Istoria secretă a literaturii române nu s-a bucurat de comentarii pe măsura importanţei fenomenului mitteleuropean geopolitic şi cultural surprins cu uneltele unei critici totale, nuanţate, profunde adesea, beneficiind de o bogată informaţie şi scrisă cu grijă faţă de destinul culturii româneşti, ca să folosesc celebra sintagmă din 1953 a lui Mircea Eliade.
Eminescu şi Slavici oferă şi ei destule secrete literaturii noastre. Enigme ar putea fi considerate începuturile publicisticii eminesciene (soldate cu un proces de presă), intersectarea paşilor poetului cu societăţile secrete ale vremii, perioada „nebuniei” ş.a. Cornel Ungureanu găseşte exagerată teoria „conjuraţiei” împotriva gazetarului Eminescu, cum a numit-o, bombastico-jurnalistic, Călin L. Cernăianu, 
adevărata enigmă constituind-o susţinerea ei de către un eminescolog „pozitivist” precum Dimitrie Vatamaniuc. (Într-adevăr, e încă de meditat!). O alta ar putea fi considerată înverşunarea cu care un istoric precum Neagu Djuvara susţine despărţirea totală de publicistica lui Eminescu, până la a respinge orice act de reeditare. Atitudinea istoricului pare cu atât mai stranie, cu cât filosofia istoriei pe care o susţine, din 1975 (vezi cartea care i-a adus premiul Academiei Franceze, Civilisation et les lois historiques. Essai d’étude comparée des civilisations) se fundează pe teoria eminesciană a interacţionării dintre autohtoni şi periferici/alogeni. (A se vedea Theodor Codreanu, A doua schimbare la faţă, 2008, 2013). Explicaţia ostilităţii lui Neagu Djuvara este dintre cele mai terestre: „De ce, se întreabă cei care nu ştiu că în arborele genealogic al combatantului se află un strămoş Djuvara huiduit de Eminescu. Strămoşul Djuvara nu-i, pentru poet, decât «un biet omuşor de pe la Brăila», care vrea să facă la Viena politică socialistă. După 125 de ani de la articolul lui Eminescu, strănepotul ar vrea să se răzbune. Nu-i frumos!” (p. 83). Articolele din „Federaţiunea”, care i-au adus poetului un proces, nu sunt, aşa cum susţin mulţi, o probă „de antimaghiarism visceral”, ci o reacţie cât se poate de firească faţă de actul de trădare a românilor de către Viena: „Ce se întâmplă la 20 iunie 1867 e nu numai o trădare, e şi o umilire. Românii nu mai fac parte dintr-un imperiu, ei devin supuşii unui popor cu care avuseseră relaţii de adversitate. Pierd, fără luptă, bătăliile de la 1848. Aliatul de atunci îi dă pe mâna duşmanului. Cât de îndreptăţiţi sunt ungurii, se întreabă Eminescu, să ia în stăpânire Transilvania?” (p. 96).
