Masculinitate versus feminitate. Un plonjeu în iraţionalitate

E ca şi cum ai încerca să închizi un fluture croit din aburi, culori, forme, linii şi oceane de fantasme, într‑o colivie! E ca şi când ai face eforturi disperate să încarcerezi un pegas cu aripile‑i deschise amplu într‑un ţarc!

În straniul său volum Decoct de femeie (Editura Ideea Europeană, 2019), Sorin Lavric tratează în cheie polemică una dintre cele şapte Legi ale Kybalion‑ului: împărţirea lumii în genuri ordonatoare de sens, vibraţii şi energii: masculin‑feminin. „Este un gen în toate lucrurile; totul are principiile sale: masculin şi feminin; genul se manifestă în toate planurile” spune Legea a şaptea, învăţăturile Kybalion‑ului fiind create de celebrul alchimist din Alexandria, Hermes Trismegistus, al cărui chip poate fi contemplat într‑un mozaic regăsit în Catedrala din Siena şi care are câţiva corespondenţi: zeul Thot la egipteni, Hermes la greci şi Mercur la romani. Se cuvine precizat din start că foarte puţini bărbaţi sunt conştienţi de propria masculinitate şi extrem de puţine femei sunt conştiente de feminitatea lor, şi mai puţini oameni – indiferent căruia dintre cele două genuri aparţin de la naştere – sunt capabili să conştientizeze dualitatea masculin‑feminin existentă înlăuntrul lor, găsind un echilibru între cele două părţi ale fiinţei exclusiv când se trezesc spiritual. Această temă imposibilă e abordată, aşadar, de autorul monografiei Ontologia lui Noica într‑o epopee strălucită – care nu seamănă cu nimic, deşi are numeroşi corespondenţi livreşti – a masculinităţii şi feminităţii reconfigurate după ce ochiul auctorial le‑a dezarticulat, parte cu parte, pentru a le radiografia scrupulos alunecările, limitele, bolile. Arborându‑şi mantia unui alchimist îndrăgostit de abstracţiuni, Sorin Lavric recurge la descrierea – la persoana întâi singular – câtorva tipuri de femei rasate, conştiente de propria feminitate. În preajma acestor aristocrate regăsite la galaxii depărtare de femeia‑iederă sau femeia‑liană, care alimentează copios media statistică, protagonistul simte „o chemare surdă”, ce îl trezeşte subit şi îl mută „în alt plan de conştiinţă”, făcându‑l să aibă parte de experienţe ruminate sub semnul surescitării emoţionale sau al dezechilibrării simţurilor practicat – în alt registru şi prin mijloace diferite – de un Arthur Rimbaud pe urmele maestrului său – Charles Baudelaire. „Chemarea aceasta – precizează util autorul năuc şi pierdut de tot, atent în schimb la contorsiunile sufleteşti ale eroului creat de d‑sa – nu avea legătură cu parametrii culturali, estetici sau sociali ai nimfei, ci cu un câmp de atracţie iraţional a cărui putere venea direct din pori”. Aria de investigare, aşadar, ţinteşte inconştientul uman sau, cu spusele scriitorului, „un câmp de atracţie iraţional”, deşi faţă de unele vestale protagonistul acestui demers interdisciplinar – situat la graniţa dintre ficţiune, filosofie, istorie a mentalităţilor, psihologie şi mistică – simte un savant amestec buimăcitor de atracţie‑respingere aidoma thomasmannianului Hans Castorp, ale cărui euri îşi dispută aceleaşi senzaţii contradictorii în faţa rusoaicei Clavdia Chauchat, metamorfozată într‑un sucit şi de neînţeles ecou peste timp al ţeapănului Pribislav Hippe.

