi uimiţi, aşa încât, când a sosit Salvarea, încă o dată după încheierea episodului, i-a ridicat pe amândoi şi li s-au făcut formalităţile de internare în spital. Apoi au fost derulate procedurile controlului medical şi înregistrată naşterea.
Mama s-a mirat şi s-a opus mersului la spital, însă devenise obligatoriu. În decurs de trei ani, societatea evoluase! Ca atare, o săptămână în spital şi înapoi în strada Rândunicii, cu cei doi copii ai cuplului, cele două accidente lăsate să se întrupeze. Pentru că şi eu, Ralph, am fost un accident. De altă natură, în sensul că sora mea fusese prima sarcină, iar mama se temuse de un chiuretaj la primul copil. În cazul meu, abia făcuse un chiuretaj cu puţin timp în urmă, totul perfect legal, pentru că în comunism, până în ultimii 20 de ani, chiuretajul se făcea, civilizat, la spital. Ca un stat ce se dorea creat pe baze democratice, cu atât mai mult o democraţie a proletariatului, clasă socială care ştiuse prea îndelung ce însemna să naşti copii pe care apoi să nu-i poţi hrăni, acorda membrilor săi liberul arbitru în a-şi exercita dreptul de planificare familială! Mama s-a temut pentru sănătatea ei, de data asta: două chiuretaje apropiate, nu erau ceva de neobservat de către organism, ca atare, a decis să mă „lase” şi pe mine. Oricum, mai voiau un copil, Lara, sora mea era deja prea dificilă, iar tata se temea că dacă va rămâne singurul copil la părinţi, va deveni irecuperabilă din răsfăţ şi toane: un al doilea copil ar mai balansa afecţiunea canalizată altfel doar spre ea. S-a întâmplat să fie şi un băiat, cum îşi doreau amândoi, dar mai ales tata, ceea ce cred că a fost răsplata lor de la Dumnezeu că nu mi-au curmat viaţa.
S-ar putea spune că naşterea surorii mele a fost un eveniment dramatic căruia solitudinea şi momentul temporal i-au împrumutat o maiestuozitate simplă, nepretenţioasă, în timp ce naşterea mea a fost mai degrabă un act solitar, însă plasat în circumstanţe ridicol omeneşti, care impregnează experienţa personală a mamei cu un comic de situaţie tipic tragediei umane. Poate pentru că mă gândesc la ele acum, mi se pare că înseşi vieţile noastre, a mea şi a surorii mele, s-au desfăşurat, pe tiparul naşterii, însă, ironie hilară a sorţii, pe tiparul celuilalt!
În sensul că viaţa mea, deşi firea mea poate părea dramatică şi cu certitudine dispun de un întreg arsenal de gesturi majestuoase, viaţa mea a fost mai degrabă o înşiruire de incidente ridicole, transformate în tragedii la momentul trăirii, pentru ca timpul să le transforme într-o comedie mută accelerată, privite retrospectiv. În timp ce fratele meu a fost dăruit de ursitoarele sale darnice cu o inteligenţă sclipitoare şi cea mai blajină, plăcută şi voioasă fire, cu un umor spontan de cuvinte şi asocieri spumoase, evenimentele vieţii lui s-au desfăşurat sub semnul tragediei clasice, regeşti, fiecare eşec urmat fiind de un altul, viaţa lui constituindu-se într-un şir de dezamăgiri exterioare şi un marş interior triumfal spre scopurile pentru care a fost adus pe lume. Pentru că fratele meu are un destin de împlinit în această lume, iar acest destin se adună pagină cu pagină din vicisitudinile prin care l-a târât marşul vieţii sale. Este posibil ca şi eu să am un destin al meu, la care sunt oarbă şi ca atare nu îl văd, aşa cum îl văd pe al fratelui meu. Detaşarea, absenţa mizei personale îţi iau întotdeauna un văl nu doar de pe ochi, dar şi de pe intuiţie. Coborând în detalii, apariţia mea pe lume a fost un accident. Nu unul deosebit de majoritatea cazurilor în care orice sarcină este un accident. Acest accident, normal într-o epocă în care mijloacele de contracepţie se reduceau la calendar, a fost