Istoria şi critica literară a recunoscut influenţa hotărâtoare a lui Eminescu asupra lui Ioan Slavici. Cornel Ungureanu face şi demonstraţia, aducând dovezi mai mult sau mai puţin ocultate de confraţi: „Eminescu îi pune în mână cărţile fundamentale, îi veghează lecturile, îi face program de lucru. E profesorul, e iniţiatorul, e fratele. Aparţin aceleiaşi familii. Eminescu îl învaţă limba română, dar şi istoria românilor. Îl învaţă să-şi descopere identitatea. Îl face luptător al unei cauze: cauza naţională.” (p. 101). De altfel, Slavici însuşi o recunoaşte: „Fiindcă nu ştiam destul de bine nici nemţeşte, nici franţuzeşte (Eminescu stăpânea, aşadar, forte bine şi franceza n.n.), am citit împreună, mai întâi, Despre rădăcina pătrată a principiului raţiunii suficiente, apoi în franţuzeşte traducerea Dialoagelor lui Platon şi din L’orient
pittoresque despre budism şi confucianism.” Astfel, ca şi Eminescu, Slavici devine un întemeietor naţional mitteleuropean, verbul său de predilecţie devenind trebuie. În 1871, la 23 de ani, sub directa îndrumare a lui Eminescu, începe să publice în „Convorbiri literare” Studii asupra maghiarilor, până în 1873. El analizează cele două ameninţări, maghiară şi germană, care pluteau asupra românismului, subliniind că ultima e mai gravă chiar: „Pentru germani însă este firească pătrunderea în Orient şi nimicirea maghiarilor şi românilor. Un rezultat este sigur: pentru români răul vine din Apus, deocamdată maghiarii sunt o stavilă mântuitoare: românii numai după căderea maghiarilor pot fi serios ameninţaţi…”
În Apus, consideră Slavici, poporul român are doar un singur aliat: „rasa latină”. „În acest context – apreciază Cornel Ungureanu – trebuie judecat Slavici: cel al apartenenţei la o ţară cu ale cărei demersuri se simte solidar – Ungaria – dar care – crede el – este ameninţată. Pe de o parte, de Germania lui Bismarck, pe de alta, spun o seamă dintre agitatorii momentului, de evrei. Momentul 1867 a adus evreilor din Ungaria un şir de drepturi, dar a marcat şi începutul unui şir de represalii. Iar acest crescendo atinge punctul culminant în 1878.” (p. 105). Analiza e continuată de Slavici într-o carte rămasă „izolată”, ignorată de bibliografii scriitorului: „Sol” şi „Haben”. Chestiunea ovreiască în România, broşură fără ecou nici în scrisul lui Eminescu, dispărută şi din biblioteci, dar care nu poate fi ruptă de problema întâlnirii şi despărţirii dintre masoneria junimistă şi „Alianţa Israelită” , fapt de care cei doi scriitori nu pot fi consideraţi străini. Fenomenul a fost studiat de Mihai Dim. Sturdza. Marii boieri români nu erau deloc pregătiţi de a intra în era capitalului. Se împrumutaseră masiv de la bancherii evrei care, după Congresul de la Berlin, obţinuseră indigenatul român, ceea ce le-a permis să-i someze pe îndatoraţi să-şi achite creditele, încât numeroase moşii au trecut în proprietatea bancherilor evrei. Slavici prevede că în viitor lucrurile vor evolua rău pentru raporturile dintre naţiunile europene şi evrei, având viziuni sumbre pentru evoluţia Germaniei, în acest sens. La sfârşitul Primului Război Mondial, el se va solidariza cu cei înfrânţi, oglinda acestei solidarizări fiind cartea Închisorile mele. În închisoarea de la Hotelul Modern, va sta în cameră cu evreul Saniel Grosmann, cu care se va împrieteni, în pofida propriilor viziuni (p. 113). La 1878, marii clasici au avut o atitudine comună faţă de chestiunea evreiască, pretinsul lor „antisemitism” fiind unul strict contextual, nicicum rasial şi religios. Uzurparea proprietăţilor moşiereşti autohtone a fost tocmai un asemenea prilej care ţine de contextualitatea istorică.