Stranietatea invocată provine şi din faptul că autorul unei cărţi dedicate femeii – nimfei, spune în siajul grecilor antichităţii scriitorul ce ţine de mâini protagonistul, satirul – e taxat nu rareori în spaţiul public drept un misogin sadea, accesele de extracţie misogină ale acestui gânditor redutabil fiind departe de a fi o noutate, ca şi reacţiile în lanţ survenite ori de câte ori Sorin Lavric le emite, stârnind fie stupoare, fie revoltă, fie consternare etc.; şi feminismul, şi misoginismul fiind boli ale spiritului, semne ale dezechilibrului psiho‑somatic. Mărturisesc din capul locului că asemenea reacţii sunt de înţeles. Doar că mai tot ce scrie Sorin Lavric se cuvine receptat ca un joc livresc, e adevărat, un joc grav, aflat sub semnul imprevizibilului şi al capriciilor, dacă nu al umorilor. Refuzând liminar să elogieze femeia şi propunându‑şi să elaboreze o filosofie a femeii, Sorin Lavric cade în capcana respinsă din start cu o splendoare aptă de a te conduce fie spre zodia umorului, fie spre cea minată, când şi când, de pusee cvasimonstruoase sub aspect moral, izbucniri iscate dintr‑o pornire sublimă a cărei sursă e foamea unamunoiană de nemurire. Exemplele care‑mi vin fulgerător în minte când mă gândesc la Decoct de femeie sunt romanul lui Patrick Suskind, Parfumul, publicat iniţial în 1985 în Elveţia, şi Amantul doamnei Chatterley, creat de mâna însemnată de geniu a lui David Herbert Lawrence. Asemenea opere scapă, totuşi, judecăţilor moralei publice – oricât de aspre, nedrepte şi oarbe, estetic vorbind, ar fi acestea! –, salvându‑se în cele din urmă dată fiind valoarea lor estetică validată de cele trei instanţe: critica de specialitate, publicul cititor şi timpul, cel din urmă fiind, spuneam şi alte dăţi, cel mai aspru judecător.