precedat de un accident de o natură substanţial mai dramatică. Nelu era prietenul cel mai bun al lui Lucian, logodnicul mamei. Uricani, amplasarea geografică a acestui trio. Ca absolventă de liceu, mama se considera şcolită: logodnicul ei, învăţător, aparţinea aceleiaşi categorii sociale chiar dacă, temporar, lucra ca miner împreună cu prietenul lui, Nelu, în mina din Uricani. Făcuseră împreună armata aici şi îşi găsiseră de lucru în zonă. De mic copil una din fotografiile îngălbenite din cutia în care mama a ţinut până spre ultimii ani de viaţă fotografiile familiei, înfăţişează un tânăr aşezat pe un fel de balustradă joasă privind, uşor aplecat din talie, spre aparatul de fotografiat. Revăd perfect zimţii acelei fotografii de 5×10 cm. Mama nu a făcut un secret din faptul că acela ar fi trebuit să fie tatăl nostru. Nici nu a bătut vreo monedă pe fapt, ci în rarele cazuri când a menţionat-o la calm, glasul său exprima mai mult un fel de omagiu adus mortului şi o dreptate făcută fotografiei lui, decât un reproş adus vieţii şi sorţii. După moartea lui în mină, prietenul lui nedespărţit, tata, i-a consolat iubita atât de bine, încât s-au trezit cu o sarcină la 19 ani. Mamei i-a fost frică să avorteze la acea vârstă, ca atare la 20 de ani, în zorii unei zile de sfârşit de iulie, îmi dădea naştere. Este greu să te împotriveşti întrebării fireşti cum am fi fost eu şi fratele meu dacă viitorul nostru tată ales de mama, nu ar fi fost înlăturat din drum de soartă? Evident, nu am mai fi fost noi, diferenţa ar fi fost de asemenea anvergură. Dar totuşi… Ce anume ar fi fost diferit în personalităţile noastre, a mea şi a fratelui meu?
Tipul care priveşte în acea după-amiază de vară din fotografia cu margini zimţate are o privire dreaptă, cinstită, inteligentă deşi nu te întâmpină steluţele ce însoţesc inteligenţa profundă, nativă a tatălui nostru, Ioan, diminutiv Nelu. Dar este într-adevăr dificil ca o astfel de privire să fie captată la un instantaneu. Deşi, cea a lui Nelu, a fost captată în toate fotografiile lui, instantanee sau nu… Ceea ce cu certitudine lipseşte pe acel chip este visarea. Care te preia pe aripile sale la primul contact cu privirea albastră a tatălui nostru, în orice fotografie, la orice vârstă. Aerul acesta visător, degajat la cel mai minimal contact cu Nelu, acţioneză ca o hipnoză asupra privitorului, practic îl ia ostatic, cu acceptul său, fără a se opune agresorului. Idealismul este poate unica trăsătură care îi lipsea mamei noastre, şi pe care nu pot greşi afirmând că l-am moştenit pe linie directă de la tata, atât eu cât şi sora mea. Traian, bunicul nostru disemina acelaşi aer inutil, mai puţin aiurit, cât desprins de terestru, care înnobila personalitatea tatălui nostru. De altfel, ceilalţi doi fraţi aveau în comun cu el acelaşi aer de reverie: Toni, şoferul de camion care a transportat zarzavaturi până la moartea prematură şi Costel, acrobatul de la Circul de Stat din Bucureşti, până la sinucidere. Sora lor cea mică, Florica, împărţea cu ei aceeaşi bunătate sufletească, uşor de descifrat în ochii şi pe trăsăturile lor, dar nu pare să fi băut din cupa viselor cu fraţii ei. Visarea pare să fi fost boarea care a atins doar genul masculin al familei Gal. În mod ciudat, toţi patru fraţii au avut în comun o trăsătură care îi lipsea tatălui lor: devotamentul pentru familie. Poate aceasta a fost transmisă pe linie maternă de la Alexandrina care, abandonată de soţ cu 4 copii, nu s-a recăsătorit, ci şi-a crescut copii cu salariul de femeie de serviciu în orăşelul de provincie de pe malurile Dunării, Zimnicea.
Fragment din romanul O poveste fără poveste,
în curs de apariţie la Editura Favorit