Prietenia lui Eminescu cu Mozes Gaster confirmă şi din alt punct de vedere relaţia umană autentică dintre autohtoni şi periferici, ca să folosesc terminologia lui Neagu Djuvara. Iată ce spune Mozes Gaster despre Eminescu, într-o scrisoare: „Se zicea că este antisemit. Pe atunci, antisemitismul era foarte răspândit, dar el n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a abordat chestiunea evreiască în ziar şi numai o dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a satirizat pe greci şi a adăugat, de asemenea, un cuvânt despre evrei.”1 Onestitatea intelectuală şi ataşamentul faţă de poporul român al lui Gaster sunt subliniate şi de Cornel Ungureanu. Autoexilat în Anglia (1885), Gaster n-a întrerupt legăturile cu intelectualii români. Din aceeaşi corespondenţă din care am citat, Cornel Ungureanu reţine grăitoarea mărturie despre perioada când el lucra la o Chrestomaţie şi a valorificat manuscrisele vechi pe care le
deţinea Eminescu, pe unul dintre ele chiar dăruindu-i-l (p. 261). În Anglia, Gaster a plecat ca principal lider sionist, contribuind decisiv la viitoarea întemeiere a statului Israel. De altfel, el a făcut parte din grupul de la Galaţi, conducător al centrului de coordonare a evreilor care se vor stabili în Palestina. Un studiu al Măriucăi Stanciu, citat de Cornel Ungureanu, arată că celebra Declaraţie a lui Balfour a fost semnată la 7 februarie 1917 în locuinţa din Londra a lui Mozes Gaster. Vizionar, marele lingvist şi filolog a devenit şi susţinător al realizării României Mari, ca semn al iubirii faţă de poporul în mijlocul căruia a trăit, în vreme ce alţi autoexilaţi vor paria pe o atitudine resentimentară: „Prin structura lui, Gaster este o natură întemeietoare şi trebuie să facem câteva observaţii asupra «energiei întemeietoare» a marelui cărturar. Prima dintre ele ar fi legată de momentul în care, în vara anului 1921, Mozes Gaster vine în ţară la invitaţia lui Octavian Goga. Vorbeşte la Arad, Timişoara, Bucureşti, Vălenii de Munte, Sighetul Marmaţiei, Chişinău, Iaşi, Cernăuţi şi Oradea. Călătoreşte într-un vagon-salon pus la dispoziţia sa de guvernul român. E primit pretutindeni cu triumf, fiindcă România Mare trebuia să-şi creeze alianţe, iar dr. Mozes Gaster devenea una dintre alianţele ei preţioase.” (p. 262). Presa a comentat favorabil periplul cărturarului, salutat, între alţii, de Ion Nistor (pe atunci, rectorul Universităţii din Cernăuţi) şi Nicolae Iorga. Mozes Gaster a murit la 5 martie 1939. Memoria lui a stârnit o autentică emoţie în România Mare, deja ameninţată de evoluţia geopoliticii europene. În şedinţa din 10 martie 1939, Academia Română îl omagiază. În context, scriu despre el C. Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Pamfil Şeicaru ş.a. În 1940, Elisabeta Mănescu publică, la Bucureşti, monografia M. Gaster. Viaţa şi opera sa.
Invocând „profeţia” României Mari dovedită de Mozes Gaster (care nu făcea, altminteri, decât să continue proiectul Daciei Mari de la Societatea „Carpaţii” lui Mihai Eminescu!), se cuvine să subliniem şi idiosincrasiile politico-ideologice ale unor scriitori români faţă de acelaşi concept politic, sub influenţa nefastă a stângismului cominternist. Mă gândesc la rătăcirile, fie şi temporare, ale unor Panait Istrati sau Geo Bogza, atitudini care nu-i scapă lui Cornel Ungureanu, căci conceptul mitteleuropean al României Mari constituie axa istoriei literare concepute de autor. Prima parte, nu întâmplător, se intitulează Despre aşezarea hotarelor…, iar a doua – …Şi despre destrămarea lor. Este, altminteri, marca originalităţii acestei Istorii secrete a literaturii române, rămasă nedecriptată de către critica de întâmpinare.
Panait Istrati, influenţat şi de foarte puternica şi gălăgioasa stângă franceză, nu numai că l-a atacat frontal pe Eminescu pentru „conservatorismul” său, dar s-a solidarizat cu aşa-zişii revoluţionari de la Tatar Bunar din 1924, care vizau destrămarea României Mari şi trecerea Basarabiei la „fericitul” imperiu răsăritean, ca şi mult indignatul Henri Barbusse. Panait Istrati a frânt săgeţi întru „apărarea Victimelor Terorii Albe” instaurate de guvernele româneşti „criminale”, al lui Averescu şi al Brătienilor. Pentru asta a sosit mânios în ţară, în1926, orbirea netrecându-i decât în 1929, la a doua vizită în URSS, când s-a cutremurat de realităţile comunismului, scriind zguduitoarea carte Spovedanie pentru învinşi, schimbându-şi şi atitudinea faţă de Eminescu. Avangardistul Geo Bogza este văzut de Cornel Ungureanu drept un „revoltat al subteranei”, strălucind în reportajele sale apocaliptice. Şi el are a se confrunta cu destinul Basarabiei. Face o călătorie între Prut şi Nistru, în 1934, în urma căreia scrie reportajul Basarabia, ţară de pământ. Descrie cu neiertătoare cruzime o Basarabie murdară, subterană („de pământ”), nenorocită. Numai că scenele apocaliptice au ca alternativă spaţiul de pe malul stâng al Nistrului, improvizata R.A.S.S. Moldovenească, un tărâm de vis. Pe malul drept murdărie şi gemete, pe malul stâng – cântece de veselie ale ţăranilor care se întorc de la muncă fericiţi!