Prin volumul Decoct de femeie, dintr‑un exces de vitalitate neexprimată, Lavric laudă în cheie elitistă femeia cu sânge albastru, ai cărei nuri de gheişă, forţă de a crea şi de a fi îi dau peste cap schemele, conceptele, îndoielile, inclusiv cele referitoare la aşa‑zisa incapacitate organică a femeii de a gândi în concepte, discutabilă dacă ne raportăm la o Simone Weil, Iris Murdoch, Virginia Woolf sau Hortensia Papadat‑Bengescu, bunăoară, ca să ne referim la câteva exemple nelipsite de strălucire. Regizorul spectacolului acesta, în care pretinsul satir nelipsit de farmec ţine să ia în posesie prin descriere potenţiala victimă rasată, răstoarnă rolurile parcă, le distribuie într‑un scenariu diferit, pulverizând clişeele, contrariind aşteptările, intenţiile liminare şi ducându‑ne, firesc, spre realitatea substanţială care urcă dinlăuntrul autorului. Intenţia inconştientă ce l‑a dus spre masa de scris în anul în care împlinise 50 de ani, de fapt, a fost cu totul alta. Făcând un inventar antropologic al exemplarelor de femeie de rasă imaginate, la cel de‑al doilea nivel al scriiturii, gânditorul sau un eu ascuns – mai experimentat şi mai ştiutor ca d‑sa – prin intermediul protagonistului a vrut să‑şi arunce în aer misoginismul, cu tot cu templele‑i somptuoase, contemplate de la distanţă de cele câteva tipuri de femei superioare descrise detaliat, cu dexteritatea unui ceasornicar pasionat, care desface migălos pentru a mia oară mecanismele unui ceasornic, pentru a‑i citi viscerele şi modul în care funcţionează acestea. Fascinant e că ceasul i se oferă exact atât cât trebuie, lăsând multe dintre şurubaşe ascunse ochiului minţii, căci nu mintea e cea capabilă să descrie şi să vadă totul. E fascinant, spuneam, în ciuda misoginismului, în ciuda spiriduşului calofiliei şi a demonilor clişeelor, ce‑i joacă, ici şi colo, feste de pomină. Pune pe gânduri şi relaţia strânsă dintre ratarea în eros şi împlinirea în spirit, excluderea împlinirii într‑o uniune mistică fiind – ca şi accentele misogine, de altfel – o formă de manifestare a unor răni nevindecate. Misoginia ca tip de agresiune îndreptată împotriva propriei feminităţi, ca formă de recunoaştere a rateului şi a dezechilibrului dintre elementele masculin şi feminin. Revăzută sec şi rece în acest sens, Decoct de femeie e una dintre cele mai triste şi una dintre cele mai frumoase cărţi. După ce urmăreşti cu simpatie spectacolul abstracţiunilor şi al speculaţiilor, de o evidentă originalitate, sfârâind ca apa rece aruncată în lava unui vulcan abia erupt, riscul e să te alegi mai de fiecare dată cu un gust amar. Şi la capătul acestei experienţe spirituale să‑l compătimeşti pe protagonistul care e departe de a afla ce pierde şi ce a pierdut neiubindu‑şi propria feminitate, neiubindu‑se pe sine însuşi, în primul rând. Sorin Lavric caută să definească femeia închizând‑o într‑o abstracţiune şi simplificând astfel o realitate ultracomplexă – imposibilă era să zic – ce‑i scapă ca argintul printre degete. Autorul, aşadar, e la câţiva milimetri de a ţine morţiş să găsească un caracter raţional unei fiinţe de sex feminin ale cărei 95% dintre acţiuni – ca şi cele ale bărbaţilor, numiţi în scriptură satiri – sunt inconştiente! (Iată un argument ce ne face să tratăm altminteri liberul arbitru.) Şi aici scriitorul cade zgomotos într‑o capcană similară, aproape, cu cea în care s‑a prăbuşit Vissarion Belinski, cel revoltat că existenţa… nu are un caracter raţional, realitate prin care a stârnit râsul homeric al lui Lev Şestov, filosoful ahtiat să urmărească citind printre rânduri sălbăticia inegalabilului critic rus, grăbit să‑i ceară socoteală lui Hegel pentru vrute şi nevrute, în fruntea listei aflându‑se scandaloasa – în ochii pateticului rus, desigur – lipsă de caracter raţional a istoriei, existenţei etc. Dacă urmăreşti judecata protestatară vissarioniană, riscul e să ajungi rapid să te întrebi, bunăoară: din ce raţiuni firul de iarbă răsare, care e temeiul pornirii florii-soarelui de a se întoarce după soare, din ce raţiuni bărbatul îşi îmbrăţişează iubita, deşi nimfa tocmai i‑a ars o palmă meritată cu asupra de măsură? Excesul de raţiune poate naşte monştri. Excesul de raţiune goleşte inima – epicentrul fiinţei – de ceea ce numim, nu rareori stângaci şi poticnit, ca şi cum am avea prune uscate în gură, iubire. Aceasta e una dintre supratemele centrale ale cărţii lavriciene, o temă îndeobşte ocolită de morala publică, deoarece se consideră – ades nu fără temei – că abordând‑o se intră în sfera lipsei bunului‑simţ sau a indiscreţiei. Ce este mai important însă în holograma fiinţei: să te salvezi sau să rămâi în braţele molatece, căldicele ale eternului, elogiatului bun‑simţ, picotind eventual într‑un fotoliu şi veghind confortul de la suprafaţa existenţei? Sorin Lavric face alegerea corectă şi creează un personaj puternic, în jurul căruia gravitează şase proiecţii ale propriei feminităţi nu rareori ultragiate, proiecţii transformate în centru de cum apar, rând pe rând, în existenţa eroului.