În 1946, un alt celebru avangardist, Tristan Tzara, este primit regeşte la Bucureşti, ca erou al Partidului Comunist Francez. Este omagiat de „România liberă”, „Scânteia”, „Revista Fundaţiilor Regale”. La rându-i, cu peste un deceniu mai înainte, Ion Vinea celebra cu entuziasm Optsprezece ani de la revoluţia rusă: „A fost cel mai hotărâtor eveniment în mersul omenirii de la 1789 încoace. (…) Revoluţia rusă a cules şi a pus la adăpost tezaurul civilizaţiei şi al culturii umane, prin simplul fapt că s-a consumat în 1917. Orice s-ar întâmpla de acum înainte în lume, orice război, orice revoluţie, patrimoniul comun al veacurilor nu mai e supus distrugerii.” Mai mult, revoluţia rusă a pus capăt tuturor violenţelor, Uniunea Sovietică fiind… antirevizionistă: „A renunţat la orice revendicări teritoriale.” Pe ce lume trăia Ion Vinea, în 1935, când scria asemenea mistificări, lăudând şi el „revoluţia” de la Tatar Bunar? Aceşti visători somnabuli scriau în tonul cărţii lui Vladimir Schmerling închinată lui Kotovski, în care acest bandit devenea eroul „eliberării” Basarabiei de sub jugul românesc pentru alipirea ei la URSS. Ei se erijau în apostoli ai „destrămării hotarelor” pentru care se jertfiseră atâţia soldaţi şi ofiţeri români în războiul reîntregirii. Altminteri, monografia lui Vladimir Schmerling, Kotovski, îl va entuziasma pe Stalin, înălţându-l pe „erou” la rang de simbol al moldovenismului de care Basarabia nu se va putea descotorosi nici până în zilele noastre, statuia ecvestră a lui Kotovski tronând, maiestoasă, în inima Chişinăului, nu departe de sediul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Invadarea României, în 1944 (sub masca unui închipuit „armistiţiu”), se asocia, deloc întâmplător, cu ediţia moscovită a cărţii lui Vladimir Schmerling. Panslavismul revoluţionar, susţinut şi de intelectualii români de stânga, va fi contracarat, observă Cornel Ungureanu, de trei personalităţi basarabene monumentale „definitorii pentru înţelegerea spiritului naţional”: B.P. Hasdeu, Constantin Stere şi Paul Goma. De remarcat că aceştia au sfârşit prin a fi marginalizaţi, într-un fel sau altul. Adversitatea dintre Junimea şi Hasdeu este de notorietate, încât, observă Cornel Ungureanu, nici Eminescu n-a interferat cu Hasdeu, deşi poetul va fi cea mai puternică şi mai profundă voce în apărarea Basarabiei în secolul al XIX-lea. Stere, fără de care evenimentul de la 27 martie 1918 nu s-ar fi produs, deschizând începutul construirii României Mari, va fi marginalizat după Marea Unire. Cât despre situaţia lui Paul Goma, ce să mai vorbim, politicienii şi „disidenţii autocronici” (cum i-a numit Goma însuşi) reuşind să-l ţină departe de ţară, fără a-şi redobândi cetăţenia românească şi calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, de care fusese privat de regimul comunist. Celor trei coloşi basarabeni, Cornel Ungureanu le închină un subcapitol special, Basarabia migraţiilor, în contextul părţii a doua, a „destrămării hotarelor”, ca recădere în „provincii”, alături de pagini despre Ardeal, Banat, Bucovina.
Revizuirile lui Cornel Ungureanu sunt în contratimp cu cele la modă (aflate la antipozi), după 1989, cele mai multe atacând frontal valorile naţionale, în numele est-eticii political correctness, pusă în slujba „geopoliticii internaţionalist-globalizante” (p. 466), moştenitoare, cu alt obrăzar, a cărţii lui Vladimir Schmerling, lectura preferată a lui Stalin. Pentru economia acestei cronici întârziate, voi mai zăbovi doar asupra a două cazuri emblematice: Lucian Blaga şi G. Călinescu.
Căderea Imperiului Austro-Ungar şi ascensiunea celui sovietic schimbă centrul de putere către Est, de unde, cum am văzut, şi entuziasmul unei bune părţi a intelectualităţii româneşti pentru visurile de „eliberare” comunistă. Dar dominanta este renaşterea ideii geopolitice de Europă Centrală, cu o revanşă explozivă în spaţiul culturii. Viena nu-l impresionează pe Blaga prin Sigmund Freud, Adolf Loos (1870-1933), dodecafonişti şi alţi „inovatori frenetici”, ci prin Nietzsche. Blaga „se întorcea, ca Eminescu, într-o Românie în care toate trebuiau să înceapă” (p. 138). Modelul imperial trezeşte energiile naţionale, deopotrivă în Iugoslavia, Bulgaria, Polonia, Cehia. Spiritul eretic nietzschean în raport cu creştinismul îl ispiteşte pe Blaga să redefinească centrul european prin rezolvarea ecuaţiei „Cucerirea Ierusalimului”. Cruciada copiilor abate traseul creştin pe la Dunăre (ispită şi a lui Mircea Eliade), cu un Iisus al pământului, cu ingerinţe precreştine, zamolxiene. De aici dificultăţile ivite între teologia ortodoxă şi creştinismul zamolxian al lui Blaga (vezi, între altele, polemica lui Dumitru Stăniloae, din 1942). Totodată, el redefineşte inconştientul, dublând categoriile raţiunii pure kantiene cu categoriile abisale, fapt care constituie cea mai îndrăzneaţă contribuţie blagiană în filosofia culturii. De aici doctrina matricei stilistice şi a spaţiului mioritic. Revelaţia lui Blaga era relaţia patriei geografice exterioare cu o patrie interioară, ceea ce consona şi cu singularizarea Europei Centrale între Est şi Occident: Polonia, Cehia, România Mare „resuscită mituri imperiale: dacă Imperiul Habsburgilor şi-a trăit traiul, de ce nu s-ar naşte pe ruinele lui Imperiul lui Ottokar sau imperiul Polono-Lituanian sau Dacia imperială a lui Burebista? Dacă viitorul spaţiului central-european este compromis de succesive dezastre, de ce n-am transfera miturile imperiale în spaţiul sud-est european? Eminescu însuşi gândise o Uniune sud-est europeană, care să se opună Imperiului Austro-Ungar.” (p. 141). Era alternativa de după 1918 la vechiul proiect defunct Statele Unite ale Austriei Mari al lui A.C. Popovici. Blaga aduce laude mitului voievodal eminescian şi vorbeşte de „zările împărăteşti” croite de Ştefan cel Mare pentru spaţiul românesc. Complexa lui operă este ecoul interior al acestei geopolitici româneşti, răsărită din seninătatea şi din cuminţenia pământului, cum ar fi spus Brâncuşi, dincolo de tulburarea şi de zbuciumul extreme trăite de Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României (1936). Blaga gândea toate acestea sub semnul gândului eminescian: Aici stăm noi, românii, limbă cumpenei universului. Blaga va vorbi despre România – pământ de cumpănă: „noi nu ne găsim nici în apus, nici spre soare răsare: noi suntem unde suntem: cu vecinii noştri împreună, pe un pământ de cumpănă.” O Europă a Centrului lumii. Romanul scris în vremea exilului interior, Luntrea lui Caron, trebuia să se intituleze Zodia Cumpenei, care e, de altfel, titlul poemului din cartea apărută postum. Între cele patru zodii întemeietoare ale anului cosmic, cu