Scriind despre câteva tipuri de nimfe cu o admiraţie pocnită, câteodată, peste mâini şi iute adusă în matca impersonală a harului de a reduce totul la înălţimea abstracţiunilor, prin protagonistul creat Sorin Lavric se răfuieşte, în realitate, cu stafiile propriului misoginism înrudit oarecum cu cel – e adevărat, mai discret – practicat de hermannhesseanul lup de stepă, Harry Haller. Elementele masculin şi feminin dinlăuntrul său tânjeau şi tânjesc, în continuare, după un echilibru. Lipsa acestuia a provocat scrierea acestei cărţi şi, în consecinţă, miraculoasa vindecare, scrisul fiind de la Aristotel încoace mijlocul cel mai direct de exfoliere cathartică. Ce vrea, de fapt, Sorin Lavric, exprimând din capul locului dorinţa de a face o filosofie a femeii? Să aleagă din suita unor caracteristici sprirituale definitorii chipul uriaşei, al femeii baudelairiene, îmblânzind‑o astfel şi încercând să‑i descifreze nurii, Taina? E ca şi cum ai încerca să închizi un fluture croit din aburi, culori, forme, linii şi oceane de fantasme, într‑o colivie! E ca şi când ai face eforturi disperate să încarcerezi un pegas cu aripile‑i deschise amplu într‑un ţarc!

Conştient de dificultatea scopului propus, acest gânditor întors cu faţa spre Antichitate are, uneori, senzaţia că a închis deja fluturele şi pegasul e gata ferecat până tipologiile create îi joacă feste peste alte feste. Cum ar prinde gândul, acest pământ de aer, în braţele‑i de abur ceaţa, răsăritul, lumina, întunericul şi braţele melodioase ale iubitei, în faţa căreia trupul, ochii minţii şi ai inimii se reduc la tăcere sau te fac să te porţi ca un fluture zburând din ce în ce mai intens în jurul unui bec arzând puternic? Dincolo de războaiele între sexe, promovate mai pretutindeni, femeile, unele dintre ele, rămân – în mod scandalos pentru unii şi uimitor pentru alţii – o atracţie irezistibilă, alcătuind un soi ciudat de centru inclusiv pentru misoginii autodeclaraţi: „Ne hrănim la propriu din fiinţa femeilor pe care le întâlnim, le digerăm esenţa cu aceeaşi fervoare cu care mistuim un fel de mâncare. Şi cum pigmentul e doar smalţul ce le acoperă natura, adevărata digerare trece sub pojghiţa prestigiilor, mergând până la sursa din care îi izvorăşte câmpul de atracţie. A simţi o femeie e a‑i digera umorile prin mijlocirea celor zece scheme. Când schemele nu intervin, te porţi orbeşte ca un liliac silit a zbura sub soarele amiezii. Nu pricepi nimic, nu distingi nimic, doar te zbaţi bolovănos într‑un athanor labios”. Hm, te porţi orbeşte? Te zbaţi? Nu pricepi nimic? Ai comportamentul unui liliac zăpăcit de lumina mlădiindu‑se voluptuos în marea amiază? Prin gura protagonistului, autorul ne oferă o veste bună după alta! Adică trăieşti, nu‑i aşa, locuieşti propria existenţă, navighezi prin viaţa ta, care nu se cuvine înţeleasă, ci trăită ca la carte, cu recunoştinţă pentru darul uriaş oferit. Când eşti adus în faţa unei femei de rasă, instinctul – aşezat miraculos deasupra raţiunii, a sistemelor, conceptelor etc. – intră în alertă, răscolindu‑ţi fiinţa în profunzime şi făcându‑ţi praf şi pulbere castelele schemelor. „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte” afirmă Blaise Pascal, trădând astfel existenţa unei fisuri benefice în ultracomplicata construcţie magnifică, dotată cu spirit, inimă, suflet, trup, cărora li se insuflă printr‑o boare divină Viaţa.

Aura Christi