profunde reverberaţii în destinul românilor, Blaga a produs „sinteza” între Berbec (spaţiul mioritic) şi Cumpănă. Sadoveanu va trece şi prin cea de a doua, Zodia Cancerului, din romanul omonim, zodie care va covârşi universurile poetice şi filosofice ale unor G. Bacovia, Mircea Streinul, Emil Cioran sau Cezar Ivănescu, pentru ca Eminescu să le domine pe toate patru din Capricorn/Inorog (simbolul unicornului nelipsind nici din imaginarul blagian). În epoca „destrămării hotarelor”, Blaga va trăi şi el în Zodia Cancerului, supravieţuind în exilul interior, radiografiat şi de Cornel Ungureanu, destin comparat de critic cu al lui Vasile Voiculescu şi Sandu Tudor. Sub regimul comunist, autorul Poemelor luminii nu va scăpa de acuzaţia că ar fi pactizat cu legionarii. În 1937, Blaga îi scria lui Vasile Băncilă că moartea lui Moţa, în Spania, a fost o grea lovitură personală pentru el. Mihai Beniuc va găsi prilejul să-l atace, în romanul Pe muchie de cuţit, că a stat în preajma vedetelor extremei drepte (p. 147). Un doctrinar al vremurilor noi îl prezenta, în „România liberă” din 8 ianuarie 1948, pe Marele Anonim ca pe un „fuehrer” în uniformă şi cu diagonală. Blaga însuşi, într-un moment de slăbiciune, a încercat să se apere în faţa autorităţilor comuniste. Într-o conferinţă din 1948, la Cluj, vorbeşte despre Maxim Gorki, ca întemeietor al realismului socialist, în 1906, prin romanul Mama. După care se va refugia în exilul interior, aidoma lui Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Constantin Noica şi alţii: „În exil interior sunt şi cei care se retrag în cenacluri particulare pentru a-şi conserva identitatea. Vor fi, rând pe rând, descoperiţi şi trimişi în închisori.” (p. 149).
În cealaltă categorie a marilor supravieţuitori interbelici vor intra „colaboraţioniştii”: M. Sadoveanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Cezar Petrescu, foştii avangardişti în frunte cu Geo Bogza ş.a. În privinţa lor, revizionismul est-etic postdecembrist a primat. Cornel Ungureanu „riscă” însă, cum el însuşi precizează, a nu intra în graţiile noilor ierarhizatori şi judecători erijaţi în anticomunişti. Un exemplu emblematic de recalibrare între extremele estetică şi est-etică este G. Călinescu. Suntem departe de învinuirile Ilenei Vrancea din Între Aristarc şi Bietul Ioanide (1978) şi a „justiţiarilor” mai noi, căci norma criticului este înţelegerea contextualităţii istorice mitteleuropene.
G. Călinescu, spre deosebire de alţi confraţi, intra în zona tulbure a „destrămării hotarelor” pe făgaşul spiritului naţional de „stânga”, încât nu a resimţit suflarea siberiană precum un Mircea Vulcănescu sau Nichifor Crainic. El şi-a putut chiar îngădui să intre „cu urale” în noua lume: „E gata de înregimentare. Se şi înregimentează, am putea spune. Se înregimentează în stilul său personal, adică urieşesc: scriind aproape zilnic articole, conducând ziare, reviste, încercând să participe la diriguirea trebilor obşteşti. Maiorescu fusese un sfetnic al coroanei, de ce n-ar fi şi G. Călinescu un sfetnic al regimului nou?” (p. 356). În consecinţă, „Vrea să fie om politic şi are sentimentul că bătăliile politice la zi sunt bătăliile sale.” Ileana Vrancea îl acuzase, tocmai de aceea, că a deformat comunismul românesc cu viziunile sale, abătându-l de la calea dreaptă a leninismului nu numai pe liderul Gh. Gheorghiu-Dej. „Divinul” a pledat, la începuturi, şi într-o publicaţie numită „Naţiunea”, titlu, desigur, anti-cominternist. A fost asta culpa lui Călinescu? Nu cumva era voinţa unui construct central european în marea imperială estică, încât criticul se iluziona că-şi poate duce la bun sfârşit ceea ce începuse în opera anterioară, culminând cu marea Istorie a literaturii române de la origini până în prezent? Este şi grila de înţelegere a lui Cornel Ungureanu, cu demonstraţia că „divinul critic” n-a fost un învingător, aşa cum regreta Ileana Vrancea, fidelă paradigmei cominterniste. Criticul voia să tragă, într-adevăr, după sine noua lume, ca întemeietor. A făcut chiar apeluri de felul acesta: „Alăturaţi-vă viziunilor mele pozitive spre o lume mai luminată, visul nostru aburos de azi va fi mâine monument de piatră.” Era aceasta vocea Partidului, a lui Leonte Răutu, a lui Ion Vitner, a lui Mihai Novicov, sau doar una deocamdată tolerată, fiindcă nimeni nu o lua în serios? Monumentul de piatră va fi visul lui Ioanide: arhitectura maiestuoasă a Istoriei… literare se transfigura în Catedrala arhitectului Ioanide. Întreb dacă nu cumva monumentul de piatră nu era, în vizionarismul călinescian, pământul de cumpănă al lui Lucian Blaga, văzut de pe alt versant. Se implică entuziast în proiectul unui nou Teatru Naţional, vrea să schimbe individualismul românesc într-o existenţă de agora, concepând oraşul ca locuinţă publică, precum în Grecia antică, sub semnul unui clasicism pe care tocmai îl teoretizase, în 1946 (Sensul clasicismului). Iată-l militând: „Suntem o naţiune de individualişti, preocupaţi fiecare de soba lui, de sufrageria lui, de apartamentul lui, pe dinăuntru. Nu trăim încă în civic, în agora, ca grecii antici. Nu simţim nevoia unui oraş ca locuinţă publică. Pentru asta ne trebuie educaţie.” Literatura şi jurnalistica înseşi trebuiau să se schimbe în sens eminescian, în contra oricărei tentative de a le prescrie norme. Dacă Blaga, într-o clipă de speranţă angoasată, lăuda realismul socialist al lui Gorki, pentru Călinescu trebuie urmată calea eminesciană a adevărului: „Arta nu se face cu normative, ci cu liberă consimţire. Eminescu a fost un jurnalist eminent, fiindcă credea în ce scrie. Omul politic să câştige prin mijloace libere pe artist, convins că din constrângere nu iese decât maculatură.” Pe când Blaga, reîntors spre sine, se retrăgea din agora, Călinescu se apucă să înalţe Catedrala lui Ioanide, în contra realismului socialist, crezând că aşa trebuie să fie realismul, anticipându-l, în felul său, pe Roger Garaudy. Într-un eseu, Arhitectură călinesciană, de la începutul anilor ’70, mi-am exprimat convingerea că Bietul Ioanide este cel mai important roman al lui G. Călinescu, sfidare a contextului istoric imperial est-european ce ne asalta. Cornel Ungureanu creionează o perspectivă apropiată. În plin delir de război, când toate se distrug, Ioanide construieşte cu seninătatea geniului. Apoi, când clasicii, în frunte cu Eminescu, sunt puşi la index (faimoasa listă neagră a cărţilor de scos din biblioteci apare chiar în 1948), Călinescu sfătuieşte pe un tânăr politruc, care-l acuza pe poet de conservatorism, s-o lase mai moale şi să se apuce de citit. Revista „Naţiunea” dispare, iar noii culturnici îşi dau seama de drumul „greşit” pe care o apucase Călinescu. Acum, sunt preferate articolele lui Ion Vitner sau Vicu Mândra, încât „marele critic e invitat – odată pentru totdeauna – să o rupă cu superstiţiile trecutului negru.” (p. 359). Va fi scos de la catedră. Dar el tocmai în 1948 lucra intens la Bietul Ioanide (încheiat în 1949 şi publicat în 1953). Pentru a celebra un secol de la revoluţia paşoptistă scrie „Iubita” lui Bălcescu, scoate din uitare pe Catina, damnatul, indispunându-i pe Răutu şi pe Vitner. Mai mult de atât, citeşte literaturi întregi şi scrie despre Horaţiu, Petrarca, Tolstoi, Dostoievski, Cervantes ş.a.m.d. Ajuns la Moscova, în 1949, iar în China, în 1955, nu reacţionează publicistc: „Călătoriile nu sunt decât pauze, exerciţiile publicistice, popasuri. Călinescu nu scrie articole, el dă directive, nu compune studii, ci cărţi, nu analizează scriitori, ci literaturi. Aşa trebuie citite cele două romane ale sale, aşa trebuie înţeles homo edificans Ioanide: arhitectul nu construieşte case, palate, ci o lume. Societatea nouă îşi găseşte prin el constructorul.” (p. 362). După Istorie…, nu-l mai poate recalifica nimeni: „Se poate reprezenta prin Ioanide. Deocamdată, în formula bietul Ioanide.” (p. 363). Care formulă înseamnă eşecul în lumea care se pretindea a fi „nouă”: „Bietul Ioanide reprezintă romanul unui constructor genial, a cărui construcţie este profanată de corifeii momentului politic. Este tatăl care, meditând abstras, şi pierde copiii. Acestea sunt primele adevăruri care se reţin: că Ioanide este deposedat de un destin potrivnic, că arta sa nu poate sluji cu adevărat pe nimeni. Dimpotrivă, monumentele proiectate de el primesc o altă destinaţie. Intră involuntar în zona de front. Mausoleul lui Hagienuş devine buncăr pentru liderii Mişcării, Catedrala, loc de spectacole sinistre. Ce voise el şi unde s-a ajuns?” (p. 364). Agonia se va prelungi cu Scrinul negru (1965). Zadarnic a încercat să-l „convertească” pe Gheorghiu-Dej (liderului comunist nu-i plăcuse cum au fost înfăţişaţi legionarii în prima parte a Bietului Ioanide), asigurându-l că în locul Catedralei din primul roman a pus Palatul Cultural, în al doilea, ca omagiu pentru muncitorime. Acesta este G. Călinescu, „colaboraţionistul” eşuat, condamnat justiţiar, după 1989, chiar şi de fostul său discipol, Adrian Marino. Destin particularizant pentru Europa Centrală din era „destrămării hotarelor”.
Istoria secretă a literaturii române nu s-a bucurat de comentarii pe măsura importanţei fenomenului mitteleuropean geopolitic şi cultural surprins cu uneltele unei critici totale, nuanţate, profunde adesea, beneficiind de o bogată informaţie şi scrisă cu grijă faţă de destinul culturii româneşti, ca să folosesc celebra sintagmă din 1953 a lui Mircea Eliade. De altfel, Cornel Ungureanu îşi încheie această istorie deschisă a literaturii române (putând fi considerată doar un prim volum), invocând prefaţa lui G. Călinescu, datată 24 ianuarie 1941, la Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ca fondatoare a conştiinţei unei geografii literare a României, în condiţiile în care deja se prăbuşeau hotarele României Mari: „Ce spunea G. Călinescu că vrea să sublinieze prin cartea sa? Că România are în urma ei o literatură importantă, care a o va ajuta, în orice împrejurări, să supravieţuiască. Ţinuturile răpite în 1940, Basarabia, Bucovina, nordul Ardealului, nu sunt pierdute. Exprimate, cartografiate de mari scriitori, ele rămân şi vor rămâne ale noastre. Istoria literaturii proteja o geografie literară, în care operele literare defineau întinderi haşurate de scriitori. Iar acestea se vor fixa pentru totdeauna pe harta României.” (p. 508).
E ceva aici surprinzător şi nou: literatura, pe care politicienii de azi nu dau doi bani, este salvatoarea României Mari. Ei, aceşti politicieni, n-ar putea decât să se vindece de amnezie, să reintre în ceea ce Eminescu numea memoria arheului românesc, identificat de geniul poetului în răscolitorul basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Speranţa e că, într-o bună zi, se vor trezi, uitând, în schimb, de individualismul lor cleptocratic care îi bântuie de peste un sfert de veac.
